Saturday, March 31, 2007

Critici, voi, cu flori destepte... (parc-asa era)

Cu putine exceptii, criticii literari (la unul dintre ei ma voi referi) sint niste victime. Victimele propriilor clisee, teorii, canoane, bastoane, jaloane, lecturi, creieropuncturi, prejudecati, festivitati, frustrari, alunecari in caldari, pline de inoculari. Ma rog, lista asta a iesit cam lunga. Am intilnit, slava domnului (Manolescu? in nici un caz!), si critici onesti, inteligenti, cultivati, nuantati, dar acestia sint, oricum, intr-o inevitabila minoritate. Majoritatea este alcatuita din citeva prototipuri stridente: Criticul Gorilian, Criticul Pestilian, Criticul Eugenian Simionian, Criticul Cristea-Enachian, Criticul Vulturian, Criticul Terian.

In „Ziarul de Duminica“ din 17 noiembrie 2006, un domn, sa-i zic asa, pe nume Andrei Terian, a publicat o cronica la cartea mea „Ochiul Exploziv“ (publicata in 2006), pe care a desfiintat-o. Ei, nici chiar asa, cum sa o desfiinteze? Doar cartile nu sint asa timpite sa se lase desfiintate de unul care le vorbeste de rau.

Cronica incepe promitator, Criticul Terian dovedeste certe aptitudini de spectator al desenelor animate.

„Una dintre scenele mele preferate din cartoons este urmatoarea: ala mare (Tom, Coiotul sau Elmer Fudd) il fugareste pe-ala micu' (Jerry, Strutul sau Bugs Bunny); ala micu' e disperat, nu stie ce sa mai faca, se piteste prin diverse vagauni, ala mare nu se lasa si tot asa, pana cand ala micu' isi gaseste un protector si-mai-mare-decat-ala-mare. Atunci rolurile se inverseaza: urmaritorul devine el insusi urmarit si incearca sa se ascunda pe unde poate. Ala micu' se prinde si, dat naibii, ii dezvaluie ascunzatoarea, instaland in jurul ei o puzderie de indicatoare, beculete si sageti. Ce se intampla dupa aceea stim cu totii. Mi-am adus aminte de episodul cu pricina parcurgand volumul Ochiul Exploziv* al lui Iulian Tanase. Ca si personajul de desen animat, poetul cauta sa ne arate pe diverse cai ca el scrie poezie suprarealista.“

Am scris „Ochiul Exploziv“ in anul 2003, un an in care am trait niste experiente cumplite, nu neaparat intr-un sens negativ, si pe care le-am povestit in aceasta carte. Nu exista pagina din „Ochiul Exploziv“ care sa nu aiba acoperire in ceea ce am trait eu atunci, doua depresii, o mutenie (care ma tinuse citeva luni de zile) si tot felul de vise, inclusiv unele in care ma tot vedeam mort. Apoi, au mai fost o legatura stranie cu o femeie si o calatorie undeva, departe, in care facusem niste descoperiri. Toate acestea si multe altele le-am povestit in „Ochiul Exploziv“, pe care am terminat-o de scris in ziua in care am implinit 30 de ani, zi pe care mi-am petrecut-o inchis in casa, fara sa ma vad cu nimeni.

Cronica Criticului Terian se intituleaza „Suprarealismul de biblioteca“, fiindca asa a hotarit Criticul VulTerian, ca relatarile mele din carte sint simple conspecte de biblioteca – nimic mai fals.

„In schimb, "suprarealismul" lui Iulian Tanase este unul de biblioteca. Autorul ne lasa impresia unui conspect sarguincios, dar sec, din textele poetilor preferati. Numai ca, vrand sa imite cat mai fidel suprarealismul, Iulian Tanase nu face decat sa se indeparteze de spiritul miscarii. In fond, paradoxul autorului este ca tradeaza suprarealismul dintr-o obedienta exagerata fata de acesta.“

Criticul Terian putea sa spuna, pur si simplu, ca nu i-a placut cartea, si n-as fi avut nici o problema cu asta. Insa el, desi nu a inteles nimic (ceea ce nu ma mira), a mimat intelegerea si, in virtutea neintelegerii lui, a emis tot felul de prostii de valoare. Imi pare sincer rau pentru Tom si Jerry, pentru care am o mare stima si al caror loc chiar nu era aici.

In finalul cronicii, Criticul Terian nu doar ca o face si mai abitir pe desteptul (ceea ce din nou nu ma mira), dar devine chiar obraznicut.

„In fond, aceasta superbie "creatoare" e defectul major al Ochiului Exploziv: ala micu' se juca cu dinamita, insa isi dadea seama ca totul e pura fictiune; Iulian Tanase face acelasi lucru, insa cu o morga nejustificata, care-l transforma intr-un personaj ridicol. Atat de ridicol, incat ma intreb daca locul lui de drept era in aceasta rubrica si nu in cele doua coloane alaturate unde sunt comentate volume de acelasi calibru.“

Cronica poate fi gasita la adresa: http://www.zf.ro/articol_101880/suprarealismul_de_biblioteca.html

Am renuntat de mult sa imi mai pese de ce spun criticii literari despre mine, in ultimii cinci ani n-am mai avut nici o reactie, insa junele ignorator Andrei Terian prea s-a dat destept si, din cite observ, nu prea are motive.

P.S.: Iata ce zice si Radu Cosasu in „Dilema“, despre „Ochiul Exploziv“: „În sfîrşit, un "subacvatic piroman" urînd supraomul, un desperat efervescent care în loc de cravată poartă un nod gordian şi vorbeşte liniştit cu propriul său pat, convins că "poezia e ceva care pur şi simplu ţi se întîmplă", urlînd cu litere mari: "SUPRAREALISMUL EXISTĂ, numai în mintea ignoratorilor profesionişti suprarealismul e ceva datat, clasat, depăşit". Nu e. Jos ignoratorii, trăiască toţi cei - cîţi or mai fi? - care fac "poezie nu pentru a fi în centrul atenţiei, ci în centrul lumii"! Iulian Tănase se îndreaptă într-acolo.“ Radu Cosasu, insa, nu este critic literar, el este doar un mare scriitor si-atit.

Familia Babel

Singele nostru este tot atit de imprevizibil
ca si fructele carnivore ale arborelui genealogic
din fata casei noastre.

Bunicul meu este a doua mea sotie
mama mea este nepotul meu dupa sora
fiicele mele sint bunicii mei dupa tata
fiii mei sint bunicele mele logodite cu unchii mei
fratele meu este nepoata mea favorita
casatorita cu tatal sotiei dintii.

In ciuda micilor extravagante de identitate
sintem, totusi, o familie unita.


(mama, impreuna cu sora mea; eu inca nu eram)

Aimétaphysique


Ieri am primit o veste buna: Valentina a terminat de tradus in franceza „Iubitafizica“. Pina la BT (bun de tipar), mai trebuie sa treaca prin citeva inevitabile filtre de proof reading. Oricum, vreau sa-i multumesc inca o data Valentinei pentru traducere. Ii povesteam Anei ca intimplarea asta, cu traducerea Valentinei, are un simbure suprarealist indiscutabil: nu e de colo ca o carte de poezie sa(-ti) fie tradusa de un microbiolog, care face cercetare pe celulele canceroase. Asta face Valentina, la Bruxelles. Prima si, deocamdata, singura editie a „Iubitafizicii“ a aparut in 2002 si, dupa 5 ani de la publicarea ei, inca sint intrebat unde se mai pot gasi exemplare. Nu se mai gasesc. Eu nu mai am nici un exemplar. Aveam unul, l-am imprumutat cuiva si nu l-am mai primit inapoi. Pina la o eventuala reeditare, cartea poate fi citita doar pe net (http://editura.liternet.ro/carte/62/Iulian-Tanase/Iubitafizica.html). Pun aici un poem din „Iubitafizica“, poate ca „se merita“.

SINGURATATEA MEA SPONTANA

Singuratatea mea spontana isi punea desuuri de matase neagra peste spaimele ei din calciie, peste genunchii ca doua capete de pisici siameze, peste rotunjimile periculoase ale coapselor ei solitare, apoi se culca si visa tot felul de lucruri si obiecte inchipuite.

In tot acest rastimp, eu stateam de vorba cu ea despre vreme si cite si mai cite, dar mai ales vorbeam despre „acea“ vreme, probabila si improbabila in egala masura.

In acea vreme, oamenii devenisera atit de fericiti, incit la toate bursele din lume pretul miracolelor scazuse ingrijorator de mult.

Insa eu si singuratatea mea spontana nu ne ingrijoram deloc: fericirea nu era treaba noastra. Altele ne preocupau pe noi.

Cineva ne spunea ca trebuie sa uiti cit mai mult pentru a fi fericit, iar noi ne aminteam totul cu mare placere.

Palmele ei alcatuiau un sistem degetativ simpatic de o dexteritate neasteptata.

Pina sa punem mina pe asul din mineca, singurele carti care ne imblinzeau miopia erau: Sapte de trefla, Sarpe de pica, Soapte de caro si Satre de cupa.

Sentimentele noastre erau nomade pina la ubicuitate, si ne alergau prin toata lumea.

Imposibilul era si el cit se poate de relativ.

Tot ce privea ea cadea prada adincului. Intorceam suprafata pe toate fetele ca sa ne convingem ca adincul este la locul lui.

(Singuratatea mea spontana inca viseaza, si eu vorbesc singur cu ea, mai departe. Vorbesc despre vremea aceea frumoasa, atit de favorabila plecarilor grabnice.)

Ramasesem mult inaintea lor si nici unul dintre ei nu voia sa ma astepte. Trebuia sa ma grabesc, aveam motivele mele.

Am trait multa moarte atunci. Timpul disparuse cu totul din camera mea. Singuratatea mea spontana era aceea care misca limbile ceasornicului.

Insa nu cred ca vreau sa spun mai mult de-atit. Cuvintele acestea nu mai numesc nimic. Intr-o discretie difuza, ele stau la masa aceasta, fara sa schimbe macar o privire. Sint prea obosite cuvintele acestea pentru a mai numi ceva.

(Infasurata in matase neagra, singuratatea mea spontana este la locul ei si continua sa viseze tot felul de lucruri si obiecte inchipuite.)

