Friday, June 29, 2007

Feen

(Pentru ca nu am murit, pentru ca nici viata nu ar trebui sa fie o scuza, pentru ca sint zile cind totul este inecat intr-un hohot de ris sanatos, pentru ca, uneori, simti cum soarele urla la luna, pentru ca exista fotografii paradoxale care surprind trecutul cel mai indepartat, un trecut continuu care sfideaza orice prezent si orice viitor anterior sau posterior, pentru ca exista oameni cu brate mai lungi decit un continent, pentru ca poezia e departe de a fi epuizata, pentru ca oricind poate aparea o noua categorie de timp in viata noastra (un viitor interior, un viitor exterior, un prezent ulterior etc), pentru ca imi amintesc de o specie de javra inexistenta (pitt-bullterrior), pentru toate aceste motive si multe altele, revin pe blog, cu povestea lui Feen.)

FEEN

Tu stai si alergi si cauti si astepti si taci si nu spui si, deodata, simti cum inlauntrul tau o fereastra se deschide. Fereastra aceasta esti tu, Feen, esti chiar tu, si ai multe motive sa te apropii de fereastra din tine, de necunoscuta aceea cu doua brate complementare, sa te apleci peste fereastra din tine, sa te apropii si sa privesti prin tine, sa te apleci peste tine si sa te arunci de la fereastra in golul din tine. El se afla acolo, in fata oglinzii, si te asteapta.
Tu stai pe marginea taioasa a ferestrei din tine si vezi totul, si stii totul. Fara sa cazi.



In vremea aceea, cutitele loidhiene dormeau in tecile lor de carne cruda, in asternuturile lor osificate, se conjugau unul pe celalalt cu taioasa tandrete, afisau o generoasa indiferenta fata de tot ce inseamna dictie, predictie si alte inflexiuni ale vocilor desculte aflate in trecere prin Lodhi. El se nuanta in tacere, Sodhi asta facea, batea strazile pietruite in cautare de nasteri exemplare, se bucura ori de cite ori intilnea o salamandra imbracata in rochie de mireasa sau un paianjen simultan, mare maestru de sah, cu care discuta indeosebi despre vreme si tigri. In acea vreme s-a intimplat sa il intilneasca pe Hsiao Yen, mare colectionar de manuscrise buddhiste, aflat in trecere prin Lodhi. In discutia pe care a avut-o cu marele colectionar, Sodhi nu a ratat ocazia de a aduce vorba despre vreme si tigri. „Vremea este cum este, iar tigrii sint ceea ce sint“, il lamuri Hsiao Yen. „Dar nu asta voiam sa spun“, adauga marele colectionar. Si i-a povestit lui Sodhi, in detaliu, povestea lui Feen, scrisa de Nephtali Frion. „A fost biograful ei, si nu e chiar de colo sa fii biograful singurei femei din istorie care, intr-o viata anterioara si nu tocmai indepartata, a fost fereastra. Da, da, asta e adevarul. Si nu atit ca a fost fereastra, dar isi mai si aminteste, in detaliu, viata ei de fereastra. Feen, draga Sodhi, stie totul, e singura femeie din istorie care – desi (sau, poate, tocmai pentru ca) a fost fereastra – stie totul pentru ca isi aminteste, in cele mai cumplite si mai luminoase detalii, totul. Aici – si Hsiao Yen i-a aratat lui Sodhi un manuscris – sta scrisa povestea lui Feen, transcrisa de Nephtali Frion, un fericit, crede-ma!“ Sodhi il asculta cu mare atentie pe colectionar, povestea lui Feen transformase vremea si tigrii – care, altfel, il preocupau atit de mult – intr-un cutit adormit. Tare ar fi vrut sa o cunoasca pe Feen, sa ii auda vocea de fereastra, il invidia (atit cit putea Sodhi sa invidieze) pe acel biograf fericit care transcrisese povestea singurei femei-fereastra din istorie. Hsiao Yen s-a invoit in cele din urma sa ii vinda lui Sodhi manuscrisul lui Nephtali Frion, dar l-a prevenit: „Acesta, Sodhi, nu este un manuscris buddhist!“.

