Tuesday, March 27, 2007

Cum am agatat cea mai frumoasa femeie din lume


(povestire publicata in Almanahul Academiei Catavencu, „Flori, fete sau baieti“)

A povesti, la persoana intii, cum ai agatat o femeie care, la citva timp dupa ce te-ai culcat cu ea, a murit, este dificil. Persoana a treia suporta mai bine astfel de socuri, poate si pentru ca persoana a treia pare a fi o cu totul alta persoana, cind, de fapt, ea este tot intiia persoana (in nici un caz, prima sau ultima) care fie si-a pierdut vocea, fie prefera sa se miste prin poveste, infasurata in haine straine, cu trei rinduri de cusaturi, in loc de unul. Voi povesti, totusi, la persoana intii, desi mult mai simplu mi-ar fi fost sa povestesc la persoana a cincea sau a noua, singular. In vremea aceea eram singur, desi aveam o iubita. Iubita mea era plecata departe, foarte departe, si, in timp ce imi scria mesaje frumoase, pe e-mail, ca eu sint singurul barbat pe care il cunoaste si il recunoaste pe intinderea a doua continente, ma insela cu un peruan, de care se indragostise nebuneste. O inselam si eu, dar fara sa ma indragostesc de fetele cu care ma culcam. Carnea mea de barbat care tocmai isi satisfacuse stagiul militar nu ajunsese la subtilitati prea mari intr-ale abstinentei. Practicam asceza sentimentala, nu si pe cea carnala. Si numai o ipocrizie eclatanta si desantata mi-ar putea dicta cuvinte orbitoare, ale caror rinduri m-ar stringe ca intr-o menghina si m-ar impiedica sa recunosc adevarul. Si adevarul este ca putem foarte bine sa iubim pe cineva si sa facem sex, chiar si dragoste, cu altcineva. Dupa cum nu e deloc imposibil – ca barbat, vorbesc, caci femeie nu am fost niciodata – sa iubesti doua femei in acelasi timp. La inceputul anului 2000, eram foarte indragostit de Adora. Ea ma iubea cu mult inainte ca eu sa ma indragostesc. In aprilie, Adora a plecat, cu o bursa, in Peru, de unde a revenit in Romånia, total schimbata si cu citeva kilograme bune in plus, in ianuarie 2001. Distantele prelungite transforma oamenii, modifica sentimentele si asa mai departe. La scurt timp dupa ce Adora s-a intors din Peru, ne-am despartit definitiv, fiindca altceva oricum nu ne mai ramasese de facut.
Pe Iuliana am cunoscut-o la sfirsitul lui noiembrie, 2000, in anul acela care ma transformase intr-un ceas asteptator sau cam asa ceva, numarind zilele si minutele pina cind Adora avea sa revina din Lima. Am intrat in Libraria „Mihai Eminescu“, de linga Universitate, cautam o carte sau, poate, niste carti de colorat, nu mai stiu exact, dar imi amintesc foarte bine fusta neagra, din tercot, care scotea in evidenta lucruri dintre cele mai frumoase, si parul acela blond, cazut, cum nu se putea mai bine, pe umeri. Femeia era in fata unui raft cu carti, o vedeam din spate, dar ceea ce vedeam era minunat. Un barbat normal la cap si la corp nu putea sa nu-si doreasca sa faca dragoste cu o asemenea femeie. M-am apropiat putin de ea, i-am zarit profilul: era o femeie foarte frumoasa. Mi-am facut de lucru prin preajma ei, as fi vrut sa-i spun ceva sau altceva, sa-i atrag atentia in vreun fel, insa nu am facut absolut nimic, ma simteam ca si paralizat, curajul ma parasise, plecase, poate, in Peru, si el, in cautarea Adorei, pe care o iubeam. Am iesit din librarie cu coada-ntre picioare, mi-era foarte ciuda pe mine, imi venea sa-mi trag un cap in