Wednesday, February 28, 2007

Manualul Imblinzitorului de Cafele (XIV)


Imblinzitorul isi toarna cafeaua in ceasca.
Pe ceasca lui von Kaffé isi dau intilnire, in fiecare dimineata, Tante Dante si Nea Tza. Scena, imortalizata pe ceasca Imblinzitorului de un fotograf naiv, este de o banalitate sfisietoare: un barbat intre doua virste se apropie de o femeie intre doua virste. Barbatul tine in miini o tava din cauciuc roz, plina de midii din care iese un abur fosilizat. Infatisarea barbatului este cit se poate de obisnuita. Pe cap are o peruca din pene de vrabiuta mexicana, iar locul urechilor a fost ocupat de doua aripi de rindunica birmaneza. Insa de departe cel mai spectaculos element din recuzita personala a barbatului este cravata, care nici macar nu e o cravata, ci o gheara de vultur barbos, sustrasa, intr-o frumoasa dupa-amiaza de noiembrie, din Muzeul de Stiinte Naturale al municipiului Bucuresti. Barbatul (Nea Tza) este amplasat intr-un cadru idilic. El se apropie, cu pasi statici, dar vioi, de un prun stilizat pina la singe. In prun se afla o femeie intre doua virste, imbracata intr-o rochie de mireasa, trei sferturi. Femeia arata cit se poate de obisnuit, doar ca gura ei are un colorit oarecum ciudat. O gura cu buza de jos verde si cea de sus albastra este condamnata, in fiecare dimineata, la nemurire. In tinerete, femeii i se spunea Beatrice, dar, dupa ce a imbatrinit, i s-a spus Tante Dante, si asa i-a ramas numele. Pe vremea cind se numea Beatrice, Tante Dante era de o frumusete inspaimintatoare. Barbatii nu indrazneau sa o sarute, se temeau ca verdele buzei de jos si albastrul buzei de sus ar putea fi un semn rau. Pe Nea Tza l-a cunoscut intr-o dupa-amiaza de noiembrie, intr-una din salile Muzeului de Stiinte Naturale al municipiului Bucuresti. Nea Tza era un barbat tinar, uritel, de viitor, cu doctorat in neantologie, dar, cu toate astea, reusea sa atraga atentia datorita perucii din pene de vrabiuta si a aripilor de rindunica, de care nu se despartea decit noaptea, inainte de culcare. Pe vremea aceea, lui Nea Tza i se spunea Cosmin. In Sala „Vulturi americani si de alte nationalitati“ a Muzeului de Stiinte Naturale a municipiului Bucuresti, Beatrice, iat-o, priveste pierduta un vultur barbos.
– De ce naiba nu l-au ras inainte sa-l impaieze?!, se intreaba, cu voce tare, Beatrice.
Cosmin tocmai intra in acea sala, aude intrebarea si simte ca e de datoria lui sa-i dea un raspuns femeii:
– Poate ca asta a fost dorinta vulturului inainte de moarte, stimata doamna!
Beatrice se intoarce catre Cosmin si-i spune raspicat:
– Domnisoara!
– Domnisoara…?
– Beatrice Maresal-Averesco, domnule, liber-cugetatoare si interpreta de romante triste!
– Foarte incintat de cunostinta, domnisoara Maresal-Averesco! Am placerea sa ma prezint si eu, la rindu-mi…
– Chiar voiam sa va rog, domnule…
– Neantolog Cosmin Vinetu este numele meu…
– Sinteti ruda cu…?
– Eu sint ruda cu cine merita, stimata domnisoara, dar mai ales cu coincidentele…
– Apropo de coincidente, ce spuneti, domnule…
– Vinetu…
– …domnule Vinetu, ce spuneti de acest vultur? Nu cred ca ii sta prea bine cu barba…
– Aveti intru totul acordul meu neconditionat, stimata domnisoara, l-am cunoscut personal pe Dgiordgi si va pot spune ca ii statea mult mai bine fara barba…
– Vreti sa spuneti, domnule…
– Imi puteti spune Cosmin…
– …domnule Cosmin, vreti sa spuneti ca…
– Da, am fost prieten bun cu raposatul, dupa moartea lui, voluntara, de altfel, frizeria unde se barbierea s-a desfiintat si, in locul ei, s-a deschis o galerie de arta, care ii poarta numele: „Dgiordgi Vasilesco – Galerie de arta, fosta Frizerie“.
– De necrezut, domnule Cosmin…
– Ba deloc, domnisoara Maresal-Averesco…
– Imi puteti spune Beatrice…
– Va multumesc foarte mult si va ramin dator cu…
– Cu ce?
– Cu un detaliu tehnic, stimata domnisoara.
Cosmin se cauta prin buzunare si scoate o hirtie pe care i-o arata lui Beatrice.
– Acesta este testamentul lui Dgiordgi, domnisoara Beatrice…
– De necrezut, domnule Cosmin…
– Este doar adevarul si nimic mai mult. Dgiordgi mi-a lasat, prin testament, una din ghearele lui, cu conditia sa o port la git si sa renunt, pe vecie, la orice alta cravata, stiuta si nestiuta.
– Foarte frumos din partea lui, asa prieten mai rar, domnule.
– Intr-adevar, domnisoara, insa pina acum nu am avut taria de a-mi revendica mostenirea…
Beatrice il studiaza cu atentie pe Dgiordgi, se intoarce spre Cosmin si spune:
– Cred ca i-ar sta mai bine cu o singura gheara…
– Credeti dumneavoastra asta?
– Eu cred intru totul ce spun, domnule…
– Ma iertati, domnisoara…
– Si mai cred ca v-ar sta foarte bine cu o gheara la git.
– Asta imi spunea si bietul Dgiordgi…
– Dar ce s-a intimplat cu el? De ce a murit? Dupa barba, pare tinar…
– Stop cardiac, domnisoara.
– Vai, domnule…
– Este doar adevarul si nimic mai mult. N-am putut sa uit…

Imblinzitorul s-a obisnuit cu aceasta scena. Cafeaua fierbinte coboara si urca in acelasi timp, ceasca se umple incet, peretii rotunzi se incalzesc treptat, Tante Dante (din prun) simte caldura si se trezeste, Nea Tza simte in nari aburul cafelei si deschide ochii, midiile sint deja fierbinti, Tante Dante asteapta cuminte, in prun, sa fie servita. De ani de zile, in fiecare dimineata, Imblinzitorul priveste amuzat cum cafeaua fierbinte readuce la viata imaginea aceea inscriptionata pe ceasca de cafea, Imblinzitorul priveste cum, simtind caldura cafelei, Tante Dante si Nea Tza incep sa se miste, de fiecare data dupa acelasi scenariu, adresindu-si, din fotografia aceea fierbinte, aceleasi cuvinte, de ani si ani de zile.

– Buna dimineata, Tante Dante!
– Bune midii, Nea Tza!

Dupa ce Imblinzitorul a baut si ultima gura de cafea, Tante Dante si Nea Tza reintra in incremenirea lor idilica, imaginea de pe ceasca isi inceteaza dansul mecanic, Imblinzitorul ii spala cu grija pe Tante Dante si Nea Tza si ii asaza frumos in dulapul de sus din bucatarie. Vor ramine acolo pina dimineata urmatoare, cind Imblinzitorul va auzi din nou, desprinzindu-se de pe peretii rotunzi ai cestii, bine cunoscutul schimb de replici:

– Buna dimineata, Tante Dante!
– Bune midii, Nea Tza!

No comments: