Friday, June 29, 2007

Feen

(Pentru ca nu am murit, pentru ca nici viata nu ar trebui sa fie o scuza, pentru ca sint zile cind totul este inecat intr-un hohot de ris sanatos, pentru ca, uneori, simti cum soarele urla la luna, pentru ca exista fotografii paradoxale care surprind trecutul cel mai indepartat, un trecut continuu care sfideaza orice prezent si orice viitor anterior sau posterior, pentru ca exista oameni cu brate mai lungi decit un continent, pentru ca poezia e departe de a fi epuizata, pentru ca oricind poate aparea o noua categorie de timp in viata noastra (un viitor interior, un viitor exterior, un prezent ulterior etc), pentru ca imi amintesc de o specie de javra inexistenta (pitt-bullterrior), pentru toate aceste motive si multe altele, revin pe blog, cu povestea lui Feen.)

FEEN

Tu stai si alergi si cauti si astepti si taci si nu spui si, deodata, simti cum inlauntrul tau o fereastra se deschide. Fereastra aceasta esti tu, Feen, esti chiar tu, si ai multe motive sa te apropii de fereastra din tine, de necunoscuta aceea cu doua brate complementare, sa te apleci peste fereastra din tine, sa te apropii si sa privesti prin tine, sa te apleci peste tine si sa te arunci de la fereastra in golul din tine. El se afla acolo, in fata oglinzii, si te asteapta.
Tu stai pe marginea taioasa a ferestrei din tine si vezi totul, si stii totul. Fara sa cazi.



In vremea aceea, cutitele loidhiene dormeau in tecile lor de carne cruda, in asternuturile lor osificate, se conjugau unul pe celalalt cu taioasa tandrete, afisau o generoasa indiferenta fata de tot ce inseamna dictie, predictie si alte inflexiuni ale vocilor desculte aflate in trecere prin Lodhi. El se nuanta in tacere, Sodhi asta facea, batea strazile pietruite in cautare de nasteri exemplare, se bucura ori de cite ori intilnea o salamandra imbracata in rochie de mireasa sau un paianjen simultan, mare maestru de sah, cu care discuta indeosebi despre vreme si tigri. In acea vreme s-a intimplat sa il intilneasca pe Hsiao Yen, mare colectionar de manuscrise buddhiste, aflat in trecere prin Lodhi. In discutia pe care a avut-o cu marele colectionar, Sodhi nu a ratat ocazia de a aduce vorba despre vreme si tigri. „Vremea este cum este, iar tigrii sint ceea ce sint“, il lamuri Hsiao Yen. „Dar nu asta voiam sa spun“, adauga marele colectionar. Si i-a povestit lui Sodhi, in detaliu, povestea lui Feen, scrisa de Nephtali Frion. „A fost biograful ei, si nu e chiar de colo sa fii biograful singurei femei din istorie care, intr-o viata anterioara si nu tocmai indepartata, a fost fereastra. Da, da, asta e adevarul. Si nu atit ca a fost fereastra, dar isi mai si aminteste, in detaliu, viata ei de fereastra. Feen, draga Sodhi, stie totul, e singura femeie din istorie care – desi (sau, poate, tocmai pentru ca) a fost fereastra – stie totul pentru ca isi aminteste, in cele mai cumplite si mai luminoase detalii, totul. Aici – si Hsiao Yen i-a aratat lui Sodhi un manuscris – sta scrisa povestea lui Feen, transcrisa de Nephtali Frion, un fericit, crede-ma!“ Sodhi il asculta cu mare atentie pe colectionar, povestea lui Feen transformase vremea si tigrii – care, altfel, il preocupau atit de mult – intr-un cutit adormit. Tare ar fi vrut sa o cunoasca pe Feen, sa ii auda vocea de fereastra, il invidia (atit cit putea Sodhi sa invidieze) pe acel biograf fericit care transcrisese povestea singurei femei-fereastra din istorie. Hsiao Yen s-a invoit in cele din urma sa ii vinda lui Sodhi manuscrisul lui Nephtali Frion, dar l-a prevenit: „Acesta, Sodhi, nu este un manuscris buddhist!“.

