Tuesday, February 9, 2016

Un Mic Prinț pe nume Oblio


În 1994, proaspăt parașutat, cu două cărți și trei cămăși, în București, am văzut la Teatrul Mic un spectacol care mi s-a înfipt adînc în creier și în inimă: Dragostea celor trei portocale, după Carlo Gozzi, în regia Nonei Ciobanu. Nu știam cine e Gozzi, nu știam cine e Nona, însă acel spectacol și-a cîștigat, pentru totdeauna, un locșor în memoria mea afectivă. De atunci, am tot văzut spectacole făcute de Nona Ciobanu și toate mi-au plăcut. Apoi, s-a întîmplat că am și cunoscut-o personal, în 2008, și mi s-a părut atunci că Nona arată exact ca spectacolele ei. Doi ani mai tîrziu, Nona a făcut un spectacol la Ljubljana, Șotron, cu niște niște texte de-ale mele, traduse în slovenă. În 1994, cînd fusesem pe de-a-ntregul cucerit de Dragostea celor trei portocale, mi-ar fi fost imposibil să mă gîndesc că va veni o zi cînd Nona va face un spectacol cu texte scrise de mine, cu atît mai puțin cu cît pe vremea aia nici măcar nu scriam, chiar dacă, în sinea mea, simțeam că asta voi face toată viața.

Duminică am fost cu copiii la Teatru Țăndărică, unde am văzut Eu, Oblio*, cel mai recent spectacol de teatru de păpuși al Nonei. M-am simțit, cumva, cu vreo douăzeci și doi de ani mai tînăr, au fost momente cînd nu mă mai aflam în 2016, ci în 1994, timpul ca o verticală alunecoasă pe care coboram și urcam cu repeziciune, ca-ntr-un carusel magic, portocalele lui Gozzi dîndu-și mîna cu Oblio al lui Harry Nilsson, dar și cu cățelul Arrow, care, în adaptarea Nonei, a ajuns să se numească Vîrfu. Ca gîndu’ și ca Vîrfu mi-a trecut spectacolul prin fața ochilor, și muzica celor de la Sigur Rós n-a făcut decît să-mi amplifice și mai mult emoțiile pe care povestea lui Oblio, impecabilă vizual, mi le livra cu generozitate, și extazul a fost desăvîrșit în momentul în care unul dintre actori a început să recite din Crusta lui Gellu Naum, în care verbele fuseseră aduse de la un timp imperfect la indicativul prezent.



Ca spectator, am mai avut de-a face cu păpușile, însă niciodată n-am văzut păpuși atît de fin executate, atît de minuțios construite, și asta li se datorează Nonei și lui Peter Kosir, un sloven atins de aripa inspirației și-a imaginației, cu care, de altfel, m-am conversat și am rîs de multe ori în această viață.

Actorii care au pus în scenă povestea lui Oblio mi s-au părut absolut minunați, și nu e întîmplător că actrița care i-a împrumutat lui Oblio vocea, mișcările și emoțiile ei, Liliana Gavrilescu, a fost prezentă, în urmă cu douăzeci și doi, și în distribuția portocalelor.



Cît despre Oblio, dragi copii, el este un fel de Micul Prinț, aterizat într-o țară în care toți oamenii aveau capul țuguiat, aveau, adică, țugui, și toți credeau că țuguiul le dă un rost, le dă un sens, un triunghi care le orientează viețile către cer, doar că, vai!, Oblio s-a născut cu capul perfect rotund, fără țugui, și aproape toți din acea țară, cu excepția Regelui, au luat sfera cu ochi albaștri de pe umerii lui Oblio ca pe un afront, mai ales Contele cu fața roșie, dar de ce să vă spun eu întreaga poveste, cînd o puteți vedea chiar voi, cu ochii voștri frumoși, cînd albaștri, cînd verzi, cînd căprui, cînd negri, cînd deschiși, cînd închiși.

După spectacol, în drum spre casă, Adora (6 ani) mi-a spus: „Cred că Nona trebuie să crească prețul la bilete, că e foarte mișto spectacolul și merită mai mulți bani“. :)


* EU, OBLIO, de Nona Ciobanu
inspirat de THE POINT!, de Harry Nilsson
cu cîteva versuri de Gellu Naum şi Ana Blandiana
Regie și ilustrație muzicală: Nona Ciobanu
Scenografie și animație video: Peter Kosir


Distribuție: Liliana Gavrilescu (Oblio), Ioan Brancu (Varfu), Gabriel Apostol (Povestitor, Contele, Pasărea Păsărilor), Florin Mititelu (Fiul Contelui, Omul-Stîncă, Omul-Copac, Puiul), Cristina Țane (Picioare Oblio)


Thursday, February 4, 2016

Cum NU l-a plagiat Iñárritu pe Tarkovski

Cineva pe nume Misha Petrick a avut ideea de a face un video de 2 minute și 39 de secunde, care cuprinde 17 scene din „The Revenant“, fiecare dintre ele aflată în oglindă cu cîte o scenă din filmografia lui Tarkovski. 


Concluzia, în opinia multor „cinefili români de pe Facebook, a fost clară: Alejandro González Iñárritu l-a plagiat pe Andrei Tarkovski. Concluzia asta este o prostie.


Nu e că l-a plagiat, e că l-a omagiat

Înainte de orice, e bine să avem măcar proprietatea termenilor, dacă alte proprietăți nu s-a întîmplat să avem pînă la vîrsta asta. Plagiatul, cf. DEX, se referă la „opere literare, artistice sau științifice care au fost însușite (integral sau parțial) de la altcineva și prezentate drept creații personale“.

Nu există în „The Revenant“ nici măcar o scenă pe care Iñárritu să și-o fi însușit întocmai. Iñárritu nu copiază, ci re-creează & reinterpretează anumite scene tarkovskiene. Păstrează ideea/ideile lui Tarkovski și le reconstruiește, integrîndu-le în propriul film. Asta nu se cheamă că l-a plagiat pe Tarkovski, se cheamă că l-a omagiat pe Tarkovski. Între a plagia și a omagia e o distanță foarte mare, cam la fel de mare ca între a pizmui și a admira.

De altfel, mulți dintre cei care au lăsat comentarii pe Vimeo, în subsolul acestui video, vorbesc despre „influență“ și „omagiu“, nicidecum despre plagiat. 

Max Kaplan8 hours ago
Wow! I've been very interested in doing a video like this showing how the Coen brothers pay homage to many old films with their shots and dialogue! Great job and great eye!

Victor Stan7 hours ago
I've seen the "bird coming out of dead body" scene in so many movies in the last 20 years, I lost count. I think this goes beyond influence or plagiarism, humans have roughly the same general values and ideas, so it's pretty normal to see motifs repeating themselves in art over time. Plus, cinematography is a much more restrictive art form, when compared to painting or music for example, so you can't really innovate that much from one film to the next. The difference that it actually makes is in the narrative, visual and emotional support it offers when it's put to good use :)

Jesus Muñiz1 hour ago
well, the bird coming from the heart is more jodorowsky though ...

Evan HendersonPLUS12 hours ago
Great comparison, it's nice to see Tarkovsky's influence still felt today.

Într-un material publicat de The Guardian, Iñárritu face referire la cîteva filme avînd ca temă „man-against-nature“, dîndu-i ca exemplu pe regizori precum Werner Herzog (Grizzly Man), Tarkovski (Andrei Rubliov), Kurosawa (Dersu Uzala), Coppola (Apocalypse Now).

Influențele, în artă, sînt perfect legitime, ba chiar inevitabile. Numai proștii sînt originali, se spune, și pe bună dreptate se spune asta.


Cine pe cine a mai „plagiat“

Să îl acuzi pe Iñárritu că l-a plagiat pe Tarkovski e la fel cum l-ai acuza pe Klimt că l-a plagiat pe Tițian sau pe Picasso că l-a plagiat pe Velázquez sau pe Joan Miró că l-a plagiat pe Jan Steen. Lui Klimt i-a plăcut atît de mult Danae a lui Tițian, încît a vrut să facă și el o variantă a lui. La fel a făcut și Picasso cu Las Meninas, la fel și Miró cu lucrarea Copii învățînd o pisică să danseze a lui Steen, pe care a transformat-o în propria Lecție de dans. Asemănările sînt cît se poate de clare în aceste cazuri, însă nu e ca și cum Klimt și-ar fi pus semnătura pe pînza lui Tițian, și nici următorii pe ale celorlalți.


(Danae, Tițian)


 (Danae, Klimt)


(Las Meninas, Velázquez)


(Las Meninas, Picasso)


(Copii învățînd o pisică să danseze, Steen)


(Lecția de dans, Miro)

La fel, în muzică, există mii și mii de reinterpretări a tot felul de piese, și uite-așa a ajuns David Bowie în situația de a i se spune la un moment dat că a copiat piesa The man who sold the world de la Nirvana, cînd, de fapt, cei de la Nirvana făcuseră un cover de succes după această piesă compusă de Bowie însuși, doar că, asta e, coverul ajunsese mai cunoscut decît originalul, de unde și confuzia. Așadar, nu doar că Bowie nu plagiase trupa Nirvana, dar nici măcar Nirvana nu îl plagiase pe Bowie, ci doar îi reinterpretase o piesă, aducîndu-i un omagiu.