gura, cu asa o femeie nu o sa te mai intilnesti prea curind, dobitoc fricos, ce esti, exact asta esti, dar n-aveam dreptate. Redactia Academiei Catavencu tocmai se mutase din Pache Protopopescu in Piata Universitatii, la doi pasi de Libraria „Mihai Eminescu“. Am ajuns in redactie cu inima strinsa, peste ochi mi se asternuse un fel de cortina de ceata, pe care era imprimata imaginea acelei femei blonde, la care nu incetam sa ma gindesc. Alo, ce e cu tine, nene? Te-ai ticnit la cap sau doar la corp? Probabil ca peste tot. Peste citeva minute intram din nou in Libraria „Mihai Eminescu“. Ea era acolo, am zarit-o inca de la intrare, era linga un copiator, multiplica niste foi, xeroxa ceva, cum se spune, si asta faceam si eu: ma uitam la ea ca un xerox pus sa copieze, de sute de ori, fara nici o secunda de ragaz, o aceeasi foaie de hirtie. Ma rog, comparatia este deplasata, dar ea nu exprima decit intr-o foarte mica masura exaltarea pe care o resimteam revazind-o pe necunoscuta aceea superba. Mi-am tot facut de lucru prin librarie, fara sa-mi dezlipesc ochii de pe xerox, si m-am tot invirtit in jurul axei mele in calduri, pina cind copiatorul a amutit si femeia (am vazut-o) a iesit din „Mihai Eminescu“. Am iesit dupa ea. Mergeam la citiva metri in spatele ei, o admiram foarte tare din spate, puteam sa jur ca o ador, n-aveam nici o indoiala ca era cea mai frumoasa femeie din lume, desi exista (am auzit) in lume foarte multe „cea mai frumoasa femeie din lume“. Dar atunci, in acele clipe, cind ea mergea visatoare si oarecum grabita pe strada Academiei, cind cotea pe Edgar Quinet, lasind Facultatea de Matematica in spate si in dreapta, cind ajungea la fintina de la Arhitectura, si eu o urmam ca un obsedat sentimental ce eram, cind fintina de la Arhitectura ramasese mult in urma noastra si ea se pregatea sa traverseze bulevardul pe trecerea de pietoni care te duce la intrarea in strada Batistei, EA era pentru mine cea mai frumoasa femeie din lume. Semaforul arata rosu pentru pietoni, ea s-a oprit, am ajuns-o din urma, am ajuns chiar in spatele ei, ma gindesc ca poate mi-o fi auzit inima batind (batea mai ceva ca Muhammad Ali), caci s-a intors brusc spre mine, tresarind, asa cum tresar oamenii care se sperie de ceva. M-am uitat in ochii ei mari si albastri si, cu o privire fixa, dar galanta, i-am spus: „Va ur-ma-ream!“. Dupa citeva clipe de uluiala, femeia a inceput sa rida, am ris si eu, pe mine ma cheama Iulian, pe mine Iuliana, imi pare bine de cunostinta, dar mie?! Mie imi parea foarte bine de cunostinta, atit de bine, incit as fi putut sa-mi pierd cunostinta, nu altceva. Nu mi-am pierdut nici cunostinta, nici altceva. Iuliana se arata a fi o femeie foarte civilizata si amabila, alta mi-ar fi trintit, poate, o poseta peste cap. Insa nu aratam deloc ca unul care e obisnuit sa ia posete peste cap. Aveam 27 de ani, barba, emotii, citeva sute de mii in buzunar, eram imbracat decent si stiam sa port o conversatie inteligenta cu o femeie frumoasa. Lipsa mea de modestie este nevoita sa recunoasca: intotdeauna am fost inspirat in preajma femeilor frumoase. Cind stateam de vorba cu cite o uritica, vorbeam de parca as fi vrut sa fug cit mai repede si cit mai departe. Cu femeile frumoase e mult mai usor si, totodata, mult mai greu. E usor, deoarece, in preajma acestor fiinte, cuvintele insele se afla intr-o competitie directa unele cu celelalte si, de regula, reusesc sa iasa la suprafata doar acelea care fie au ceva de spus, fie sint mai rele de gura. (Da, exista si cuvinte rele de gura!) E usor si pentru ca, atunci cind simt o femeie frumoasa prin preajma, alexandrumacedonul si napoleonul (care zac in aproape toti barbatii) se trezesc imediat din somnul de departe, in care-i adincira barbarii de tirani, si pornesc de-ndata la (i)atac. Dar mai e si greu. E greu, deoarece, de multe ori, instinctele dezlantuite intuneca nu doar privirea, ci si vorbirea. Un fel de orbire a vorbirii. Dar mai bine sa trec peste aceste consideratii oarecum teoretice si sa revin pe trecerea de pietoni. Iuliana era superba, puteam sa o privesc in voie, vorbeam cu tot corpul, ea ridea si, cind o femeie ride, asta poate insemna fie mai multe lucruri, fie unul singur, dar decisiv. Eu si Iuliana eram, in acele momente, doi oameni surprinsi (de viata) pe trecerea de pietoni. Am invitat-o sa bem o cafea si ea a acceptat, sporindu-mi si mai mult mirarea.
Am recitit ceea ce am scris pina in acest punct si, recunosc, nu cred ca am gasit tonul adecvat pentru aceasta poveste. E drept ca intre dame bine si drame bune exista destule apropieri, desi habar n-am daca o Julieta sau o Ofelia s-ar fi ridicat, in ceea ce priveste feminitatea si senzualitatea, la inaltimea Iulianei. Cine se teme de cuvintele mari ar face mai bine ori sa nu se apuce de scris, ori sa se lase cit mai repede. Si, totusi, relatata la persoana a saptea, singular, tonul folosit pina acum ar fi avut cu totul alte tonalitati. Din pacate, insa, pe lume nu exista decit trei persoane: persoana intii, persoana a doua si persoana a treia, toate la singular. Cum ne nastem singuri si murim singuri (si chiar ne iubim singuri), pluralul e o iluzie gramaticala. Atunci, in acea zi de noiembrie a anului 2000, cele trei persoane erau: Iuliana, Adora si Iulian. Pe Adora o iubeam, pe Iuliana o doream. Iuliana era la un brat distanta, Adora se afla la citeva mii de kilometri (de brate) departare. Departe de mine intentia de a face filozofie pronominala, dar asa inteleg acum aceasta poveste dintr-un trecut nu foarte indepartat.
Am mers cu Iuliana in Laptarie, am baut cafea, am fumat (eu), am vorbit, am aflat ca este medic urolog, avea 30 de ani, vorbeam aceeasi limba, atit noi, cit si privirile noastre. Mi-a relatat povestea vietii ei pe scurt, i-am facut si eu un rezumat al vietii traite de mine pina atunci. Mi-era bine cu ea, era mult firesc in acea intilnire a noastra, dupa ce am plecat din Laptarie, am trecut pe la redactie, pentru a-mi lua rucsacul si cheile de-acasa, Iuliana m-a insotit, in lift (redactia e la etajul 6) ne-am sarutat, nu m-as fi gindit ca e posibil si am regretat ca redactia nu se afla la etajul 700, in fine…
Scriu aceasta poveste, intru totul adevarata, mai ales pentru finalul ei si ceea ce i-a urmat finalului. Un final a carui continuare a fost pentru mine, si inca este, de neinteles. Iuliana a murit pe 16 noiembrie 2001, dar mai e pina atunci. Mai e aproape un an.