Tu stai si alergi si cauti si astepti si taci si nu spui si, deodata, simti cum inlauntrul tau o alta fereastra se deschide, apoi una si inca una si inca una, de fiecare data aceeasi alta, simti cum se deschid in tine toate ferestrele din lume. Ferestrele acestea identice si cumplit de diferite esti tu, Feen, esti tu, si ai multe motive sa te apropii de ele, de tine, sa te poti vedea cum stai si alergi si cauti si astepti si taci si nu spui,
si nu spui nimic despre tigrul acela care este varianta feminina a inexactitatii doctrinare,
si taci tot ce se poate tacea despre insulele care nu poarta nici un nume,
si astepti secunda inconstienta, minunata inconstienta a secundei in care amprentele iau foc din senin si ferestrele se dau la o parte,
si cauti – si cauti singurul lucru care te face sa intelegi ca a cauta este opusul lui a gasi,
si alergi – si alergi ca si cum nu ai vrea sa ajungi nicaieri, ca si cum nu ai vrea sa ajungi departe, ci foarte, foarte aproape,
si stai – si stai in nemiscare precum ferestrele, ziua, asteptind sa se faca noapte pentru a alerga pe strazi in cautarea singurului lucru care te face sa intelegi ca a sta, ca a sta nemiscata, Feen, este totuna cu a alerga, a alerga cu disperare in jurul tau, precum Epona, intocmai ca marele alergator Epona.



Mult timp dupa intilnirea cu Hsiao Yen, in fata unei oglinzi aproape negre, Sodhi vorbea zi si noapte, exersa supravietuirea, il pronunta pe Borbro cu un firesc de care numai luptatorii impecabili sint in stare. Cind se satura de atita supravietuire, inchidea ochii si isi amintea pasaje intregi din manuscrisul lui Nephtali Frion.

Ferestrele vad. Martore tacute, ele isi fac datoria. Cu voce de sticla si lemn, cu voce aproape transparenta, ele spun. Cu pleoape inchise la culoare, ele vegheaza.

Zidul este barbatul. El este cel care munceste. Seara, cind se intoarce acasa obosit, eu il astept. Valul care imi acopera ochii este dovada.

Fereastra nu te nasti – fereastra devii. Apoi iti amintesti.

Pentru ferestre, departarea e o profesie. O profesie libera si pe deplin constienta.

Intr-o zi, devii pur si simplu fereastra, mie asa mi s-a intimplat. Asta poate sa insemne mai multe lucruri, mii de ferestre care te privesc (in felul lor atit de imprevizibil), care te privesc si te striga pe nume, pe numele tau, adica al meu, care este si numele lor.

In nopti de liniste convulsiva, cind marea se dezbraca de valuri si muntele isi abandoneaza inaltimea sa complezenta, gratiile se dau la o parte. Sa nu va mirati daca, in mijlocul unui cimp, veti vedea o fereastra care se roaga. «Dumnezeul meu e Linistea – ea ma ajuta sa ma desprind.»

Ferestrele pot pleca departe, foarte departe (pot sa confirm), mult mai departe decit si-ar putea inchipui unii sau altii.

Dar umbra? Umbra este sora ferestrei, desigur.
Dar lumina? Lumina este mina stinga a ferestrei. Care vede inauntru. Si isi aminteste.

Intr-o zi imi voi abandona zidurile si ne vom imbratisa. Vom fi mai mult decit impreuna. Ne vom aminti. Ne vom recunoaste si nu ne vom speria. Vom spune. Ne vom pastra culoarea. Voi fi aceleasi. Vom fi una. Una singura. Feen.

3 comments:

Red butterfly said...

mie mi-e frica sa nu ma sparg...asa as disparea de tot...sau nu...mi-ar ramane rama...dar geamul...geamul ferestrei e inima ferestrei, e sufletul, e existenta ei totala, fereastra fara geam este incompleta,sufera si cu fiecare ciob care ramane infipt in rama ei, o chiuie si ii aduce incontinuu aminte de golul imens pe care il detine...de asta mi-e frica...

Bianca said...

Mă bucură cuvintele de început:)iar povestea asta ... e foarte frumoasă.Am învăţat să mă feresc de pietrele care încercau să distrugă fereastra, căutând lucrurile frumoase din jurul meu.

mood indigo said...

Cutremurator.
Am pus tecstul pe blogul meu, citindu'te.