(originalul: 10,507,442 views)


(„copia“: 83,564,689 views)

Mergînd mai departe, se poate spune că James Joyce l-a plagiat, în Ulise, pe Homer, iar Mircea Cărtărescu a plagiat, în Levantul, tot felul de autori, de la Neacșu din Cîmpulung, Conachi și Anton Pann pînă la Arghezi, Ion Barbu și Nichita Stănescu, adică aproape toată literatura de pînă la el. Și exemplele ar putea continua mult și bine, dar să nu consumăm aiurea spațiul infinit al Internetului.


O afacere între nemuritori

Iñárritu este un foarte mare regizor, care a dat deja, pînă la vîrsta de 52 de ani, cîteva capodopere și a strîns peste o sută de premii, printre care și trei Oscaruri. 


Nu se pune problema să îl compari pe Iñárritu cu Tarkovski. Fiecare este imens în felul său. Să zicem, totuși, că Iñárritu a fost mai norocos decît Tarkovski, pentru că Iñárritu a văzut filmele lui Tarkovski, dar Tarkovski nu a văzut filmele lui Iñárritu.

Mexicanul a ajuns nemuritor destul de repede, are doar 52 ani. În aceste condiții, indiferent ce ar face de acum încolo, și-a cîștigat (la fel ca Tarantino, Lars von Trier și alții) dreptul de a experimenta în cinematografie orice dorește el, inclusiv de a face tot felul de exerciții de admirație, pe care unii le vor confunda cu exerciții de plagiat. 

Să ni-l imaginăm pe Saramago, care, după ce a luat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1998, s-ar fi apucat să scrie o carte în care l-ar fi parafrazat de vreo șaptesprezece ori pe, să zicem, Gogol. Saramago nu a făcut asta, și nici nu mai are cum să facă, dar, dacă asta s-ar fi întîmplat, unii s-ar fi grăbit, probabil, să spună că marele Saramago l-a plagiat pe Gogol. Nu ar fi fost vorba, desigur, de nici un plagiat, ci doar de un omagiu. Așa cum nu poți fi scriitor fără să-l fi citit pe Gogol, la fel, nu poți fi regizor de film fără să-l fi „citit“ pe Tarkovski. 

Morala

Două blonde stau de vorbă.
– Ai auzit, fată, că Iñárritu l-a plagiat pe Tarkovski?!
– Nu, fată, n-am auzit! Dar cine-i Iñárritu ăsta?
– Eu nu știu, fată, cine-i Iñárritu, dar tu știi cine-i Tarkovski?
– Habar n-am, fată, dar ce înseamnă plagiat?
– Nu știu.