Nu aveam nici o indoiala ca Iuliana e cea mai frumoasa femeie din lume si, sarutind-o, am simtit ca lumea intreaga poate fi cucerita, totul e sa crezi. In timp ce o sarutam, Pamintul se transforma (simteam) intr-o sfera de sticla colorata, din acelea pe care le ascund copiii prin buzunare. Nu am vrut sa imi fortez norocul, desi imi statea pe limba (in lift, in timp ce o sarutam) sa o invit la mine si sa facem dragoste chiar in acea zi, in acea zi peste care se lasase deja seara. Recunosc: n-am avut curaj. Se intimplasera multe lucruri in acea zi si era foarte bine ce se intimplase, puteam sa ma declar fericit.
Pe Iuliana am revazut-o a doua zi, a venit la mine acasa, in garsoniera mea de la etajul opt, era parca si mai frumoasa, ma simteam ingrozitor de nelinistit, inima imi batea de se clatina blocul, singele imi blocase principalele artere si vene, ce facusem eu in viata ca sa merit o asemenea femeie? Iuliana stia de dragostea mea pentru Adora, ii povestisem, si, in timp ce faceam dragoste cu Iuliana, in Bucuresti, poate ca si Adora facea exact acelasi lucru cu peruanul ei, in Lima. N-am sa intru in detalii, voi pastra pentru mine amintirea acelui extaz pe care l-am trait atunci.
De Adora m-am despartit la putin timp dupa ce a revenit in tara, desi eu nu mi-am dorit asta. O iubeam sau, cel putin, aveam certa iluzie ca o iubesc. Cu Iuliana vorbeam, noaptea, la telefon, era melancolica, imi spunea ca ea isi doreste mai mult, voia sa fim iubiti, amanti si amante se gasesc pe toate drumurile, avea dreptate, Iuliana ma intrista, si eu imi doream mai mult de la ea, dar nu puteam, o asteptasem prea mult pe Adora si mi-era greu sa accept ca straina din fata mea este chiar ea. Adevarul e ca Adora se intorsese despartita gata.
In primele luni ale lui 2001, Iuliana ma cauta la telefon aproape in fiecare noapte. Apoi, am inceput sa vorbim din ce in ce mai rar. Iuliana era medic rezident la Spitalul Coltea si avea un program foarte incarcat. Ne-am revazut, cu totul intimplator, pe la Universitate, parea trasa la fata, am schimbat citeva vorbe doar, era in mare graba. Era prin noiembrie, cred, cind am sunat-o si mi-a raspuns mama ei. Mi-a spus ca Iuliana nu poate vorbi, era internata la Spitalul Colentina, facuse o alergie, ceva, n-am inteles prea bine. Am revenit cu un telefon peste citeva saptamini, din nou mi-a raspuns mama ei, sarumina, cu Iuliana, va rog, cine sinteti dumneavoastra, domnule, m-a intrebat, avea o voce stinsa, foarte contrariata, Iulian e numele meu, sint prieten cu Iuliana, as vrea sa vorbesc cu ea, Iuliana a murit, domnule, si de aici incolo chiar nu mai e nimic de zis, poate doar faptul ca mi-a fost imposibil sa sterg din agenda numarul de telefon al celei mai frumoase femei din (cealalta) lume.

4 comments:

cristina benedict said...

probabil ca daca finalul nu ar fi fost cel care a fost...ceea ce tu ai povestit nu ar mai fi fost asa de...nici nu am cuvinte...
ma enerveaza cumplit ca se intampla asa...daca finalul ar fi fericit nu ne-ar mai impresiona atat de mult...
asa se intampla si atunci cand se termina o relatie...abia atunci pleaca ne dam seama ce persoana minunata era...

Radu said...

Poate dacă nu ar fi fost ăsta finalul te-ar fi înşelat. Sau ai fi ajuns să o urăşti. Sau te-ai fi îndrăgostit ŞI mai tare de ea, ajungând să o urăşti din această cauză.

Nu, e mai bine aşa.

valentina said...

Dupa o asemenea poveste, e practic o blasfemie sa ne mai dam cu parerea despre ce-ar fi putut sa fie daca...

costik_c said...

a inceput sa tremur putin de emotie citind intamplarea...

dar e atat de frumos sa traiesti asa emotii, excluzand finalul tragic