Tu stai si alergi si cauti si astepti si taci si nu spui si, deodata, simti cum inlauntrul tau o alta fereastra se deschide, apoi una si inca una si inca una, de fiecare data aceeasi alta, simti cum se deschid in tine toate ferestrele din lume. Ferestrele acestea identice si cumplit de diferite esti tu, Feen, esti tu, si ai multe motive sa te apropii de ele, de tine, sa te poti vedea cum stai si alergi si cauti si astepti si taci si nu spui,
si nu spui nimic despre tigrul acela care este varianta feminina a inexactitatii doctrinare,
si taci tot ce se poate tacea despre insulele care nu poarta nici un nume,
si astepti secunda inconstienta, minunata inconstienta a secundei in care amprentele iau foc din senin si ferestrele se dau la o parte,
si cauti – si cauti singurul lucru care te face sa intelegi ca a cauta este opusul lui a gasi,
si alergi – si alergi ca si cum nu ai vrea sa ajungi nicaieri, ca si cum nu ai vrea sa ajungi departe, ci foarte, foarte aproape,
si stai – si stai in nemiscare precum ferestrele, ziua, asteptind sa se faca noapte pentru a alerga pe strazi in cautarea singurului lucru care te face sa intelegi ca a sta, ca a sta nemiscata, Feen, este totuna cu a alerga, a alerga cu disperare in jurul tau, precum Epona, intocmai ca marele alergator Epona.



Mult timp dupa intilnirea cu Hsiao Yen, in fata unei oglinzi aproape negre, Sodhi vorbea zi si noapte, exersa supravietuirea, il pronunta pe Borbro cu un firesc de care numai luptatorii impecabili sint in stare. Cind se satura de atita supravietuire, inchidea ochii si isi amintea pasaje intregi din manuscrisul lui Nephtali Frion.

Ferestrele vad. Martore tacute, ele isi fac datoria. Cu voce de sticla si lemn, cu voce aproape transparenta, ele spun. Cu pleoape inchise la culoare, ele vegheaza.

Zidul este barbatul. El este cel care munceste. Seara, cind se intoarce acasa obosit, eu il astept. Valul care imi acopera ochii este dovada.

Fereastra nu te nasti – fereastra devii. Apoi iti amintesti.

Pentru ferestre, departarea e o profesie. O profesie libera si pe deplin constienta.

Intr-o zi, devii pur si simplu fereastra, mie asa mi s-a intimplat. Asta poate sa insemne mai multe lucruri, mii de ferestre care te privesc (in felul lor atit de imprevizibil), care te privesc si te striga pe nume, pe numele tau, adica al meu, care este si numele lor.

In nopti de liniste convulsiva, cind marea se dezbraca de valuri si muntele isi abandoneaza inaltimea sa complezenta, gratiile se dau la o parte. Sa nu va mirati daca, in mijlocul unui cimp, veti vedea o fereastra care se roaga. «Dumnezeul meu e Linistea – ea ma ajuta sa ma desprind.»

Ferestrele pot pleca departe, foarte departe (pot sa confirm), mult mai departe decit si-ar putea inchipui unii sau altii.

Dar umbra? Umbra este sora ferestrei, desigur.
Dar lumina? Lumina este mina stinga a ferestrei. Care vede inauntru. Si isi aminteste.

Intr-o zi imi voi abandona zidurile si ne vom imbratisa. Vom fi mai mult decit impreuna. Ne vom aminti. Ne vom recunoaste si nu ne vom speria. Vom spune. Ne vom pastra culoarea. Voi fi aceleasi. Vom fi una. Una singura. Feen.