Somnul nu e intotdeauna bun la pat

Azi-noapte am dormit, pentru prima oara in aceasta saptamina. Am visat un peste imens, e posibil sa fi fost somn, in orice caz, unii incercau sa mi-l vinda, e proaspat? Da, uite, il tinem in barca asta, in barca asta plina de gheata. Visul s-a incheiat cu citeva lovituri de ciocan. Ne cerem scuze, domnule, dar peretii astia erau foarte slabiti, abia se mai tineau pe picioare, cineva trebuia sa-i eutanasieze, eutanasierea peretilor nu este interzisa, din cite stim. Sau este? Asa este, nu este. Infatigabilul somn nu scuza mijloacele de exprimare a ciocanelor. Mi-am amintit de un poem mai vechi, pe care l-am scris in 1999, dupa ce am vazut „Lola rennt“, unul din filmele mele preferate. Eram si mai tinar pe vremea aceea, insa oboseala a ramas, parca, neschimbata.

ALEARGA, LOLA, ALEARGA

Cind oboseala ia forma sentimentelor
cind prezentul devine insuportabil
din cauza timpului
cind femeia de linga tine
isi priveste (prelung) degetele
si se prabuseste in oglinda
cind armele (obosite de prea multa pace)
isi numara in gind gloantele oarbe
pentru a putea adormi
pe patul cu baldachin al pustii
cind eu de mult nu mai sint eu
si tu de mult nu mai esti tu
tot ce iti ramine de facut este sa mergi
la un film (grabit) in limba germana
in care nebunia este inlocuita
de fiecare data cu o iluzie
din care poti intelege
ca nici o regie nu este intimplatoare
ca orice optiune inseamna un refuz
ca (uneori) si mortii ii sint refuzate
anumite scenarii mult prea dramatice.
La sfirsitul filmului
cind peretele din fata ta
ramine alb si inutil
parasit de actori si de gloante
tu (cu un destin fara filtru aprins intre degete)
poti merge fericit spre casa
pentru a scrie un poem
poate chiar acesta.

Friday, March 30, 2007

Cristal


(Pe masura ce inaintezi in virsta, de parca virsta ar fi un drum pe care tot mergi, iti plac din ce in ce mai putine lucruri. In materie de poezie, poetii pe care ii iubesc cel mai mult si pe care ii tot recitesc sint, intr-o onesta ordine alfabetica, Paul Celan, René Char, Henri Michaux si Gellu Naum. In noaptea asta mi s-a facut dor de Celan.)

KRISTALL

Nicht an meinem Lippen suche deinen Mund,
nicht vorm Tor den Fremdling,
nicht im Aug die Träne.

Sieben Nächte höher wandert Rot zu Rot,
sieben Herzen tiefer pocht die Hand ans Tor,
sieben Rosen später rauscht der Brunnen.

CRISTAL

Nu-ti cauta gura pe buzele mele,
nici pe strain in fata portii,
nici lacrima in ochi.

Sapte nopti mai sus se plimba rosu pe rosu,
sapte inimi mai adinc bate mina in poarta,
sapte trandafiri mai tirziu bolboroseste fintina.

Ma vie


Tu t'en vas sans moi, ma vie.
Tu roules.
Et moi j'attends encore de faire un pas.
Tu portes ailleurs la bataille.
Tu me désertes ainsi.
Je ne t'ai jamais suivie.
Je ne vois pas clair dans tes offres.
Le petit peu que je veux, jamais tu ne l'apportes.
A cause de ce manque, j'aspire à tant.
A tant de choses, à presque l'infini...
A cause de ce peu qui manque, que jamais tu n'apportes.

(Henri Michaux)

Cirque du deSoleil


Acum citva timp am inventat un cuvint foarte frumos. L-am vindut deja. Am cistigat o mica avere, pot spune. Cu un cuvint inventat de tine poti obtine o limba intreaga, inventata de altii. Stateam de vorba cu Ana, pe messenger. Ana e la Bruxelles, am rugat-o sa-i caute pe Marcel si Henri, sa le transmita salutari din partea mea, dar nu i-a gasit. Voiam sa-i spun, in franceza, fiindca Ana e profa de franceza, ca sint dezolat. Asadar, am inceput (je) sa-i spun (suis) ca sint (des...) dezolat, mai (deso...) aveam (desol...) foarte putin (desole...), dar am cotit-o brusc si i-am spus: Je suis desoleil. DESOLEIL este cuvintul inventat de mine, e un amestec spontan de soare si dezolare, un fel de Cirque du deSoleil, Anei i-a placut foarte mult cuvintul, si l-a dorit foarte mult, am negociat, i l-am vindut si uite-asa am cistigat eu o limba intreaga, plina de cuvinte, cu un singur cuvint, inexistent pina de curind.

Thursday, March 29, 2007

Inaltimea noastra


Strabunicul a fost un om inalt pentru acele vremuri
mult mai inalt decit strastrabunicul
care, si el, fusese un om inalt la vremea lui.
Insa bunicul a fost mult mai inalt decit strabunicul
tata, mult mai inalt decit bunicul
si eu, mult mai inalt decit tata.

Astfel, cu trecerea timpului, noi, barbatii
ne-am inaltat, pas cu pas, la ceruri
unde ne asteptau femeile noastre.

Zilele trupului


Imi facusem un program:
muream in fiecare duminica
iar luni dupa-amiaza renasteam incet
odata cu apropierea celor trei ceasuri negre din marti;
miercurea, in pat era vineri
in bratele tale era joi
cind iti despleteai parul se facea simbata in fiecare marti
cind ma sarutai, se facea miercuri in fiecare vineri;
numai in bratele tale era tot timpul joi
numai eu muream in bratele mele, in fiecare duminica.

Asteptare



Tot asteptindu-si mamele plecate in oras
(care nu se mai intorceau)
baietii au devenit barbati.

Tot asteptind sa se indragosteasca
de baietii deveniti barbati
fetele au devenit femei.

Tot asteptind sa fie fericite
fetele devenite femei
(care plecasera in oras)
s-au transformat in amintiri
in ochii baietilor deveniti barbati
care inca le mai asteapta.

Moartea e plina de viata


Moartea a fost umilita atunci. Noi ne-am dat seama.
Imbracati in negru, am suris.

Intins pe spate, cufundat in centrul unui cimp de flori, batrinul se intorcea acasa din marea calatorie.
Calul negru, visat de noi intr-o noapte, il tragea dupa el.
Singe din singele nostru si pe deplin adormit, batrinul il urma.

Moartea a fost umilita atunci si noi am suris. Imbracati in negru, ne-am dat seama. Si inca o data am suris cind calul negru, care ne purta singele pe spatele lui ca un cimp de flori, si-a intilnit jumatatea – jumatatea lui de cal si de floare adormita.

Cind a nechezat, nu a mai existat moarte. Nimeni nu a mai murit pe pamint cind calul negru a pornit in galop, cu batrinul nostru singe pe spate, dupa jumatatea lui. Care nu se indeparta.

Imbracat in negru, singele nostru a suris.

Imbracat in pielea neagra de cal, inconjurat din toate partile de un intreg cimp de flori, galopind dupa o jumatate care nu era a lui, batrinul s-a trezit. Nimeni altcineva nu a mai inviat atunci pe pamint.

Tuesday, March 27, 2007

Sedinta foto, scuzati, va rog, narcisismul!

(O prietena de la Arte Plastice, Bianca pe numele ei, mi-a facut astazi niste poze pe care le va folosi pentru un examen de fotografie, cu tema „Atelierul artistului“. Nu sint artist, doar poet, asa ca, dupa ce m-am gindit un pic, m-am lasat fotografiat.)





Adora


(Astazi e ziua de nastere a celei pe care, in povestirea de mai jos, „Cum am agatat cea mai frumoasa femeie din lume“, am numit-o Adora. In realitate, numele ei suna nitel altfel. La multi ani, draga Adora, oriunde te-ai afla si cu oricine te-ai iubi!)

ADORA

Miinile mele au albit de atita asteptare si din buricele degetelor a inceput sa-mi curga lapte. Ieri-noapte m-am visat statuie de argint intr-un parc nesfirsit din Bucuresti, plin de lume si de masti ingrozitoare. Indragostitii, nu stiu cum se facea, clonau saruturi ajunse pe buza prapastiei, isi fecundau sentimentele cu miscari tandre, isi jurau credinta unul altuia ca niste Dumnezei mici si naivi. Eu stateam nemiscata si ii priveam nedumerita, cind se apropiau de mine trebuia sa-mi tin respiratia undeva deoparte pentru ca ei sa nu-si dea seama. E ingrozitor sa fii statuie, condamnata la singuratate lucie, la voyeurism si la multe alte comportamente onirice aberante.

Miinile mele au albit de atita asteptare, insa amprentele mele iti recompun chipul in crochiuri grabite, este suficient sa-mi privesc nebunele linii chiromantioase pentru a te descoperi si a te recunoaste. Asteptarea modeleaza identitati, amprentele mele iti litografiaza chipul in sepia, iti fac portretul in rosu si negru, ce noroc sa ai amprente cu talent la desen, ce binecuvintare sa am chipul tau imprimat pe toate degetele, sa imi privesc palmele si sa te vad cum ma privesti deodata cu toti ochii tai nenumarati. Insa miinile mele – tu stii prea bine – au albit de atita asteptare.

ADORA

Mes mains ont blanchi d’avoir tant attendu et du bout de mes doigts du lait a commencé à couler. La nuit dernière j’ai rêvé que j’étais une statue d’argent dans un parc infini de Bucarest, plein de monde et de masques épouvantables. Les amoureux, je ne sais pas comment, clonaient des baisers arrivés au bord de l’abîme, fécondaient leurs sentiments avec des mouvements tendres, se juraient foi l’un à l’autre, comme des petits dieux naïfs. Moi, je restais immobile et je les regardais étonnée et lorsqu’ils s’approchaient de moi je devais retenir ma respiration quelque part à l’écart, pour qu’ils ne se rendent pas compte. C’est terrible être une statue, condamnée à extrême solitude, au voyeurisme et à beaucoup d’autres comportements oniriques aberrants.

Mes mains ont blanchi d’avoir tant attendu, cependant mes empreintes recomposent ton visage dans des croquis précipités, il suffit que je regarde mes folles lignes chiromantiques pour te découvrir et te reconnaître. L’attente modèle des identités, mes empreintes lithographient ton visage en sépia et font ton portrait en rouge et noir, quelle chance d’avoir des empreintes avec du talent pour le dessin, quelle bénédiction d’avoir ton visage imprimé sur tous mes doigts, de regarder mes paumes et te voir me regarder tout d’un coup avec tes innombrables yeux. Cependant mes mains – tu le sais très bien – ont blanchi d’avoir tant attendu.

(In franceza, prin bunavointa Valentinei Butoescu. Hazardul a facut sa primesc astazi de la Valentina traducerea in franceza a poemului, fara ca Valentina sa aiba habar ca astazi e ziua de nastere a Adorei.)