Wednesday, July 1, 2015

Scrisoare pentru Simona Halep

Dragă Simona,

În primul rînd, te asigur că știu foarte bine ce înseamnă „dragă“ și ce înseamnă „Simona“. „Simona“ înseamnă foarte mult pentru mine, e o vocabulă care mie îmi este dragă de mai bine de patruzeci de ani. Este numele surorii mele mai mari, însă acum nu îi scriu ei, ci ție. Îți scriu ca unei surori mai mici, să zicem. De ce îți scriu? Nu am un motiv anume, simt doar că vreau să îți spun niște lucruri.
Am fost trist că ai fost eliminată, ieri, de la Wimbledon încă din primul tur. Am fost trist și cînd ai fost eliminată de la Roland Garros, în al doilea tur, și cînd ai pierdut, în sferturi, la Birmingham. Sigur, nu poți cîștiga încontinuu. Nimeni nu cîștigă încontinuu, nici în sport, nici în viață. Înfrîngerile au rostul lor, atîta timp cît le înțelegem. Mi-aș dori să înțelegi de ce, deși ești încă numărul 3 în lume la tenis, pierzi în fața unor jucătoare care, din subsolurile clasamentului, cum se spune în limbaj sportiv, amețesc atunci cînd privesc în sus, acolo unde ai ajuns tu. Secretul e, de fapt, că ele nu amețesc deloc, așa cum nici tu nu amețeai, în urmă cu doi ani, cînd ai început să urci. Pe atunci, te bucurai de tenis, se vedea limpede că bucuria de a juca era sora ta geamănă, una imaginară, desigur, și făceați împreună un cuplu extraordinar. Mai aveai încă o soră bună, modestia, care și ea te-a ajutat enorm. Bucuria (de a face ceva, orice) și modestia (cu care faci ceea ce te bucură să faci) sînt niște partenere de joc și chiar de viață absolut minunate. Pe bucurie și pe modestie se pot clădi lucruri mărețe. Bucuria vine la pachet cu relaxarea, cu liniștea, iar modestia este dovada încrederii în forțele proprii. Cînd știi de ce anume ești în stare, nu există nici un motiv de a epata. Cînd știi cine ești, ești liniștit și îți vezi de treabă.
Am înțeles, dragă Simona, că există multă singurătate în tenis, în jocul de simplu. Am înțeles asta citind „Open, autobiografia lui Andre Agassi, o carte pe care ar trebui să o citești și să o recitești, dacă nu ai făcut-o deja. Tu cunoști bine această singurătate, și noi, cei care te-am urmărit de-atîtea ori în ultimii ani, am putut vedea cît de bine te împăcai cu singurătatea ta. Jucătorii de tenis vorbesc foarte mult singuri, pe teren, dar, de fapt, ei vorbesc cu singurătățile lor. E un dialog interior important. Se întîmplă de multe ori să aflăm lucruri esențiale de la noi înșine. Însă, deși un sport solitar, jocul de tenis este și un sport de echipă. Echipa este importantă. E important să ai în lojă niște oameni loiali, cărora și tu, la rîndul tău, trebuie să le fii loială. Așa cum nimeni nu se naște singur, din neant, tot la fel, nimeni nu se naște mare campion de unul singur. Oamenii sînt importanți și trebuie tratați ca oameni, nu ca simpli prestatori de servicii. Cred că a fost o greșeală modul în care te-ai debarasat de Wim Fissette, un antrenor care, în fond, te-a adus în situația excepțională de a juca o finală la Roland Garros și o semifinală la Wimbledon. Marea greșeală a lui Fissette a fost că nu vorbea și nu vorbește limba română, însă tenisul este un limbaj universal, iar voi doi ar fi trebuit să comunicați în limba tenisului. L-ai concediat printr-un SMS, un gest arogant și un prim semn că modestia era pe cale să te părăsească. Nu știu dacă te-a părăsit definitiv, căci nimic nu este definitiv în viață, nici în rău, nici în bine. Oamenii au la îndemînă instrumentul numit „căință“ sau, ca să nu sune prea mistic, îi putem spune, simplu, regret. Putem regreta anumite fapte, și, cînd regretele vin din adîncul sufletului și nu sînt doar acte complezente, modestia își face din nou apariția în viața noastră. Între timp, însă, am observat că ai pierdut și bucuria. Bucuria, cum spuneam, e importantă. E mai importantă decît banii și decît punctele. Tu ar fi trebuit să îți aperi bucuria, nu punctele pe care le cîștigaseși anul trecut la Roland Garros și la Wimbledon. Ai pierdut punctele pentru că ai pierdut bucuria. Pierzînd bucuria, ți-ai pierdut liniștea, acea liniște cu care, pînă nu de mult, colaborai atît de bine. Pierzînd liniștea, ți-ai pierdut încrederea. Tenisul este, în bună măsură, un sport psihologic. Nu e suficient să te antrenezi, să faci, cum ar veni, exerciții fizice, e nevoie și de exerciții psihice. Am mai spus-o și cu altă ocazie, într-o postare pe Facebook despre unul dintre bunicii mei: corpul se află la mîna creierului. Cînd sîntem la pămînt, cum se pare că ești tu acum, și cum, de altfel, sîntem atîția, mult mai puțin vizibili decît tine, e nevoie, în primul rînd, de o mătură cu care să adunăm laolaltă cioburile în care s-au transformat bucuria și încrederea, odinioară intacte și strălucitoare ca niște cești de porțelan englezesc. E nevoie apoi de multă răbdare pentru a lipi cioburile la loc. Cu ce lipim aceste cioburi? Cu o substanță pe care o secretă creierul, aș zice. Sau poate sufletul e cel care o secretă. Nu știu cum se cheamă această substanță, dar știu că ea există.
Abia acum, la finalul acestei scrisori, am înțeles, dragă Simona, că ți-am scris toate aceste lucruri pentru că și eu mă aflu în aceeași situație ca tine, chiar dacă din cu totul alte motive.

Cu încredere că binele va învinge,
Iulian


Thursday, March 26, 2015

Lansare „Teoria tăcerii“ – comunicat de presă



Luni, 30 martie, ora 19, la Café Verona (Strada Pictor Arthur Verona 13-15), va avea loc lansarea cărții Teoria tăcerii, de Iulian Tănase, volum apărut recent la Editura Herg Benet.

Vor vorbi: Cristian Crisbășan, Horațiu Decuble, Vlad Eftenie, Cristian Iftode și autorul.

Plecînd de la întrebarea: „În cîte feluri se poate tăcea?“, Iulian Tănase descoperă 173 de moduri de a tăcea: Se poate tăcea din naştere, Se poate tăcea în fel şi chip, Se poate tăcea neîntrebat, Se poate tăcea pe fugă, Se poate tăcea ca şi cum le-ai face o reverenţă unor cuvinte din viitor, Se poate tăcea ca şi cum ai vorbi într-o limbă moartă, Se poate tăcea la lună, Se poate tăcea pe buza prăpastiei, Se poate tăcea la modul ştiinţific, Se poate tăcea cu limba coborîtă în bernă, Se poate tăcea experimental, Se poate tăcea într-un act de orbire voluntară a vorbirii etc.