Thursday, June 21, 2007

Abisa vs. people

Acum citeva zile, Dobrovolschi (cu care am facut vreo 7 luni de „Guerrilla de dimineata“) imi da un mesaj in care imi zice ca ii place mult „Abisa“ si asa mai departe. Normal ca m-a bucurat, mai ales ca Mihai nu face parte din lotul cititorilor de poezie. In „Abisa“ (care nu e deloc o carte suprarealista, asa cum s-au grabit sa spuna niste desptepti care habar n-au ce inseamna suprarealismul) exista citeva vise (reale) cu Lygia si Gellu Naum, si mi-a placut ce a zis Mihaita: ca „Abisa“ i-a facut pofta sa-l fi cunoscut pe Gellu Naum. Personal, l-am cunoscut, la modul direct, foarte putin pe G.N., am avut vreo patru-cinci intilniri, insa pe Lygia Naum am cunoscut-o mai bine si a fost ca si cum i-as fi cunoscut la fel de bine pe amindoi. Avantajele vertebrelor androginului!
Cu Dobro, care este un copil mare si teribil, sint in relatii cordiale, fiecare are oarece rezerve in privinta celuilalt, insa, spre deosebire de altii, pot sa zic ca l-am cunoscut cit de cit, si omul de radio Dobrovolschi (egocentrist, narcisiac, de o frivolitate efervescenta, dar inteligenta) nu se suprapune foarte bine peste omul Dobrovolschi. Imi amintesc de o seara la Motoare, cind am discutat cu Mihai citeva ore despre Evanghelii, si am cazut de acord ca Evanghelia dupa Marcu este, de departe, cea mai miscatoare. A fost o seara plina de gratie, i-am zis o chestie spusa de poetul Mircea Ciobanu, care l-a marcat.
Miine dimineata, de la ora 9, voi fi in studio la Radio Guerrilla. M-a invitat Dobro sa vorbesc despre „Abisa“.

Propozitiile Lecadei



Sa tai si sa cosi.
Sa fii femeie si sa te porti ca un androgin.
Sa pasesti ca si cum ai visa.
Sa privesti departe (lumina e de partea ta).
Sa te intorci de fiecare data alta.
Sa astepti, goala si singura, pina ce rochia aceea visata va creste direct din carnea ta.
Sa-ti acoperi ochii in acele momente.
Sa te ajuti de ace si miini.
Sa te sprijini pe piciorul drept (in timp ce calciiul tau sting pluteste deasupra pamintului).
Sa lasi singele sa curga pe unde stie el.
Sa te incalti cu ceva galben.
Sa porti numai inele cu sulf, mercur si sare.
Sa nu-ti fie teama sa fii piatra (nu e nimic pretios in asta – sau poate este).
Sa dansezi precum un voal de culoarea carnii, bintuit de instincte.
Sa pastrezi tacerea in privinta rochiilor ereditare.

Wednesday, June 20, 2007

Breviarul rochiilor prezentate vreodata de Lecade



Rochiile supravietuirii (: au forma si textura cuvintului Borbro; Sodhi a imbracat de multe ori o astfel de rochie;)
Rochiile cautarii (: confectionate din oase de diferite forme si marimi;)
Rochiile dragostei (: sint facute dintr-un material inexistent;)
Rochiile vorbitoare (: „Creatia e sunet!“ a spus, odata, Sodhi si, auzindu-l, Lecade si-a zis: „De ce nu ar fi sunet si rochiile mele?!“;)
Rochiile androgine (: seamana foarte mult cu Lecade, cu Lecade in carne si coapse; Feen a avut dreptate!;)
Rochiile de vis (: pe corpul gol se transcriu cele mai in voga vise din Lodhi si nu numai; Lecade a facut senzatie atunci cind a aparut pe o scena din Tara Intermediara invaluita in vopseaua multicolora a visului pe care l-a avut Obs cu Ek-Yolo;)
Rochiile asteptarii (: sint foarte lungi si au mineci;)
Rochiile uitarii (: sint foarte scurte si, in general, galbene sau albastre, rareori sint rosii sau portocalii;)
Rochiile carnivore (: te imbraci cu aceste rochii doar atunci cind vine timpul sa pleci; sint preferatele femeilor aflate pe patul de moarte;)
Rochiile obiective (: odata ce le imbraci, ti se pot intimpla cele mai cumplite intilniri; te poti intilni cu inconstientul personal, cu cel colectiv, dar si cu diverse rude subconstiente plecate de mult dintre cei vii;)
Rochiile intermediare (: in general, galbene, tot galbene; cu ele se imbraca, absolut explicabil, indeosebi femeile din Tara Intermediara, mai ales atunci cind simt nevoia sa plinga;)
Rochiile disponibilitatii (: daca iti pui pe tine o astfel de rochie, e bine sa te astepti la orice; sint preferatele femeilor aflate in trecere prin Unghiul de Coincidenta;)
Rochiile debutante (: fecioarele solare le prefera atunci cind simt ca se apropie momentul;)
Rochiile ereditare (: in privinta carora e mult mai bine sa se pastreze tacerea, o tacere nici macar cocheta;)
Rochiile fluide (: ele pur si simplu curg din – nu de pe! – Lecade; privitorii acestor rochii risca sa le fie inundate retinele si sa orbeasca prin inecare;)
Rochiile asteptatoare (: sint foarte asemanatoare cu rochiile asteptarii, diferenta consta in lipsa minecilor si, uneori, chiar a bratelor; Lecade are brate foarte frumoase pe care, insa, nu le poarta mereu;)
Rochiile neintelese (: sint absolut de neinteles!;)
Rochiile subintelese (: a se vedea rochiile neintelese!;)
Rochiile complice (: se poate conta pe discretia lor frumos dantelata;)
Rochile demonstrative (: nimeni nu a scapat de plasa lor portocalie;)
Rochiile instinctuale (: de culoarea carnii; ca accesorii, se poarta doua gheare de vultur, cite una pe fiecare umar;)
Rochiile adoratoare (: confectionate, desigur, din plante adoratoare, aduse din Ochiul Exploziv.)

Sunday, June 17, 2007

The best in demolition all over the country!

„La circ, in Tirgul Mosilor,
Pe gheata unui racitor,
Traia voios si zimbitor
Un pinguin din Labrador.

– Cum se numea? – Apolodor.
– Si ce facea? – Cinta la cor.“

Cinta la cor? Apolodor?

„Grasut, curat, atragator
In fracul lui stralucitor
Asa era Apolodor…“

Cel mai bun demolator:



Imi imaginez ca poza asta l-ar fi amuzat pe Gellu Naum.

Saturday, June 16, 2007

Se mai intimpla


El semana cu o statuie, hainele ii intrasera in pielea de-acum pietrificata, purta o oglinda mica in mina stinga, trecea pe la fiecare, ne apropia oglinda de gura, voia sa stie care mai traieste si care nu. Cite unul ii striga: „Ce dracu', domnule, nu vezi ca traiesc?“. El semana cu o statuie si nu vorbea, isi facea semnul crucii si continua sa ne apropie oglinda de gura. Cei care ii urlau ca sint vii (:„Noi sintem vii, ce dracu'!“), ca ei traiesc (:„Noi traim!“) si ca ar trebui sa fie clar pentru toata lumea (:„Nu e clar pentru toata lumea?“), cei care il injurau si il faceau nebun (:„…!“) – erau declarati morti incurabili.

Thursday, June 14, 2007

Ne intilnim fara sa ne intilnim, desi totul nu este decit o vaga senzatie



(Am gasit in computer un interviu din 19.03.2004, pe care mi l-a luat Ioana Scorus pentru site-ul liternet. E vorba mai mult despre „Iubitafizica“, care pe unii i-a extaziat, pe altii i-a lasat rece, cum se intimpla adesea in viata.)