Cum am agatat cea mai frumoasa femeie din lume


(povestire publicata in Almanahul Academiei Catavencu, „Flori, fete sau baieti“)

A povesti, la persoana intii, cum ai agatat o femeie care, la citva timp dupa ce te-ai culcat cu ea, a murit, este dificil. Persoana a treia suporta mai bine astfel de socuri, poate si pentru ca persoana a treia pare a fi o cu totul alta persoana, cind, de fapt, ea este tot intiia persoana (in nici un caz, prima sau ultima) care fie si-a pierdut vocea, fie prefera sa se miste prin poveste, infasurata in haine straine, cu trei rinduri de cusaturi, in loc de unul. Voi povesti, totusi, la persoana intii, desi mult mai simplu mi-ar fi fost sa povestesc la persoana a cincea sau a noua, singular. In vremea aceea eram singur, desi aveam o iubita. Iubita mea era plecata departe, foarte departe, si, in timp ce imi scria mesaje frumoase, pe e-mail, ca eu sint singurul barbat pe care il cunoaste si il recunoaste pe intinderea a doua continente, ma insela cu un peruan, de care se indragostise nebuneste. O inselam si eu, dar fara sa ma indragostesc de fetele cu care ma culcam. Carnea mea de barbat care tocmai isi satisfacuse stagiul militar nu ajunsese la subtilitati prea mari intr-ale abstinentei. Practicam asceza sentimentala, nu si pe cea carnala. Si numai o ipocrizie eclatanta si desantata mi-ar putea dicta cuvinte orbitoare, ale caror rinduri m-ar stringe ca intr-o menghina si m-ar impiedica sa recunosc adevarul. Si adevarul este ca putem foarte bine sa iubim pe cineva si sa facem sex, chiar si dragoste, cu altcineva. Dupa cum nu e deloc imposibil – ca barbat, vorbesc, caci femeie nu am fost niciodata – sa iubesti doua femei in acelasi timp. La inceputul anului 2000, eram foarte indragostit de Adora. Ea ma iubea cu mult inainte ca eu sa ma indragostesc. In aprilie, Adora a plecat, cu o bursa, in Peru, de unde a revenit in Romånia, total schimbata si cu citeva kilograme bune in plus, in ianuarie 2001. Distantele prelungite transforma oamenii, modifica sentimentele si asa mai departe. La scurt timp dupa ce Adora s-a intors din Peru, ne-am despartit definitiv, fiindca altceva oricum nu ne mai ramasese de facut.
Pe Iuliana am cunoscut-o la sfirsitul lui noiembrie, 2000, in anul acela care ma transformase intr-un ceas asteptator sau cam asa ceva, numarind zilele si minutele pina cind Adora avea sa revina din Lima. Am intrat in Libraria „Mihai Eminescu“, de linga Universitate, cautam o carte sau, poate, niste carti de colorat, nu mai stiu exact, dar imi amintesc foarte bine fusta neagra, din tercot, care scotea in evidenta lucruri dintre cele mai frumoase, si parul acela blond, cazut, cum nu se putea mai bine, pe umeri. Femeia era in fata unui raft cu carti, o vedeam din spate, dar ceea ce vedeam era minunat. Un barbat normal la cap si la corp nu putea sa nu-si doreasca sa faca dragoste cu o asemenea femeie. M-am apropiat putin de ea, i-am zarit profilul: era o femeie foarte frumoasa. Mi-am facut de lucru prin preajma ei, as fi vrut sa-i spun ceva sau altceva, sa-i atrag atentia in vreun fel, insa nu am facut absolut nimic, ma simteam ca si paralizat, curajul ma parasise, plecase, poate, in Peru, si el, in cautarea Adorei, pe care o iubeam. Am iesit din librarie cu coada-ntre picioare, mi-era foarte ciuda pe mine, imi venea sa-mi trag un cap in gura, cu asa o femeie nu o sa te mai intilnesti prea curind, dobitoc fricos, ce esti, exact asta esti, dar n-aveam dreptate. Redactia Academiei Catavencu tocmai se mutase din Pache Protopopescu in Piata Universitatii, la doi pasi de Libraria „Mihai Eminescu“. Am ajuns in redactie cu inima strinsa, peste ochi mi se asternuse un fel de cortina de ceata, pe care era imprimata imaginea acelei femei blonde, la care nu incetam sa ma gindesc. Alo, ce e cu tine, nene? Te-ai ticnit la cap sau doar la corp? Probabil ca peste tot. Peste citeva minute intram din nou in Libraria „Mihai Eminescu“. Ea era acolo, am zarit-o inca de la intrare, era linga un copiator, multiplica niste foi, xeroxa ceva, cum se spune, si asta faceam si eu: ma uitam la ea ca un xerox pus sa copieze, de sute de ori, fara nici o secunda de ragaz, o aceeasi foaie de hirtie. Ma rog, comparatia este deplasata, dar ea nu exprima decit intr-o foarte mica masura exaltarea pe care o resimteam revazind-o pe necunoscuta aceea superba. Mi-am tot facut de lucru prin librarie, fara sa-mi dezlipesc ochii de pe xerox, si m-am tot invirtit in jurul axei mele in calduri, pina cind copiatorul a amutit si femeia (am vazut-o) a iesit din „Mihai Eminescu“. Am iesit dupa ea. Mergeam la citiva metri in spatele ei, o admiram foarte tare din spate, puteam sa jur ca o ador, n-aveam nici o indoiala ca era cea mai frumoasa femeie din lume, desi exista (am auzit) in lume foarte multe „cea mai frumoasa femeie din lume“. Dar atunci, in acele clipe, cind ea mergea visatoare si oarecum grabita pe strada Academiei, cind cotea pe Edgar Quinet, lasind Facultatea de Matematica in spate si in dreapta, cind ajungea la fintina de la Arhitectura, si eu o urmam ca un obsedat sentimental ce eram, cind fintina de la Arhitectura ramasese mult in urma noastra si ea se pregatea sa traverseze bulevardul pe trecerea de pietoni care te duce la intrarea in strada Batistei, EA era pentru mine cea mai frumoasa femeie din lume. Semaforul arata rosu pentru pietoni, ea s-a oprit, am ajuns-o din urma, am ajuns chiar in spatele ei, ma gindesc ca poate mi-o fi auzit inima batind (batea mai ceva ca Muhammad Ali), caci s-a intors brusc spre mine, tresarind, asa cum tresar oamenii care se sperie de ceva. M-am uitat in ochii ei mari si albastri si, cu o privire fixa, dar galanta, i-am spus: „Va ur-ma-ream!“. Dupa citeva clipe de uluiala, femeia a inceput sa rida, am ris si eu, pe mine ma cheama Iulian, pe mine Iuliana, imi pare bine de cunostinta, dar mie?! Mie imi parea foarte bine de cunostinta, atit de bine, incit as fi putut sa-mi pierd cunostinta, nu altceva. Nu mi-am pierdut nici cunostinta, nici altceva. Iuliana se arata a fi o femeie foarte civilizata si amabila, alta mi-ar fi trintit, poate, o poseta peste cap. Insa nu aratam deloc ca unul care e obisnuit sa ia posete peste cap. Aveam 27 de ani, barba, emotii, citeva sute de mii in buzunar, eram imbracat decent si stiam sa port o conversatie inteligenta cu o femeie frumoasa. Lipsa mea de modestie este nevoita sa recunoasca: intotdeauna am fost inspirat in preajma femeilor frumoase. Cind stateam de vorba cu cite o uritica, vorbeam de parca as fi vrut sa fug cit mai repede si cit mai departe. Cu femeile frumoase e mult mai usor si, totodata, mult mai greu. E usor, deoarece, in preajma acestor fiinte, cuvintele insele se afla intr-o competitie directa unele cu celelalte si, de regula, reusesc sa iasa la suprafata doar acelea care fie au ceva de spus, fie sint mai rele de gura. (Da, exista si cuvinte rele de gura!) E usor si pentru ca, atunci cind simt o femeie frumoasa prin preajma, alexandrumacedonul si napoleonul (care zac in aproape toti barbatii) se trezesc imediat din somnul de departe, in care-i adincira barbarii de tirani, si pornesc de-ndata la (i)atac. Dar mai e si greu. E greu, deoarece, de multe ori, instinctele dezlantuite intuneca nu doar privirea, ci si vorbirea. Un fel de orbire a vorbirii. Dar mai bine sa trec peste aceste consideratii oarecum teoretice si sa revin pe trecerea de pietoni. Iuliana era superba, puteam sa o privesc in voie, vorbeam cu tot corpul, ea ridea si, cind o femeie ride, asta poate insemna fie mai multe lucruri, fie unul singur, dar decisiv. Eu si Iuliana eram, in acele momente, doi oameni surprinsi (de viata) pe trecerea de pietoni. Am invitat-o sa bem o cafea si ea a acceptat, sporindu-mi si mai mult mirarea.
Am recitit ceea ce am scris pina in acest punct si, recunosc, nu cred ca am gasit tonul adecvat pentru aceasta poveste. E drept ca intre dame bine si drame bune exista destule apropieri, desi habar n-am daca o Julieta sau o Ofelia s-ar fi ridicat, in ceea ce priveste feminitatea si senzualitatea, la inaltimea Iulianei. Cine se teme de cuvintele mari ar face mai bine ori sa nu se apuce de scris, ori sa se lase cit mai repede. Si, totusi, relatata la persoana a saptea, singular, tonul folosit pina acum ar fi avut cu totul alte tonalitati. Din pacate, insa, pe lume nu exista decit trei persoane: persoana intii, persoana a doua si persoana a treia, toate la singular. Cum ne nastem singuri si murim singuri (si chiar ne iubim singuri), pluralul e o iluzie gramaticala. Atunci, in acea zi de noiembrie a anului 2000, cele trei persoane erau: Iuliana, Adora si Iulian. Pe Adora o iubeam, pe Iuliana o doream. Iuliana era la un brat distanta, Adora se afla la citeva mii de kilometri (de brate) departare. Departe de mine intentia de a face filozofie pronominala, dar asa inteleg acum aceasta poveste dintr-un trecut nu foarte indepartat.
Am mers cu Iuliana in Laptarie, am baut cafea, am fumat (eu), am vorbit, am aflat ca este medic urolog, avea 30 de ani, vorbeam aceeasi limba, atit noi, cit si privirile noastre. Mi-a relatat povestea vietii ei pe scurt, i-am facut si eu un rezumat al vietii traite de mine pina atunci. Mi-era bine cu ea, era mult firesc in acea intilnire a noastra, dupa ce am plecat din Laptarie, am trecut pe la redactie, pentru a-mi lua rucsacul si cheile de-acasa, Iuliana m-a insotit, in lift (redactia e la etajul 6) ne-am sarutat, nu m-as fi gindit ca e posibil si am regretat ca redactia nu se afla la etajul 700, in fine…
Scriu aceasta poveste, intru totul adevarata, mai ales pentru finalul ei si ceea ce i-a urmat finalului. Un final a carui continuare a fost pentru mine, si inca este, de neinteles. Iuliana a murit pe 16 noiembrie 2001, dar mai e pina atunci. Mai e aproape un an.
Nu aveam nici o indoiala ca Iuliana e cea mai frumoasa femeie din lume si, sarutind-o, am simtit ca lumea intreaga poate fi cucerita, totul e sa crezi. In timp ce o sarutam, Pamintul se transforma (simteam) intr-o sfera de sticla colorata, din acelea pe care le ascund copiii prin buzunare. Nu am vrut sa imi fortez norocul, desi imi statea pe limba (in lift, in timp ce o sarutam) sa o invit la mine si sa facem dragoste chiar in acea zi, in acea zi peste care se lasase deja seara. Recunosc: n-am avut curaj. Se intimplasera multe lucruri in acea zi si era foarte bine ce se intimplase, puteam sa ma declar fericit.
Pe Iuliana am revazut-o a doua zi, a venit la mine acasa, in garsoniera mea de la etajul opt, era parca si mai frumoasa, ma simteam ingrozitor de nelinistit, inima imi batea de se clatina blocul, singele imi blocase principalele artere si vene, ce facusem eu in viata ca sa merit o asemenea femeie? Iuliana stia de dragostea mea pentru Adora, ii povestisem, si, in timp ce faceam dragoste cu Iuliana, in Bucuresti, poate ca si Adora facea exact acelasi lucru cu peruanul ei, in Lima. N-am sa intru in detalii, voi pastra pentru mine amintirea acelui extaz pe care l-am trait atunci.
De Adora m-am despartit la putin timp dupa ce a revenit in tara, desi eu nu mi-am dorit asta. O iubeam sau, cel putin, aveam certa iluzie ca o iubesc. Cu Iuliana vorbeam, noaptea, la telefon, era melancolica, imi spunea ca ea isi doreste mai mult, voia sa fim iubiti, amanti si amante se gasesc pe toate drumurile, avea dreptate, Iuliana ma intrista, si eu imi doream mai mult de la ea, dar nu puteam, o asteptasem prea mult pe Adora si mi-era greu sa accept ca straina din fata mea este chiar ea. Adevarul e ca Adora se intorsese despartita gata.
In primele luni ale lui 2001, Iuliana ma cauta la telefon aproape in fiecare noapte. Apoi, am inceput sa vorbim din ce in ce mai rar. Iuliana era medic rezident la Spitalul Coltea si avea un program foarte incarcat. Ne-am revazut, cu totul intimplator, pe la Universitate, parea trasa la fata, am schimbat citeva vorbe doar, era in mare graba. Era prin noiembrie, cred, cind am sunat-o si mi-a raspuns mama ei. Mi-a spus ca Iuliana nu poate vorbi, era internata la Spitalul Colentina, facuse o alergie, ceva, n-am inteles prea bine. Am revenit cu un telefon peste citeva saptamini, din nou mi-a raspuns mama ei, sarumina, cu Iuliana, va rog, cine sinteti dumneavoastra, domnule, m-a intrebat, avea o voce stinsa, foarte contrariata, Iulian e numele meu, sint prieten cu Iuliana, as vrea sa vorbesc cu ea, Iuliana a murit, domnule, si de aici incolo chiar nu mai e nimic de zis, poate doar faptul ca mi-a fost imposibil sa sterg din agenda numarul de telefon al celei mai frumoase femei din (cealalta) lume.