Deși o carte de literatură, majoritatea textelor din volum fiind proze scurte, Teoria tăcerii explorează tot felul de teritorii, de la filozofia limbajului la antropologie, de la muzică la alchimie, de la știință la religie, de la poezie la spiritualitate.

Cartea este ilustrată cu fotografii de Cristian Crisbășan, Vlad Eftenie, Bogdan Grigore, Cristina Șoiman și Iulian Tănase.



***
Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti, în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea București, în 2010. A fost redactor la Academia Cațavencu (1997-2010) și la revista Kamikaze (2010-2011). Între 2004 și 2014 a fost realizator de programe la Radio Guerrilla.

Dintre volumele publicate în România: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002, 2003, 2013), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Manualul Îmblînzitorului de Cafele (2013).
În străinătate a publicat volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), traduceri de: Sabine Küchler, Hans Till și Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009), Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010), La Demonadologio, traducere în esperanto de Ionel Oneț, Eldonejo Bero, Rotterdam (2013).

A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum, Editura Vinea/ICARE, 2002. Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichmann, coordonează publicaţia Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum.

În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria).


***
Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pîntece un înotător de performanță, și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipînd. La gît aveam o medalie însîngerată. (Se poate tăcea în interiorul unei surdități materne, Teoria tăcerii, p. 34)

Wednesday, December 10, 2014

ALT AER | Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci




ALT AER
Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci
11 decembrie 2014 – 31 ianuarie 2015
Vernisaj: 11 decembrie 2014, 18:00, UNAgaleria (Strada Budișteanu 10, București)
Retrospectiva Jan Švankmajer: 12-14 decembrie 2014, ora 19:00, Cinemateca Eforie (Strada Eforie 2, București)

Expoziția ALT AER (OTHER AIR), conținând lucrări ale celor mai importanți artiști suprarealiști din Cehia și Slovacia, precum și ale invitaților speciali, artiști din România, va ajunge pentru prima data în România. Evenimentul va fi însoțit și de o retrospectivă a filmelor regizate de Jan Švankmajer, care va veni în București.
Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci este astăzi cel mai mare grup suprarealist din lume. Născut în 1920 la Praga, cu numele inițial de Asociația culturală Devětsil ( Brusture ), Grupul Suprarealiștilor din Cehoslovacia (Skupina surrealistů v ČSR), cum s-a numit din 1934, avea să marcheze într-un mod important viața culturală a Cehoslovaciei.
După ocuparea teritoriilor cehe de către Germania nazistă (1939) și mai târziu, după lovitura de stat a comuniștilor din Cehoslovacia (1948), grupul a activat în ilegalitate. Odată cu invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia din August 1968, orice apariție publică a grupului este interzisă prin lege iar membrii și adepții săi aveau să fie direct sau indirect persecutați. Cu toate acestea, Grupul a continuat să reziste timp de încă 20 de ani.
Ieșind din ilegalitate in anul 1990, Grupul a început să organizeze expoziții colective, atât pe teritoriile Cehiei și Slovaciei, cât și în străinătate (Franța, Marea Britanie, Germania, Rusia, Ungaria, Grecia). În 2014, Grupul Suprarealiștilor Cehi si Slovaci are 24 de membrii. Unul dintre cei mai activi este celebrul artist ceh Jan Švankmajer.
Lucrările lui Jan Švankmajer acoperă numeroase medii artistice. Un suprarealist auto-proclamat, el e cunoscut mai ales pentru filmele sale de animații și ficțiune, care au influențat în mare măsură artiști ca Terry Gilliam, frații Quay și mulți alții. Švankmajer și-a câștigat reputația pentru utilizarea distinctivă a tehnicii stop-motion și capacitatea lui de a face filme suprarealiste, coșmarești și, în același timp, amuzante.
Realizările lui Jan Švankmajer și ale celorlalți artiști membrii ai Grupului Suprarealiștilor Cehi și Slovaci vor putea fi văzute pentru prima data în România, între 11 decembrie 2014 și 31 ianuarie 2015 la UNAgaleria, în București.
Expoziția ALT AER va fi însoțită de retrospective filmelor lui Švankmajer, între 12 și 14 decembrie, la Cinemateca Eforie, in București. Proiecțiile încep zilnic la ora 19:00.
Artiști: Jan Švankmajer, Eva Švankmajerová (†),Martin Stejskal, Karol Baron (†), Jan Daňhel, František Dryje, Jakub Effenberger, Jan Gabriel, Ivan Horáček, Lucie Hrušková, Josef Janda, Jan Kohout, Leonidas Kryvošej, Kateřina Kubíková, Roman Kubík, Andrew Lass, Albert Marenčin, Přemysl Martinec, Radim Němeček, Kateřina Piňosová, Bertrand Schmitt, Bruno Solařík, Ludvík Šváb (†),Václav Švankmajer, Roman Telerovský, Kristýna Žáčková, Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase, Sasha Vlad.