Ioana Scorus: Iubitafizica..., iubitafizicienii..., de ce nu si iubitologia? Ce facem cu femeile care ar dori sa „acceada“ la statutul iubitafizicienilor?
Iulian Tanase: Nu stiu ce-am putea face cu ele, draga Ioana. Eu, unul, nu le-as recomanda deloc sa isi doreasca una ca asta. Nu ma intreba de ce nu le recomand, fiindca nu stiu. Cit priveste „iubitologia“, exista un raspuns, si nu doar ca exista, dar il si stiu foarte bine: daca iubitafizica este sora (exacta?) a patafizicii (si nu am nici un motiv sa nu spun asta), imagineaza-ti ca s-ar putea crede ca iubitologia ar putea avea legatura cu patologia! S-ar putea chiar sa aiba legatura, insa eu nu vreau sa am legatura cu asta. Personal, prefer iubiologia iubitologiei. (Of, cite cuvinte mai exista pe lumea asta!)
I.S.: Adora...
I.T.: Isi continua jocul acela de piatra imaculata despre care vorbeste si Cortázar in „Sfirsitul jocului“. Ultima oara cind am vorbit, era noapte si ea astepta.
I.S.: Alejandra...
I.T.: S-a dovedit a fi o premonitie, exista si o dovada in acest sens: o mina al carei deget mare izbucneste deodata in flacari.
I.S.: Ce s-ar putea pune in locul obiectului furat?
I.T.: Un obiect gasit.
I.S.: Unul oarecare, unul asemanator?
I.T.: Obiectul acesta este oarecare pentru cel care il pierde. In schimb, el se aseamana foarte bine cu cel care il gaseste. Vorbim, desigur, de obiecte (gasite) poetice. Prin obiect (gasit) poetic nu inteleg un obiect pe care eu il gasesc (ca fiind) poetic, ci un obiect care, alaturi de alte obiecte, poate fi o sursa inepuizabila de poezie.
I.S.: Ce altceva poate fi sursa de poezie? Sau: poate fi sursa de poezie orice altceva?
I.T.: O stire cu un sicriu cazut dintr-o masina in mijlocul unei strazi. Despre „altceva“ n-as vrea sa ma exprim, pentru ca indiferent de ce as spune, de fiecare data ar fi vorba despre cu totul altceva.
I.S.: Ce s-a intimplat cu destinul trimis la scoala de corectie din strainatate?
I.T.: S-a intors foarte repede, fiindca destinul acesta se simte mult mai bine in stranietate decit in strainatate.
I.S.: Cum arata stranietatea ta, precum cartile tale?
I.T.: Stranietatea mea arata cit se poate de obisnuit.
I.S.: Dar cartile tale cum arata?
I.T.: Cartile mele arata masura in care pot eu sa transcriu lucrurile pe care le simt, le traiesc sau mi le imaginez.
I.S.: „ma incearca asa nu stiu cum ceva ca o vaga senzatie ca ne-am mai intilnit cindva desi nu este decit o vaga senzatie pe care poate am mai intilnit-o cindva cine stie cind“. Ne-am mai intilnit?
I.T.: Sigur, asta am facut si facem tot timpul: ne intilnim (fara sa ne intilnim), desi totul nu este decit o vaga senzatie pe care o cultivam si o tot cultivam pina ajungem sa semanam (unii cu altii).
I.S.: Ce ne vom face cind vom semana pina la identificare?
I.T.: Abia atunci vom intelege diferentele.
I.S.: Si daca doar le vom gasi, fara a le intelege?
I.T.: Daca le gasim fara sa le intelegem, inseamna ca nu am stiut sa le cautam.
I.S.: Ce spui despre tacerea care asteapta?
I.T.: As putea sa spun multe, dar prefer sa tac, fiindca aceasta tacere asta asteapta de la mine.
I.S.: Ce destin poate avea dragostea care a ramas in noi dupa ce cel care a plecat a luat o parte din ea cu el?