Despre taceri


Exista taceri tot atit de albe si tot atit de complicate
cit sentimentul de victorie al trupurilor carnivore ale lui Vayenas.

Taceri melancolice si taceri nostalgice
taceri discrete sau stridente
taceri sacadate, precipitate, ca preludiile astmice ale mortii.

Tacerile carnii invinse, taceri gestuale
tacerea dinaintea ridicarii cortinei
taceri calde si taceri albe
tacerile violet.

Si tacerile tale.

Tacerile suprarealiste si supranerealiste ale poetilor
„tacerile tacutilor“ si tacerile „tacutelor dimineti“
tacerile celei care tace si decapiteaza lalelele
tacerile lui Blaga mut ca o lebada
tacerile platonice ale lui Socrate
tacerile pitagoreice
tacerile infinite dinaintea primului cuvint.

Tacerile palmelor imbratisate
tacerile sarutului
tacerile inegale ale pasilor tai departindu-se de mine
tacerile pietrei luind loc la Masa Tacerii.

Si tacerile tale.

Taceri galagioase, locvace, ipocrite
taceri care nu pot sa taca
taceri care isi privesc cuvintele in oglinda si zimbesc.

Tacerea crimei si tacerea pedepsei
tacerile de lapte ale nou-nascutului
tacerile intunericului, tacerea dupa-amiezelor de vara
tacerile in aversa ale ploii
si tacerile albe si alunecoase ale zapezii.

Si tacerile tale.

Tacerea spontana dintr-o sala de cinema,
atunci cind personajul principal al filmului moare absurd (dar necesar),
lasind pe drumuri – pe drumurile de intoarcere spre casa – mai multi
spectatori tristi si neconsolati.

Taceri orgolioase si taceri pacatoase imbibate de dorinta
tacerea glontului traversind absent carnea mirata a victimei
tacerile cuvintului tacere.

Tacerile de nisip ale oglinzilor parasite de priviri
tacerile trupului parasit de viata
tacerile surde ale celor pentru care sunetul este doar un gest.

Si tacerile tale cind te apropii de mine.

Taceri vicioase
tacerile transparente ale tristetii
tacerile dionisiace ale singelui
tacerile sangvine ale iubirii
tacerile monosilabice ale tradarii.

Tacerile numerelor perfecte, tacerile cifrei 19
tacerile lui 3, tacerile lui plus infinit
tacerile ceasului desteptator.

Si tacerile tale atunci cind te indepartezi de mine.

Tacerile mecanice ale amorului inchiriat la colt de strada
tacerile superioare ale femeilor aparent inabordabile
tacerile tactile ale gesturilor neutre.

Tacerea din finalul unui roman, al unei poezii, al unui prieten
tacerea de catifea verde si neagra a ochilor tai
tacerile epidermice ale umerilor tai albi cu care tai ferestrele in doua.

„Tacerea mieilor“, tacerea Hotelului Lebada
„Tacerea de cristal“ a lui Chick Corea & Gary Burton
si, in fine, tacerea umbrei mele apropiindu-se de fereastra ta.

Monday, March 26, 2007

SUR LES SILENCES



Il y a des silences aussi blancs et aussi compliqués
que le sentiment de victoire des corps carnivores de Vayenas.

Des silences mélancoliques et des silences nostalgiques
des silences discrets ou stridents
des silences saccadés, précipités, comme les préludes asthmatiques de la mort.

Les silences de la chair vaincue, des silences gestuels
le silence d’avant le lever du rideau
des silences chauds et des silences blancs
les silences violets.

Et tes silences.

Les silences surréalistes et sur-irréalistes des poètes
les silences des silencieux et les silences des matins silencieux
les silences de celui qui se tait et décapite les tulipes
les silences de Blaga muet comme un cygne
les silences platoniques de Socrate
les silences pythagoriques
les silences infinis d’avant le premier mot.

Les silences des paumes embrassées
les silences du baiser
les silences inégaux de tes pas s’éloignant de moi
les silences de la pierre s’asseyant à La Table du Silence.

Et tes silences.

Des silences bruyants, loquaces, hypocrites
des silences qui ne peuvent pas se taire
des silences qui regardent leurs mots dans le miroir et sourient.

Le silence du crime et le silence du châtiment
les silences de lait du nouveau-né
les silences du noir, les silences des après-midi d’été
les silences en averse de la pluie
les silences blancs et glissants de la neige.

Et tes silences.

Le silence spontané dans une salle de cinéma lorsque le personnage principal du film meurt de façon absurde (mais nécessaire), laissant à mi-chemin – le chemin du retour à la maison – plusieurs spectateurs tristes et inconsolés.

Des silences orgueilleux et des silences coupables imprégnés de désir
le silence de la balle traversant de façon absente la chair surprise de la victime
les silences du mot silence.

Les silences de sable des miroirs abandonnés par les regards
les silences du corps abandonné par la vie
les silences sourds de ceux pour lesquels le son n’est qu’un geste.

Et tes silences lorsque tu t’approches de moi.

Des silences vicieux
les silences transparents de la tristesse
les silences dionysiaques du sang
les silences sanguins de l’amour
les silences monosyllabiques de la trahison.

Les silences des nombres parfaits, les silences du chiffre 19
les silences de 3, les silences de plus infini
les silences du réveil.

Et tes silences lorsque tu t’éloignes de moi.

Les silences mécaniques de l’amour loué au coin de la rue
les silences supérieurs des femmes inabordables en apparence
les silences tactiles des gestes neutres.

Le silence de la fin d’un roman, d’une poésie, d’un ami
le silence en velours vert et noir de tes yeux
les silences épidermiques de tes épaules blanches avec lesquelles tu fends les fenêtres en
deux.

Le silence des agneaux, le silence de l’hôtel Le Cygne
Crystal Silence de Chick Corea & Gary Burton
et, enfin, le silence de mon ombre s’approchant de ta fenêtre.

(traduit du roumain par Valentina Butoescu)

Tuesday, March 20, 2007

Tozogioc & more

(Trandafir Stefan de la Razboiul Sfirsitului Saptaminii de la Radio Guerrilla)

tozogioc:


altceva de psihologie:


cu dragostea zero:


informatiile supun creierul:


spiritul se naste?


va intreb daca:


camay sau phillips?

Trandafir strikes again: Ideologia e mai frumoasa

Thursday, March 15, 2007

Trandafittgenstein din Craiova (I)


Gata, am inteles. In sfirsit, am inteles. Trandafir Stefan din Craiova (32 de ani, 1,85 m, 120 de kilograme) este reincarnarea lui Ludwig Wittgenstein. „Tractatus-Logico-Philosophicus“, in comparatie cu aforismele psiho-politico-filozofice ale Domnului Trandafir, pare o carte scrisa de Ludwig Wittgenstein. Acest indiciu si multe altele m-au ajutat sa inteleg ca filozoful austriac s-a reincarnat in Craiova, unde, de altfel, a si luat nastere bine cunoscutul curent fenomenologic „Sturm und Praz“.