Curatori: Radka Prošková, Bruno Solařík
Eveniment organizat de Centrul Ceh București. Mai multe informații pe www.czech-it.ro.

OTHER AIR / ALT AER
Jan Švankmajer & Czech – Slovak Surrealists
December 11, 2014 – January 31, 2015
Opening: December 11, 2014, 18:00, UNAgaleria (Budișteanu 10, Bucharest)
Jan Švankmajer Retrospective: December 12-14, 2014, 19:00, Cinemateca Eforie (Eforie 2, Bucharest)

The Exhibition OTHER AIR, of surrealist artists from Czech Republic and Slovakia, as well as a special guests from Romania, will be presented for the first time in Romania. The event will be accompanied by a retrospective of films directed by Jan Švankmajer, who will come to Bucharest.
The Group of Czech-Slovak Surrealists is the biggest surrealist group in the world. Born in Prague in 1920, with the initial name of Devětsil [Butterbur], The Group of Surrealists in Czechoslovakia [Skupina surrealistů v ČSR], as it has been named in 1934, constituted of the very important part of Czechoslovak cultural life.
After the occupation of Czech Lands by the Nazi Germany (1939), activities of the Group went into illegality. A new surrealist circle was formed in the fall of 1947. After the invasion of troops of the Warsaw Pact to Czechoslovakia in August 1968, any public activity of Czechoslovak surrealism was again banned by the law and its participants were directly or indirectly persecuted. It operated in illegality for twenty years.
The Group of Czech-Slovak Surrealists (the name of the group after the peaceful division of Czechoslovakia into two states), has organized, since 1990, a number of collective exhibitions in prestigious galleries – home as well as abroad (France, United Kingdom, Germany, Russia, Hungary, Greece). As to 2014, The Group of Czech-Slovak Surrealists has 24 direct participants. Jan Švankmajer is one of the most well known members of the Group.
Jan Švankmajer is a Czech filmmaker and artist whose work spans several media. He is a self-labeled surrealist known for his animations and features, which have greatly influenced other artists such as Terry Gilliam, the Brothers Quay, and many others. Švankmajer has gained a reputation over several decades for his distinctive use of stop-motion technique, and his ability to make surreal, nightmarish, and yet somehow funny pictures.
Jan Švankmajer’s works as well as the works of other members of, The Group of Czech-Slovak Surrealists, can be seen for the first time in Romania, between December 11, 2014 and January 31, 2015, at UNAgaleria, Bucharest.
The exhibition will be accompanied by the retrospecive of Švankmajer’s films, between
12 and 14 of December, at Cinemateca Eforie, in Bucharest. The screenings will start at 19:00.
Artists: Jan Švankmajer, Eva Švankmajerová (†),Martin Stejskal, Karol Baron (†), Jan Daňhel, František Dryje, Jakub Effenberger, Jan Gabriel, Ivan Horáček, Lucie Hrušková, Josef Janda, Jan Kohout, Leonidas Kryvošej, Kateřina Kubíková, Roman Kubík, Andrew Lass, Albert Marenčin, Přemysl Martinec, Radim Němeček, Kateřina Piňosová, Bertrand Schmitt, Bruno Solařík, Ludvík Šváb (†),Václav Švankmajer, Roman Telerovský, Kristýna Žáčková, Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase, Sasha Vlad.

Curators: Radka Prošková, Bruno Solařík
The events are organised by the Czech Centre Bucharest. More informations on www.czech-it.ro.

(Textul este preluat de aici.)

Tuesday, December 2, 2014

Secta N(AUM)

Da, există o sectă naumiană, al cărei nume ar putea fi scris fie NAUM, fie N(AUM). Membrii acestei secte locuim, de obicei, într-un copac-animal. Noi facem plajă pe malul albastru al Mării Oarbe. Animalele noastre de companie sînt pisicile și pinguinii. Teribilul interzis ne este, iar jurnalele ni le scriem cu cerneală surdă. În felul nostru, sîntem niște zenóbili. Cînd ne uităm la ceas, dar asta se întîmplă foarte rar, ceasul ne arată, de la obraz, ora 8. Usturoiul ni-l procurăm îndeobște de la doamna Gerda. Doamna Gerda este o pitagoreică naivă, dar foarte conștientă de anumite legătuhi.