I.T.: Devine un fel de constiinta senzuala sau cam asa ceva, desi in privinta asta nimic nu e sigur.
I.S.: Ce se poate face azi cu o astfel de constiinta?
I.T.: Cu o astfel de constiinta se poate face, vezi bine, un fel de stiinta, numai in aparenta imaginara.
I.S.: Povesteste-mi o amintire imaginara.
I.T.: Ma aflu alaturi de o femeie tinara, foarte frumoasa. Intram impreuna intr-o curte, in fata casei se afla un clopot de sticla. Femeia se apropie de clopot si scoate dinauntrul lui un copil. Ne asezam toti trei la o masa din curte si incepem sa vorbim. Sint foarte surprins sa aflu ca acel copil, care este al ei, are doar doi ani.
Ma gindesc de multe ori ca visele pe care nu putem sa le uitam devin un fel de amintiri de-ale noastre.
I.S.: Care este diferenta dintre visele fabricate in stare de veghe si cele fabricate in stare de somn?
I.T.: Nu imi plac „fabricate“-le astea, iti propun sa le inlocuim cu un termen mai adecvat: „construite“. Diferenta dintre aceste doua categorii de vise este diferenta dintre un constient foarte constient de sine si un inconstient liber de orice constiinta. E posibil, insa, sa ma insel. Exista insa multe situatii cind intre aceste vise, construite pe cai diferite, nu exista nici o diferenta. As vrea sa te rog sa nu ma intrebi care sint aceste situatii.
I.S.: Emma...
I.T.: Este cit se poate de reala, nici nu stie ea cit.
I.S.: Ioana...
I.T.: Un prag inalt.
I.S.: Ce poate fi mai spontan ca singuratatea?
I.T.: Visul.
I.S.: Si decit visul?
I.T.: Mai spontan decit visul ar putea fi Don Genaro, un „impecabil“ din Mexic.
I.S.: Gellu Naum.
I.T.: Cel cautat.
I.S.: De ce?
I.T.: Fiindca exista o necesitate care functioneaza ireprosabil. E-adevarat, „cel cautat“ nu inseamna neaparat si „cel gasit“. Vorbim, totusi, despre Gellu Naum.
I.S.: La ce foloseste marketingul?
I.T.: La nimic.
I.S.: 31.
I.T.: Se apropie.
I.S.: 66.
I.T.: Cu permisiunea lui Pitagora, 3.
I.S.: Eva...
I.T.: Am zarit-o o singura data, in timp ce mincam.
I.S.: Moartea.
I.T.: Ultima de care am auzit este aceea a unui suprarealist slovac, Karol Baron, care a fost lovit de o masina in Paris, unde avea o expozitie. A murit pe 1 martie.
I.S.: Probabil ii va creste cota, asa se intimpla in astfel de cazuri.
I.T.: Se poate pune problema si asa.
I.S.: Márquez.
I.T.: Am citit ca ii plac foarte mult florile galbene. Apropo de flori galbene, preferatul meu in materie de proza sud-americana este, totusi, Julio Cortázar. Dupa ce citesti povestirea „O floare galbena“, ajungi sa crezi ca sintem, de fapt, nemuritori.
I.S.: Azi.
I.T.: Trecutul nostru imediat.
I.S.: Miine.
I.T.: Exista un „miine“ care nu se va mai transforma niciodata in „azi“.
I.S.: Nevermore.
I.T.: Imi aduce aminte de Poe.
I.S.: Ce ai visat azi noapte?
I.T.: Ma aflam in Elvetia, cautam un cuvint intr-un dictionar german-romån. Din pacate, am uitat cuvintul.
I.S.: Ce ai schimba din ultimii 20 de ani ai tai?
I.T.: Nu stiu sa raspund la intrebarea asta, e prea complicat.
I.S.: Jung.
I.T.: Un mare poet.
I.S.: Prieteni intr-ale poeziei?
I.T.: Dan Stanciu si Sasha Vlad.
I.S.: Dragostea.
I.T.: Inca o caut.
I.S.: Au revoir, Iulian...