Iata citeva din aforismele lui Trandafittgenstein din Craiova:

„Stramosii lui Ion Iliescu, din Iad, sint foarte periculosi.“

„Parametrii psihici sint rezultatul evolutiei neuronale.“

„Man needs something for to be clever.“

„The life is something among the atoms.“

„Ginditi o plasa de grenade de 10 metri patrati in lupta aeriana!“

„Formele spirituale controleaza formele materiale.“

„Democratia noastra ascunde idei infractionale.“

„Pomana lui Iisus Hristos a fost frumoasa – gluma religioasa.“

Iata ca se nasc substante psihotrope si la Craiova:

Wednesday, March 14, 2007

Poem pentru Gellu Naum si Victor Brauner


Ajutati de Zenobia, Victor si Gellu incendiaza orasul (stim noi care)
incendiaza poezia si "bogatiile totemice" si "Marea Oarba cu insulele ei haotice"
incendiaza "nisipul care flutura pe orizont si necheaza de cite ori simte miros de om"
"stoluri de flacari" trec prin fata noastra si noi intelegem ca
focul si-a inceput marea migratie spre nord-sud
dintr-o fotografie invaluita in ceata Gellu ne arata ceva cu mina stinga – sint "pasarile acoperite cu blanuri aurii si vulpile imbracate in pene multicolore"
la umbra racoroasa a incendiilor care purifica
Victor ne sopteste ceva despre "imperativele androgine"
ne striga in gind cu o voce care a cunoscut indeaproape tacerea:
"formele mele de amalgam sint impreunarea unei femei cu o pasare"
casatorit cu o pasare (aceeasi) Gellu ne confirma: "intelegeti ca traim intr-o pasare imensa care ne poarta in ea"
dar Victor – de ce ne atrage el atentia asupra acelei "mari taceri necesare dialogului interior"
dar Gellu – de ce nu ne spune altceva si continua sa taca cu limba de moarte
Gellu asta face: continua sa astearna pe hirtie "semne convulsive hieroglife obscure" de o luminozitate greu de inteles Le da si un nume: NIGREDO
Victor face exact acelasi lucru dar il numeste altfel: ECRITURE CELESTE
Ajutate de Lygia incendiile fanatice cad peste noi in aversa ne pregatesc pentru intilnire
Victor isi trage cite o pisica pe fiecare picior se incalta cu ele si pleaca departe Motan de Lune (o carte postala din 1964) il urmeaza
Gellu ramine pe loc si ii striga de la obraz iubitei sale pisici:
"Mai, Japonica, nu mai face pe nebuna cu mine… Hai, vorbeste-mi!"

Monday, March 12, 2007

Numerologul canibal


Nisipul este un numerolog canibal, destul de cunoscut in anumite cercuri fierbinti si sarate. El se hraneste cu carne cruda. Musculatura lui este foarte fina si nenumaratele sale victime stiu acest lucru. Numerologul canibal este dotat cu un uter exterior a carui plasticitate este un argument in favoarea acuplarilor caste. Femeia nascuta din uterul nisipos al canibalului are forma unui picior drept, barbatesc, ghilotinat de la genunchi in jos. Barbatul nascut din uterul exterior al numerologului este confundat adesea cu palma stinga a unei miini masculine, decapitate de la cot in jos. Numerologul canibal este constient ca masa lui musculara poate fi marita de puterea copacilor cu instincte criminale. Cind simte ca il las puterile, canibalul ii cheama la el pe barbatul palmifer si pe femeia peripatetica, le umple ochii cu nisip in singe, le da sa bea apa sarata, le pune scoici intre degete si, rostind citeva incantatii carnale, ii transforma in barbat si femeie cu infatisari clasice. Apoi le spune: „Ati fost picioare si miini, si nu stiati incotro sa o apucati, acum sinteti oameni in toata firea si trebuie sa va duceti in Padurea 1914, ai carei copaci au forma cifrelor 1, 9 si 4, cite 638 de copaci pentru fiecare cifra. Mergeti in Padure, plimbati-va printre cifrele ei, indragostiti-va, faceti dragoste, faceti ce vreti voi, dar nu uitati ca trebuie sa va intoarceti la mine cu 1914 frunze, cite una din fiecare copac.” Femeia (care, la inceput, a fost picior barbatesc) si barbatul (care incapea intr-o palma dreapta) se indreapta spre Padurea 1914, privindu-se si indragostindu-se unul de celalalt, purtindu-se ca si cum ar fi oameni. Ajunsi in Padure, barbatul si femeia se saruta intre cifrele 1 si 4, se imbratiseaza intre cifrele 4 si 9, fac dragoste intre cifrele 1 si 9. Apoi cad la radacina lui 1 si dorm zece zile incheiate. In a unsprezecea zi, barbatul si femeia isi incep calatoria printre cifrele acelea inalte si infrunzite, rupind din fiecare copac cite o frunza, intocmai cum le poruncise numerologul canibal. Dupa alte nouasprezece zile, barbatul si femeia se intorc, incarcati de frunze, in uterul exterior al numerologului. „V-ati intors la timp“, le spune canibalul. „Ma simteam foarte slabit, aveam mare nevoie de frunze, masa mea musculara incepuse sa schioapete.“ Barbatul si femeia nu scot nici un cuvint, se scutura de cele 1914 frunze si, intr-o tacere ceremonioasa, le depun intr-un vas cu apa clocotita. Dupa citeva minute de asteptare, numerologul bea infuzia de frunze cu instincte criminale si, dupa alte citeva minute de asteptare, ii ucide pe cei doi indragostiti, mai intii pe barbat, apoi pe femeie, readucindu-i la starea lor initiala.

Unul dintre domnisoara W si doamna Kuttare



In acele momente nu voiam sa mai am de-a face cu mine


Nu puteam sa ma impac deloc cu acel intuneric convex imi era dor de linistea aceea concava de visul exact al perpendicularitatii


Eram tot atit de mut ca un cadran de ceas ramas fara timp Nu vorbeam nici macar cu peretii


Acestea erau circumstantele cele mai nefavorabile in interiorul carora ma descaltam de sandale


Abia apoi veneau propozitiile rasturnate ale amintirii imediate Nu le intelegeam nici macar invers dar tocmai asta ne facea sa ne simtim nici noi stiam cum


Unul (pe numele lui adevarat) ne striga dintr-un bazin plin cu visine si discuri de vinil Sa ne urmam asadar imaginatia instinctuala auzul adormit pe o ureche privirea asurzita de intuneric Iar noi ii raspundeam dintr-o pasare Sa ne urmam asadar in tacere propriile voastre umbre Eram foarte multumiti de dialogul nostru visinapasarevinil


Domnisoara W se apropiase de noi ingrijorator de mult Unul ii striga peste umarul unei cirtite Pasesti de parca n-ai ajunge nicaieri domnisoara W Ea doar din politete nu ii raspundea Era o domnisoara foarte politicoasa cu un dublu V de o simplitate iremediabila


Intre timp aparuse la locul stabilit si doamna Kuttare Era o fiinta adorabila cu un zimbet larg si niste dinti ca niste pietre funerare Cind deschidea gura ceea ce zaream noi acolo aducea foarte mult cu un cimitir in carne si oase un cimitir matern de gusturi cuvinte saruturi indepartate si articulatii sonore dintre cele mai obisnuite


In momentele acelea de gratie ni se intimpla sa descoperim ca pur si simplu existam si aceasta descoperire a noastra nu era deloc o inventie


Cineva exclama cu totul dezinteresat Numai somnul acesta ne poate invata sa visam


Exista momente cind timpul nu se mai uita la ceas


Confirmarea din urma iti umple ochii cu singe si femeia din asternut iti devine mama


Cimitirele profunde ale retinei ne aratau locul unde unii sau altii vorbecaiau in intunericul acela oscilant cautind cuvintele cele mai improprii


Tigara trage din noi cu sete Fumam iarba verde de acasa si ne ridicam undeva in trecut


Intre timp domnisoara W isi tatuase pe brate o politete ireverentioasa ne spunea Dar eu va respect domnilor eu chiar va respect Noi o credeam doar ca sa-i facem placere


Doamna Kuttare isi instalase orizontul intre doi copaci lipsiti de aparare se lafaia in el ca intr-un hamac captusit cu legume proaspete Ne povestea despre cutare sau cutare era cea mai in masura sa faca asta


Sa cultivam pisici intre copacii lipsiti de aparare striga Unul Domnisoara W era foarte de acord Dormea cu multa pasiune Isi mingiia cele doua V-uri gemene


Si Unul continua Doamna Kuttare mutati-va orizontul mai incolo va rog Uitati avem si noi miopia asta rosie pisicile astea retrovizoare Am vrea sa le cultivam intre copacii astia Au nevoie de aparare Va rog sa nu va suparati doamna Kuttare


Apoi se intimpla ca mai multe umbre se deplasau in sir indian pe distanta dintre aici si acolo


Tabloul acesta se picteaza pe pinzele aspre ale ochiului pe masura ce il privesti


Astazi a inceput a treia glaciatiune si apostolii si-au cumparat cu totii patine si noaptea ei numai asta fac


Ultima noastra stare civila ne cere prevenitor consimtamintul


Atunci cind s-a intimplat traiam intr-o proximitate indepartata vesnic atent la necesarele scandaluri miraculoase


In fiecare dimineata domnisoara W isi facea autoportretul in oglinda isi numara maselele de minte isi impletea codite din genele ei orbitor de lungi Retinele ei erau constiente de sintaxa densa a intunericului


Doamna Kuttare bolborosea ceva despre privirea care se desparte de ochi Ne spunea Orizontul este doar una dintre limitele noastre si cea mai constanta dintre ele


Cu un deget in ureche Unul nu era de acord Ochiul mai trebuie sa si arate doamna Kuttare nu doar sa priveasca Vedeti ce pisici frumoase au crescut intre copacii lipsiti de aparare sint ca niste visine


Sigur ca vad domnule Unul mai ales ca daca inteleg eu bine aici este vorba despre o democratie a inegalitatii situata intre vizibil si invizibil Doamna Kuttare intelegea foarte bine niste lucruri dar nu despre aceste lucruri era vorba


Accidentul isi iese din matca si devine regula


Sunetul triumfal al luminii se propaga in vis si ceea ce doar parea ca este se risipeste intr-o dezordine familiara