Pe doamna Gerda am văzut-o sîmbătă seară, la Teatrul Metropolis. Într-o mînă își ținea usturoiul, în cealaltă, olița de noapte. L-am văzut și pe Gellu Naum, care semăna izbitor de bine cu Oana Pellea. Gellu Naum și-a schimbat pielea cu Pellea, cam ca în Calea Șearpelui, să zicem. Oana Pellea este un foarte credibil membru al sectei N(AUM). La fel și Cristina Casian, care i-a dat viață, pe scenă, doamnei Gerda. La fel și Mariana Cămărășan, o regizoare care îmi place de ani buni. În 2006, s-a jucat la Palatul Voievodal spectacolul Regele moare la Curtea Veche, după Eugène Ionesco, în regia Marianei Cămărășan. Spectacolul mi-a plăcut enorm și am și scris la vremea aceea o cronică în Academia Cațavencu. Atunci a devenit Mariana una dintre regizoarele mele preferate, așa că nu m-am mirat cîtuși de puțin cînd am aflat, recent, că spectacolul N(AUM) de la Metropolis este regizat de Mariana. Mai devreme sau mai tîrziu, regizoarele mele preferate fac un spectacol după texte de Gellu Naum, și fac foarte bine făcînd asta. Există legătuhi active și fertile. Așa s-a întîmplat și în cazul Nonei Ciobanu, ale cărei spectacole de teatru din anii '90 m-au făcut să o iubesc. Apoi, s-a întîmplat – dar numai întîmplare n-a fost! – că Nona a făcut, în 2005, spectacolul Orfeu sau cum să te dezbraci de pene, după texte de Gellu Naum. Am plîns la acel spectacol și pentru că Lygia Naum murise de curînd, dar și pentru că era multă frumusețe pe scena Teatrului Foarte Mic.

Spectacolul* de la Teatrul Metropolis este absolut minunat, cumva de nepovestit. Într-o oră și jumătate, adică de la ora 8 pînă la ora 8, încape multă pohezie. Le mulțumesc Marianei, Oanei și Cristinei și le urez bun (re)venit în Secta N(AUM).

Iulian Tănase

*N(AUM), texte Gellu Naum, cu Oana Pellea și Cristina Casian; scenografia: Vladimir Turturică; regia: Mariana Cămărășan; un proiect UNTEATRU, susținut de Raiffeisen Bank, găzduit de Teatrul METROPOLIS, cu sprijinul Fundației Gellu Naum.
















(fotografie din spectacol, de pe pagina de Facebook a Oanei Pellea)

Saturday, November 1, 2014

Cum m-au influențat, ca poet, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu și Băsescu

 Primele poezii le-am scris pe timpul lui Ceaușescu doar pentru a-i arăta surorii mele, Simona, care se întorsese dintr-o tabără de vară cu cîteva diplome obținute la nu știu ce concurs de poezie, că și eu sînt în stare să scriu. Memoria mea, deși destul de proastă, a reținut totuși cîteva imagini cu tatăl meu ascultînd cu atenție niște poezioare naive și drăguțe pe care i le citea sora mea. Îmi amintesc două versuri din poezia „Culoare“: „Mă întreb ce-ar face lumea de n-ar avea culoare / și florile-n grădină ar fi moarte toate“. În timp ce tatăl meu o asculta, încîntat, pe fiică-sa, eu muream de rîs. Puțin probabil că versurile surorii mele mi se păreau proaste, puțin probabil că mi se păreau bune, căci habar n-aveam care e diferența între un vers bun și unul prost. Mă amuza încîntarea, altfel legitimă, a tatălui meu, precum și seriozitatea entuziastă a Simonei. Mereu am iubit-o foarte mult pe sora mea, chiar dacă nu întotdeauna m-am priceput să îi arăt asta, însă niciodată nu am scăpat ocazia de a rîde atunci cînd îmi oferea vreun motiv. La noi în casă mereu s-a rîs mult. Pentru mine, rîsul este o moștenire de familie. Poeziile pe care le-am scris pe paginile de la sfîrșit ale caietelor de școală nu erau nici mai bune, nici mai rele decît ale Simonei. Le-am scris cu rimă pentru că habar n-aveam că se putea și altfel. Ele reprezentau, cumva, un avertisment pentru sora mea: „Vezi, ai grijă! Dacă mai scrii mult poezii, o să scriu și eu, și n-o să te văd bine!“. Nu știu cînd s-a lăsat sora mea de scris, dar știu sigur că asta nu s-a întîmplat din cauza mea.