O amintire matinala ca o mutilare a intunericului


Domnisoara W isi aminteste Intunericul este exhibitionist pentru ca ne provoaca privirea Unul isi aminteste Exista o secunda apropiata ce va ramine in afara Doamna Kuttare isi aminteste Ultimele noutati sint aceleasi dintotdeauna


Insa acolo este aici si absenta e omniprezenta


Mortii danseaza de moarte buna Au iesit din convalescenta cum ar fi iesit dintr-o casa prea mare – si acum danseaza


Cel ce a murit nu este altul


Dar sa nu mai vorbim despre moarte va rog eu ne spunea domnisoara W Mai bine sa patinam tocmai s-a lasat intunericul Doamna Kuttare se ridica in capul oaselor de pe linia orizontului ei fastuos bine lubrifiat mingiia o pisica minca o visina si adormea instantaneu Numai asa putea sa patineze – visind si discutind cu persoane necunoscute


In anul 1875 in Anglia nici o persoana nu s-a sinucis aruncindu-se de pe locuri inalte Aceasta era o stire foarte veche la care doamna Kuttare tinea ca la copilul ei O repeta cu voce tare punind-o pe diverse melodii


Unul o acompania cu o stire proaspata din 1872 cind in Franta sinuciderile prin inec nu au variat de la un anotimp la altul Nici unul dintre noi nu stia daca sa se bucure sau nu de o asemenea veste miraculoasa


Dar sa nu mai vorbim atita despre moarte va rog eu frumos ne spunea domnisoara W Mai bine sa patinam Una-doua se face dimineata si trebuie sa ne trezim


Si se face o zi cind timpul vine si nu mai pleaca


Si in dimineata cind trebuie sa ne trezim – de focurile acelea concentrice se apropie un domn inalt cu barba se apropie de noi mergind nici macar incet ci exagerat de incet Si in spatele sau la un brat distanta un cal alb il urmeaza in galop si distanta ramine mereu aceeasi Si cind ajunge linga noi domnul inalt cu barba ne spune Viata asta este o mare porcarie se intimpla exact cind ti-e lumea mai draga Mai bine de mine – in afara de acest cal alb (care nu se opreste din galop nici macar in somn) nimic nu mi se mai poate intimpla


Ea mereu are nevoie de confirmari De aceea mor oamenii de aceea se indragostesc oamenii care mor


Moartea se transmite din tata-n fiu Aceste lucruri prea putin constiente ni le spuneam in soapta pentru a nu o jigni pe domnisoara W care patina linistita dincolo de vecinatatile extreme


Apetitul amintirii creste odata cu intunericul


Cind ne indepartam prea mult de locul stabilit frica ne parasea si ramineam cu totul singuri Domnisoara W nu se putea desparti nici macar o clipa de numele ei absolut dublu


Copacii ne asteptau in fata casei Ii vedeam de departe Doamna Kuttare ne spunea exact acelasi lucru


In general ne feream sa cadem de acord de teama sa nu ne rupem ceva Unul era primul care rupea tacerea si o impartea frateste cu noi Domnisoara W isi amintea ca avusese cindva un frate Trecusera secole de atunci Se inecase intr-o iarna in Franta


Amintirea aceasta nu o lasa indiferenta pe domnisoara W Timpul devenea deodata foarte important Noi ne apropiam cu totii de ea si ii spuneam intr-un glas Te rugam primeste acest ceas de la noi domnisoara W este foarte desteptator are si facultatea terminata l-a citit si pe Heidegger te va ajuta poate sa uiti cind oricine altcineva ar face imprudenta sa-si aminteasca Te rugam primeste-l e un ceas cult vorbeste fluent doua limbi materne una paterna plus limba aia moarta disparuta acum citeva secole in Franta


Toate acestea se intimplau intr-o primavara Apoi venea iarna


Ultimele noastre cuvinte erau invocatiile circumstantiale


SA NE CATARAM PE INALTIMILE STRIGATULUI

SA FACEM IN ASA FEL INCIT NIMIC SA NU FIE LA FEL

SA NU VORBIM DESPRE MOARTE (Era rugamintea domnisoarei W)

SA FIM SINCERI CU IPOCRIZIILE NOASTRE

SA NU OMORIM FURNICI IN SCHIMB SA LE HRANIM CU COJI DE LAMIIE

SA FACEM DRAGOSTE INAINTE DE TOATE

SA POPULAM PLANETA CU GRAVIDE UNIFICATOARE CU ROTUNJIMILE LOR DUREROASE

SA LASAM GRAVITATIA SA SE INALTE DEASUPRA NOASTRA ASTA NUMAI UNEORI

SA NE LAUDAM DOAR CU CEEA CE AU FACUT ALTII

SA VORBIM SINGURI NUMAI DACA AVEM CEVA DE SPUS

SA NE FERIM DE PERICOLELE CARE NE INDEPARTEAZA DE CENTRU

SA NU FIM IERTATORI DECIT CU CEILALTI

SA RESPECTAM FRUMUSETEA NEINCETAT IUBIND-O

SA NE INTILNIM FARA SA NE INTILNIM

SA NU VORBIM DESPRE TACERE DIMPOTRIVA CHIAR

SA SEMANAM UNII CU ALTII SI SA CULEGEM TOTUL IMPREUNA

SA NU FIM CRETINI IN NICI UN CAZ LA MODUL CONSTIENT

SA NU PLECAM DACA NU VENIM

SA NU NE INCREDEM IN OGLINZILE CARE MIMEAZA CERTITUDINI POLITICOASE

SA NE DONAM VISELE UITARII ASTA NUMAI UNEORI

SA NU PRACTICAM RECIPROCITATILE

SA NU FRECVENTAM CERCURILE CU MULTE LATURI

SA PROPOVADUIM NIMICUL NICIDECUM NIMICURILE

SA ASTEPTAM

SA COLECTIONAM RIDURI SI AMPRENTE (Intr-o zi vom intelege de ce)

SA ARUNCAM PRIVIRI INAUNTRU

SA LASAM MOTIVELE

SA NU FOLOSIM ARGUMENTE

SA NU O FACEM PE DESTEPTII DECIT ATUNCI CIND SINTEM SIGURI DE PROSTIA NOASTRA

SA NU NE OMORIM TIMPUL PENTRU O ALTA PERSOANA (Nota bene In anul 1875 aflata cu treburi in Anglia domnisoara W si-a omorit timpul pentru un alt barbat)

SA NE DAM SEAMA

SA NU INVENTAM DECIT CEEA CE SINGURI AM DESCOPERIT

SA FOLOSIM LECTICA SI DIALECTICA IN LOCUL TAXIURILOR

SA NE VOPSIM UMORUL IN NEGRU

SA FIM LIBERI PINA NU E PREA TIRZIU

SA FIM INTRU TOTUL SUBCONSTIENTI DE CEEA CE SPUNEM

SA MERITAM SI-ABIA APOI SA PLINGEM

Wednesday, March 7, 2007

Totul e invers


(homocomedie tragisexuala, in trei acte si patru cadavre)


Personaje

Rudolpho, tata si gay, aproximativ 50 de ani
Cerasela, mama si lesbiana, aproximativ 45 de ani
Mario, fiu si gay, aproximativ 25 de ani
Consuela, fiica si lesbiana, aproximativ 20 de ani
Stephano, iubitul lui Rudolpho, 45 de ani
Ingrid, iubita Ceraselei, 35 de ani
Costi, iubitul lui Mario, 30 de ani
Carmen, iubita Consuelei, 25 de ani

Un interior foarte luxos. Pe pereti atirna tablouri originale de Dali, Picasso, Goya, Vermeer, Rembrandt, Van Gogh, Nicolae Grigorescu. Camera, care arata ca o incapere de muzeu, este impinzita de statui si statuete, de Rodin, Michelangelo, Paciurea, Bråncusi. O muzica rafinata, poate clasica, poate preromantica, poate jazz, se va auzi in surdina. Peste tot sint imprastiate carti de filozofie, beletristica, psihanaliza, gradinarit. In prim-plan, doua fotolii de epoca, cu tapiserie opulenta. In stinga o canapea de epoca, in dreapta o canapea de epoca, identica. Peretele din fundal este o oglinda imensa, care va multiplica imaginile, personajele, gesturile si cuvintele acestora. Toate personajele sint imbracate in smoking, barbatii, si in rochii de seara, femeile. De preferat ar fi ca toate femeile sa fie imbracate in rochii identice.

Actul I

Pe canapeaua din stinga, Rudolpho si Stephano se tin de mina, se mingiie, se saruta. Rudolpho si Stephano pot sa stea, pe rind, unul in bratele celuilalt. Pe canapeaua din dreapta, Cerasela si Ingrid, se tin de mina, se mingiie, se saruta. Cerasela si Ingrid pot sa stea, pe rind, una in bratele celeilalte. Din cind in cind, cuplurile isi arunca priviri si isi fac din mina. Tandreturile pot dura 2-3 minute.
In incapere, intra, din dreapta, Mario si Costi, tinindu-se de mina. Dau cu ochii de Rudolpho si Stephano.

MARIO (putin stinjenit, catre Rudolpho): Scuze, tata, n-am stiut ca sinteti aici.
COSTI: Ne scuzati, n-am stiut ca sinteti aici.
RUDOLPHO (catre Mario): Nu face nimic, fiule. Puteti sa ramineti, daca vreti. Ne cunoastem doar.
MARIO: Nu, nu vrem sa deranjam.
COSTI: Nu, nu vrem sa deranjam.
RUDOLPHO: Nu deranjati. Rudolpho il saruta pe Stephano. Catre Costi. Arati foarte bine, Costi.
COSTI: Multumesc, Rudolpho, si tu arati foarte bine.
STEPHANO (catre Rudolpho): Nici Mario nu arata deloc rau.
MARIO: Multumesc, Stephano, si tu pari a fi intr-o excelenta forma.

Mario si Costi ies prin stinga, nu inainte de a se saruta. Cei doi tineri nu le vad pe Cerasela si Ingrid, care in tot acest timp isi vad de tandreturile lor. In incapere intra, prin stinga, Consuela si Carmen, tinindu-se de mina. Dau cu ochii de Cerasela si Ingrid.