Ceaușescu murise deja cînd am simțit pentru prima oară o imperioasă și autentică nevoie de a scrie. Eram în clasa a zecea sau a unsprezecea și era iarnă. Afară ningea și aveam așa o stare de spleen, că fiecare fulg mă durea. Am luat acea ninsoare foarte personal. Atît de personal, încît, în mintea mea și, mai ales, în sensibilitatea hormonală a adolescentului care eram atunci, fiecare fulg de nea devenise o ființă vie care cădea din cer, ca într-un tablou de Magritte întors cu susul în jos. Dar pe atunci nu cred că auzisem de Magritte. Auzisem, în schimb, de Ion Iliescu. Acea nevoie stringentă și inexplicabilă de a scrie și-a făcut apariția în viața mea pe timpul lui Ion Iliescu, prin '90 sau '91. Figura s-a repetat un an (sau, poate, doi) mai tîrziu. Eram în clasa a douăsprezecea și era tot iarnă. Străzile Bacăului erau acoperite de o clisă cenușie prin care înaintam cu greu. Mă întorceam acasă (stăteam în gazdă la niște bătrîni cumsecade), cînd, deodată, m-a pocnit în față un poem. L-am scris mai întîi în cap, apoi, ajungînd acasă, l-am transcris. Nu era cine știe ce de capul lui, dar era din capul meu. Pe timpul lui Ion Iliescu am scris destul de prost. Eram începător și nici nu citisem mare lucru, așa că poeziile mele nu puteau fi mai bune decît erau. În 1996, cînd locuiam deja de vreo doi ani în București, i-am arătat poemele mele, nu foarte grozave, unei prietene, care mi-a spus: „Eu cred că tu nici nu știi ce-ai scris aici“. M-a încurajat să scriu și, chiar dacă eu aș fi continuat oricum să scriu, imboldul ei mi-a făcut bine.

Primul și ultimul premiu pentru poezie pe care l-am obținut vreodată în România s-a întîmplat pe timpul lui Emil Constantinescu, în 1997, cînd am primit marele premiu al concursului de poezie Flacără de gînd, organizat de Sindicatul Studenților din Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice București. Am participat la acest concurs ca student la Facultatea de Comerț. Pe lîngă o diplomă și o clepsidră pe post de trofeu, am mai primit un bon valoric pentru o pereche de jeanși Lee Cooper, o sumă de 30.000 de lei (aproximativ 5 dolari, la cursul valutar de atunci), pe care urma să îi încasez de la sediul revistei Luceafărul, unul dintre sponsorii concursului, și publicarea unui poem în paginile aceleiași reviste. Nu m-am dus să îmi revendic suma de bani, nu pentru că era mică (pe vremea aceea nici o sumă de bani nu era mică pentru mine), ci pentru că mă încerca un sentiment de jenă. Eu nu scriam poezie ca să cîștig nici bani, nici altceva, ci ca să nu mă pierd pe mine. În schimb, am lăsat jena la o parte și am mers cu acel bon valoric la un magazin din Piața Unirii pentru a-mi ridica perechea de jeanși, mi-am ales unii negri, pe care i-am purtat o bună bucată de vreme, și era ciudat sentimentul că poezia poate, iată, să te îmbrace. Tot pe timpul lui Emil Constantinescu am debutat în volum, în primăvara lui 1999, cînd am publicat Îngerotica, iar pe finalul mandatului lui Emil, în toamna lui 2000, am mai publicat Poeme pentru orice eventualitate.

În al treilea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004) mi-a mers destul de bine ca poet. În 2002 am publicat Iubitafizica, urmată de alte două cărți, ambele apărute în 2003. Lucram ca jurnalist de investigații la Academia Cațavencu, și nu era deloc simplu să faci anchete în perioada în care Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru și de El Însuși, controla aproape tot ce se putea controla, inclusiv o bună parte din presă, însă, dincolo de agitațiile lumii exterioare, dincolo de convulsiile dinafara mea, în interiorul meu eram perfect echilbrat. Și eram echilibrat pentru că scriam. 

Însă cel mai bine s-a simțit poezia mea pe vremea lui Traian Băsescu, și asta s-a întîmplat nu pentru că Băsescu ar fi fost vreun mare protector al poeziei și al poeților (nici vorbă de așa ceva, ba chiar din contră, pe el îl interesau mult mai mult tinichigiii decît filozofii și poeții), ci pentru că, după vîrsta de treizeci de ani, ajunsesem să mă simt bine în pielea mea și în pielea scrisului meu. Pe timpul lui Băsescu am publicat Abisa, Adora, Oase migratoare etc. și am primit un premiu pentru poezie în Germania (2009) și un premiu pentru proză în Austria (2011). Președintele nici nu m-a decorat, nici nu m-a felicitat, căci chiar nu era cazul. Dacă premiile ar fi fost obținute de „poeta“ Elena Udrea sau de vreun scriitor din corul său de lăudători, cu totul alta ar fi fost situația.

Voi încheia abrupt: sper că cele mai bune cărți ale mele le voi scrie pe timpul lui Klaus Iohannis.