CONSUELA (putin incurcata, catre Cerasela): Scuze, mama, n-am stiut ca sinteti aici.
CARMEN: Ne scuzati, n-am stiut ca sinteti aici.
CERASELA (catre Consuela): Nu face nimic, draga mea. Puteti sa ramineti, daca vreti. Ne cunoastem doar.
CONSUELA: Nu, nu vrem sa deranjam.
CARMEN: Nu, nu vrem sa deranjam.
CERASELA: Nu deranjati. Cerasela o saruta pe Ingrid. Catre Carmen. Arati splendid, Carmen.
CARMEN: Multumesc, Cerasela, si tu arati minunat.
INGRID (catre Cerasela): Nici Consuela nu arata mai putin minunat.
CONSUELA: Multumesc, Ingrid, si tu pari a fi intr-o excelenta forma.

Consuela si Carmen ies prin dreapta, nu inainte de a se saruta. Cele doua tinere nu ii vad pe Rudolpho si Stephano, care in tot acest timp isi vad de tandreturile lor.

Actul II

Acelasi interior. In fotoliul din stinga, Rudolpho impleteste un pulover. In fotoliul din dreapta, Cerasela repara un pick-up vechi.

RUDOLPHO: Sint foarte fericit, am intilnit, in sfirsit, barbatul vietii mele, Stephano este o fetita foarte ascultatoare, ne intelegem foarte bine, vrem sa facem un copil impreuna.
CERASELA: Si eu sint fericita, am intilnit, in sfirsit, femeia vietii mele, Ingrid este foarte barbat. As putea sa spun chiar ca este mult mai barbat decit tine.
RUDOLPHO: Ti-am facut, totusi, doi copii minunati. Nu stiu ce alt gay ar mai fi facut una ca asta.
CERASELA: Am fost o proasta, desi imi iubesc foarte mult copiii.
RUDOLPHO: La inceput nu i-ai iubit.
CERASELA: M-am simtit inselata. Cind ne-am intilnit atunci, in acel bar, pareai cea mai frumoasa femeie din lume, aveai o rochie stralucitoare, roz cu buline verzi, inca mai visez noaptea acea rochie.
RUDOLPHO: Si tu pareai cel mai dragut barbat din lume, aveai un costum foarte sic, galben cu dungi mov. Si mustacioara aceea a la Dali…, erai irezistibil. Nici nu mi-am dat seama ca esti femeie.
CERASELA: Nici eu nu mi-am dat seama ca esti barbat. Mi-am dat seama abia dupa noua luni, cind l-am nascut pe Mario.
RUDOLPHO: Dupa 5 ani ne-am intilnit din nou, in alt bar.
CERASELA: Dupa 9 luni de la a doua intilnire am nascut-o pe Consuela.
RUDOLPHO: Iubitul meu de atunci, Carl Gustav, un elvetian de 1,99 metri, sensibil ca o calugarita abstinenta din Transnistria, era cit pe ce sa innebuneasca de durere cind i-am spus ca am doi copii. Mi-au trebuit citeva ore ca sa-l linistesc.
CERASELA: Iubita mea de atunci, Mizuko, o japoneza foarte virila, virgina shintoista din Nagasaki, cind a vazut ca imi creste burta, m-a jignit foarte tare, m-a facut catea heterosexuala. Apoi m-a parasit. N-as putea spune ca nu am suferit. Imi placea sa vad galben in fata ochilor.
RUDOLPHO: Asa cum am vazut eu cind ne-am intilnit prima oara.
CERASELA: N-ai ce spune, purtam un costum barbatesc foarte frumos. Gianni Versace m-a sunat timp de doi ani de zile, in fiecare seara, ca sa i-l vind. I l-am vindut pina la urma, mi-a oferit 1 milion de dolari. Tu mai ai rochia aceea roz, cu buline verzi?
RUDOLPHO: Nu, i-am vindut-o lui Naomi Campbell, m-am trezit cu ea la usa, o adusese un iubit de-al meu, un critic de fashion din New York, Naomi mi-a dat 500.000 de dolari pe rochie.
CERASELA: Numai atit?! O zgircita!
RUDOLPHO: S-a pus in genunchi in fata mea, a plins, a inceput sa ma sarute pe jeansi, era transpirata toata, mirosea a femeie, i-am dat rochia, am luat banii si am poftit-o afara, ca sa nu-mi imputa casa cu feromonii ei ciocolatii.
CERASELA: Trebuia sa ii dai numarul meu de telefon.
RUDOLPHO: Naomi e prea hetero, nu e genul tau.
CERASELA: O plicticoasa!
RUDOLPHO: Nu e fata rea.
CERASELA: O aroganta!
RUDOLPHO: Jose Mourinho e mai arogant decit ea.
CERASELA: Nu stiu cine e Mourinho. E cel care a scris „Alchimistul“?
RUDOLPHO: Nu, ala e Coelho.
CERASELA: Mereu ii incurc.

In incapere intra Stephano, iubitul lui Rudolpho.

CERASELA: Stephano, ce placere sa re revad.
STEPHANO (intinzindu-i mina Ceraselei, care i-o saruta): Buna seara, Cerasela, ce placere!

Stephano se duce la Rudolpho, il saruta pe gura, se asaza in bratele lui.

RUDOLPHO (lui Stephano): Ce faci, pisoi? Ti-a fost dor de mine?
STEPHANO: Sigur ca mi-a fost, prostutule, ce intrebare e asta?!

In incapere intra Ingrid, iubita Ceraselei.

INGRID: Buna, fetelor! Buna, iubito!
RUDOLPHO (intinzindu-i mina lui Ingrid, care i-o saruta): Buna, scumpo!
STEPHANO (intinzindu-i mina lui Ingrid, care i-o saruta): Buna, fato!

Ingrid se asaza in bratele Ceraselei, o saruta pe gura.

INGRID (Ceraselei): Ce faci, mamica nebunatica, ti-a fost dor de mine?
CERASELA (dindu-i lui Ingrid o palma peste fund): Sigur ca mi-a fost, barbatel catifelat, ce intrebare e asta?!

Actul III

Acelasi interior. In fotoliul din stinga, Mario. Are o fata ravasita, descompusa. Este disperat. In fotoliul din stinga, Consuela. Are o fata ravasita, descompusa. Este disperata. In surdina, se aude un requiem.

MARIO: Totul s-a sfirsit.
CONSUELA: Nu-mi vine sa cred ca poate fi adevarat.
MARIO: Daca am putea da timpul inapoi…
CONSUELA: Macar ziua de ieri sa o putem da inapoi.
MARIO: Astazi sa fie ieri, ieri sa fie miine si poimiine sa fie alaltaieri.
CONSUELA: Din pacate, nu este posibil. L-am sunat pe Stephen Hawking, l-am rugat sa ne ajute sa dam timpul inapoi, mi-a cerut zece milioane de dolari. De unde sa stringem atitia bani?
MARIO: E clar, totul este invers, totul ne este impotriva.
CONSUELA: Ce-ai facut cu cadavrele?
MARIO: N-am facut nimic, le-am lasat sus, in dormitor. Tu ce-ai facut cu cadavrele tale?
CONSUELA: Nimic, le-am lasat in dormitorul de alaturi.
MARIO: Nu pot sa cred ca tata si Costi au putut sa-mi faca una ca asta. Inainte de a-i impusca, i-am intrebat, se iubeau de un an, n-am stiut nimic.
CONSUELA: Nici mie nu-mi vine sa cred ca mama a putut sa-mi faca tocmai mie asa ceva. Sa imi fure iubita, pe Carmen a mea, incredibil. Inainte de a le impusca, le-am intrebat, de doi ani se intilneau pe ascuns, nici prin cap nu mi-ar fi trecut una ca asta.

Se aude, o data, soneria. Mario si Consuela se ridica speriati.

MARIO: Cine o fi?
CONSUELA: A sunat o singura data.
MARIO: Postasul suna intotdeauna de doua ori.
CONSUELA: Nu e postasul.

Se mai aude, o data, soneria. Mario si Consuela rasufla usurati.

MARIO: E postasul, sintem salvati.
CONSUELA: Ma duc sa-i deschid.

In incapere intra Stephano, iubitul lui Rudolpho, in smoking, are manusi negre, din piele, si cascheta de politist. Este insotit de Ingrid, iubita Ceraselei, in rochie, are manusi negre, din piele, si cascheta de politist.

MARIO (mirat): Stephano?!
CONSUELA (mirata): Ingrid?!
STEPHANO (catre Mario): In numele dragostei, al legii si-al sfintului trup, esti arestat. Ii pune catuse.
INGRID (catre Consuela): In numele dragostei, al legii si-al sfintului trup, esti arestata. Ii pune catuse.

Stephano il ia pe Mario de brat, il trage dupa el, il culca pe canapeaua din stinga si incepe sa-l sarute, sa-l mingiie. Mario este in extaz. Ingrid o ia pe Consuela de brat, o trage dupa ea, o culca pe canapeaua din dreapta si incepe sa o sarute, sa o mingiie. Consuela este in extaz. Requiemul de la inceputul actului se transforma intr-o muzica triumfala, optimista.

Cortina

Triumful sexului


(anti-comedie intr-un singur act static)

Personaje

Domnul Pu (fara virsta)
Doamna Pi (fara virsta, sotia domnului Pu)

Actul I si ultimul

Non-actiunea se petrece in dormitor. Domnul Pu citeste ziarul, intins in pat. Doamna Pi croseteaza, intinsa in pat. Amindoi sint pe jumatate goi, transpirati, gifiie de parca tocmai ar fi incheiat o partida de sex. Poarta ochelari de soare. In dormitor este aproape intuneric.

DOMNUL PU: Nu am mai facut de mult sex. Ma intreb de ce.
DOAMNA PI: Da, am lasat-o cam moale cu sexul in ultimii ani. Ma intreb si eu de ce.
DOMNUL PU: Si pina cind?
DOAMNA PI: Si cum e posibil asa ceva?
DOMNUL PU: Si de ce ni se intimpla tocmai noua, care ne iubim de cind ne stim, si chiar inainte de asta.
DOAMNA PI: Chiar asa: noi de cind ne stim?
DOMNUL PU: Pai, sa tot fie vreo 237 de ani.
DOAMNA PI: Numai atitia? Eu credeam ca ne iubim de-o vesnicie.
DOMNUL PU: Asa credeam si eu, insa nu sint decit 237 de ani de cind ne cunoastem si cel mult 325 de cind ne iubim la nebunie.
DOAMNA PI: Timpul trece greu cind iubesti.
DOMNUL PU: Eu as fi zis exact contrariul: timpul trece usor cind nu faci sex.
DOAMNA PI: Tot aia e.
DOMNUL PU: Asa zic si eu.
DOAMNA PI: Ma bucur ca ne intelegem atit de bine in pat.
DOMNUL PU: Ne ajuta si patul, avem un pat foarte comod.
DOAMNA PI: Pacat ca nu il mai folosim decit pentru dormit.
DOMNUL PU: Nu mai sintem nici noi tineri.
DOAMNA PI: Am fost vreodata tineri?
DOMNUL PU: Nu cred.
DOAMNA PI: Asa zic si eu.
DOMNUL PU: Ma bucur ca ne intelegem bine la pat. Avem un pat foarte intelegator. Suporta totul cu mult stoicism.
DOAMNA PI: Patul nostru este abstinent de mai bine de 114 ani.
DOMNUL PU: Nu mai este nici el tinar.
DOAMNA PI: A fost vreodata tinar?
DOMNUL PU: Nu cred.
DOAMNA PI: Asa zic si eu. Iti mai amintesti cind am gasit patul peste canapea?
DOMNUL PU: Da, patul nostru a iubit mult la viata lui. Cind a murit canapeaua, a suferit mult, i-au sarit mustarul, patru arcuri si trei nasturi.
DOAMNA PI: Nu e usor sa fii pat in ziua de azi.
DOMNUL PU: Trebuie sa suporti tot felul de lucruri. In pat se intimpla lucruri cumplite. Lumea este condusa din pat. Si este condusa din ce in ce mai prost.
DOAMNA PI: Crezi ca patul nostru este mai fericit acum?
DOMNUL PU: Nu stiu.
DOAMNA PI: Asa zic si eu.
DOMNUL PU: Ma bucur ca ne intelegem, insa nu mi-a fost deloc usor cind a trebuit sa-l castram. Un pat castrat este un pat mintuit.
DOAMNA PI: De cind l-am castrat, patul nostru nu mai umbla pe strazi, nu mai intra in casele vecinilor, nu mai sparge magazinele cu mobila fina. Crezi ca aude ce vorbim acum?
DOMNUL PU: Sigur ca aude, doar nu e prost.
DOAMNA PI: Si nu se simte prost ca vorbim despre el in prezenta noastra?
DOMNUL PU: Nu cred.
DOAMNA PI: Asa zic si eu, ma bucur ca ne intelegem in pat. Pacat ca nu il mai folosim decit pentru dormit.
DOMNUL PU: Ne iubim prea mult.
DOAMNA PI: Dragostea ne ocupa tot timpul, nu mai avem timp sa facem sex. Ce pacat!
DOMNUL PU: Ce fericire!
DOAMNA PI: Asa zic si eu, ce bine ne intelegem la pat!
DOMNUL PU: Ne intelegem atit de bine la pat, incit nici nu mai merita efortul.
DOAMNA PI: Nu mai merita deloc efortul sa facem sex.
DOMNUL PU: Si-apoi de ce sa mai facem sex, cind deja avem cite unul?
DOAMNA PI: Eu am un sex.
DOMNUL PU: Si eu am tot un sex.
DOAMNA PI: In total, avem doua sexuri.
DOMNUL PU: Diferite.
DOAMNA PI: Desi semanam foarte mult.
DOMNUL PU: Am si petrecut niste ani impreuna.
DOAMNA PI: 278 de ani reprezinta o viata de om, asa cum a fost ea.
DOMNUL PU: Timpul trece repede cind faci sex si dragoste in acelasi timp.
DOAMNA PI: Acum nu mai facem dragoste, nu mai facem sex, nu mai facem cumparaturi, nu mai facem reclamatii la Avocatul Poporului, acum ne iubim si-atit.
DOMNUL PU: Sintem foarte fericiti.
DOAMNA PI: Avem o virsta, ne permitem sa fim foarte fericiti.
DOMNUL PU: Ne si intelegem foarte bine.
DOAMNA PI: Din priviri.
DOMNUL PU: Sintem orbi.
DOAMNA PI: Am orbit amindoi in aceeasi zi.
DOMNUL PU: Parca si vad ziua aceea: dimineata am luat micul dejun, la prinz am luat masa de prinz, seara am luat masa de seara, apoi am orbit, nu inainte insa de a face sex si dragoste, in acelasi timp.
DOAMNA PI: Dragostea e oarba, iar noi ne-am iubit prea mult.
DOMNUL PU: Am facut sex, am facut excursii in strainatate.
DOAMNA PI: Am vazut lumea si apoi am orbit.
DOMNUL PU: Nu mai aveam ce vedea.
DOAMNA PI: Si eu zic la fel.
DOMNUL PU: Cind faceam dragoste, ce preferai sa facem: dragoste sau sex?
DOAMNA PI: Sex.
DOMNUL PU: Si eu zic la fel.
DOAMNA PI: Si eu zic la fel.
DOMNUL PU: Si eu zic la fel.
DOAMNA PI: Si eu zic la fel.
DOMNUL PU: Cind faci sex, nu suferi.
DOAMNA PI: Cind faci dragoste, risti foarte mult.
DOMNUL PU: Cind iubesti, timpul trece greu.
DOAMNA PI: Cind nu faci sex, timpul trece foarte repede.
DOMNUL PU: Si eu zic la fel. Ce bine ne intelegem noi in pat!
DOAMNA PI: Pacat ca nu il mai folosim decit pentru dormit.
DOMNUL PU: Noapte buna!
DOAMNA PI: Si eu zic la fel.

Cortina

In vis, oamenii fac mai multa dragoste


I.
Pe vremea aceea, indragostit fiind de conturul intunecat a ceea ce parea a fi umbra predestinata – o umbra carnala in care singele salta precum un calaret nebun in saua unui tigru –, uitam cu totul de vinatoare si imi acordam strigatul la orizontul ei. Simtindu-i mirosul ereditar ca pe o intepatura de pumnal in inima mea cu imense disponibilitati olfactive, ma apucam cu fervoare sa sap pamintul ostil care ma despartea de ea. Femeia, ca orice umbra feroce, stia sa lupte. Fuga ei era o lama stralucitoare care o ducea departe. Instinctele ei ireprosabile o faceau sa tremure in fata uneltei care urma sa-i deschida definitiv pintecele, injumatatind-o si implinind-o.

Priviti-o cum fuge, priviti-o cum sapa tunele intortocheate, incercind sa scape de dragostea convulsiva, de violenta iubirii, de sfisierea primei patrunderi.

Indragostit fiind, ascultam cu tot corpul de vocea insingerata a ereditatii si imi urmaream de la distanta amanta inca virgina, de departe ii vedeam emblema pudorii stralucind in adincuri. Cind am ajuns-o, cind am patruns-o, ea incerca sa ajunga spre centrul Pamintului.

Ce alta iubita, singura, noaptea, intr-un palat subteran, isi va mai folosi toata forta ca sa scape de dragostea amantului? Ce alta iubita isi va mai folosi vreodata miinile ca sa deschida peretii Pamintului?

II.
Cind vei geme, eu voi fi aproape si te voi auzi. Captiva vei fi in carcasa inca aburinda a unui cal asasinat de trei miini criminale, te vei hrani cu carnea lui proaspata, iti vei stinge setea cu singele lui fierbinte, apoi vei da din brate si vei geme, si eu te voi auzi. Vei arunca priviri infometate printre coastele acelui cal nefericit, si ma vei vedea cum ma indrept spre tine, flamind de dragoste. Te voi poseda chiar acolo, in interiorul acelui cadavru maret, printre oasele acelui corp incapator, si oasele care au cunoscut indeaproape galopul vor scoate cele mai stranii sunete atunci cind, in tangajul nerusinat al iubirii, ne vom atinge corpurile noastre vii de peretii aceia plini de singe.

III.
In aceasta noapte iti voi darui 20 de milioane de spermatozoizi imaculati.

IV.
Spermatofagia este o dovada de castitate. Sadismul e o desfrinata virtute. Ingeniozitatea universala a amantilor este imensa, si, intr-o buna zi, regnul animal isi va infrupta exactitatea haotica din imaginatia noastra monstruoasa. Insa si noi, Marii Obsedati Sexual ai Planetei, ne vom iubi precum libelulele si paianjenii, precum vulturii si cirtitele, cu o patima care va transcende regnurile. Glaciatiunea urmatoare va fi incandescenta si va fi erotica. Biserica sa nu ne deranjeze: altarele sint facute pentru dragoste, nu pentru umilinta!

V.
Ma aflu intr-o camera cu patru usi. Le numesc „usi cardinale“. Usa Sud se deschide si in incapere isi face aparitia Femeia cu par de ceata, are doua felinare aprinse, cite unul pe fiecare umar. Imi spune: „Bine te-am gasit, Sigfredo!“, ii spun: „Buna sa-ti fie anima, Serpenta!“. Femeia cu par de ceata, careia nu inteleg de ce tocmai i-am spus Serpenta, cind, de fapt, numele ei adevarat este Dora, ma roaga sa ma dezbrac de tot si sa ma asez pe un scaun cu un singur picior. „Ceea ce o sa vezi acum este doar unul din adevarurile aminate“, imi spune Dora Serpenta care, cu un gest cochet, se decapiteaza si isi asaza capul cu par de ceata la picioarele mele. „Asa voi vedea mai bine ceea ce urmeaza!“, imi spune. Usa Est se deschide si camera este taiata in doua de un perete de sticla. In jumatatea sudica a incaperii, eu si Dora Serpenta privim, prin transparenta acelui perete lipsit de usi, spectacolul din jumatatea nordica a incaperii. Prin Usa Nord intra Amanta Inflexibila si Sotia Palpabila. Spectacolul incepe.

Amanta Inflexibila poarta singura spada. Din abdomenul ei auriu iese un ac lung, carnivor. Sotia Palpabila are pubisul si sinii acoperiti de polen, ochii ii sint acoperiti cu totul de iarba. Fara a-i dispretui vegetatia bogata a privirii, Amanta Inflexibila isi indreapta acul carnivor catre vaginul polenizat al Sotiei Palpabile, o inteapa adinc si ii pompeaza in pintece veninul devastator. Eu si Dora Serpenta vedem cum Sotia Palpabila impietreste si cum, dupa citeva secunde, cade moarta, storsa ca o lamiie albastra. Dupa alte citeva secunde, din vaginul Sotiei Palpabile iese un roi de albine care se arunca asupra Amantei Inflexibile, ucigind-o cu intepaturi precise.

In tot acest timp, Dora Serpenta ma masturbeaza cu delicatete si, in momentul cind Amantei Inflexibile ii scapa spada din mina, Femeia cu capul de ceata le sopteste talpilor mele: „Sa nu va treziti, caci miine veti implini virsta la care eu am murit!“. Apoi Dora Serpenta isi scufunda miinile in ceata parului ei decapitat si isi arunca propriul cap, cu o feroce forta, in peretele de sticla, care se sparge in liniste.