Saturday, June 9, 2007

Dovada ca scriitorii nu sint vedete



(Dan Balotescu sint eu :)) )

(Din Academia Catavencu de azi:)

I’m really Story, Dane!

M-au rugat colegii mei, academicienii, sa ma fac putin de ris si sa scriu cum am aparut eu in Story, intr-o poza, alaturi de Mihai Gidea, Mihaela Radulescu, Mircea Badea si Dan Balotescu. Bine, Dan Balotescu sint chiar eu si, pentru aceasta eroare, care m-a lovit direct in moalele subinconstientului, ii rog pe cei de la Story sa-mi plateasca 20 de sedinte la psiholog, fiindca nu e deloc simplu sa afli dupa 33 de ani ca, de fapt, lucrurile stau cel putin diferit. Bine macar ca am fost confundat cu unul de care n-am auzit in viata lui.
I.T.

Tuesday, June 5, 2007

Tratat de singuratate



(Acum citeva saptamini am inventat un cuvint foarte tare, nu-l voi zice aici, mi-e teama de hoti :), ideea e ca acest cuvint e ca o bucata de pamint fertil, pe care poti cultiva diverse, totul e sa ai seminte bune si unelte pe masura. Ma gindesc deja la o recolta buna de(spre) singuratate, deocamdata va servesc cu citeva:)

FRUCTE INTERZISE

Solitudinea animala care ma locuieste imi dicteaza povesti dintre cele mai inspaimintatoare. In aceste momente, cineva, de fiecare data altcineva, imi spune ca tu, de fapt, niciodata nu ai avut parinti, asta e adevarul, de parca acesta ar fi singurul adevar, si eu ajung sa cred si sa simt ca, intr-adevar, habar nu am ce inseamna sa ai parinti si la ce anume folosesc ei. Sigur, exista voci ereditare care imi zic ca, vezi tu, nu e chiar atit de rau sa ai parinti si asa mai departe, lucruri care nu fac decit sa creeze o si mai singeroasa confuzie in venele mele inchise in ele insele. Intr-o noapte, ma aflam intr-un parc, era pustiu, un intuneric viscos plutea in jurul meu si, deodata, am zarit un copac, era atit de singur, puteam sa jur ca nici el nu are parinti. M-am apropiat de el, l-am salutat, mi-a facut semn sa tac, era atit de intuneric pe lume, incit orice cuvint ar fi fost de prisos. Si, cum taceam linga acel copac, intr-o singuratate lucie, mi-am amintit, nu stiu cum, de fructul interzis, si imediat un gust indepartat mi-a inundat gura mea tacuta. Am simtit atunci gustul invizibil al amintirii vinovate, si era ca si cum as fi avut parinti, eram un copil cu parinti, cu parinti indepartati, dar erau, totusi, parintii mei, si chipurile lor au inceput sa prinda contur in intunericul acela in care si eu, si copacul taceam atit de firesc. In sfirsit, am parinti, ma gindeam, in sfirsit, am parinti, si, de printre albele pietre funerare, care erau dintii mei, a rasarit un simbure rotund, rotund ca si intunericul matern in care locuiam, si atunci am inteles ca trebuie sa iti tii parintii sub limba daca vrei sa iti amintesti, sa taci si sa nu auzi. Numai surdo-mutii pot intelege singuratatea perfecta, aceasta singuratate pe care, acum, eu o vad si o simt. Poate ca din tacerea impusa de copac se nascuse acel simbure rotund, nascator de parinti. O gura tacuta e un uter genealogic.
I-am multumit frumos copacului si am plecat. Trebuia sa plec, aveam un simbure al meu si, cind ai un simbure al tau, trebuie sa pleci, fiindca simti cum te cheama, si eu am simtit asta, si am plecat. Cind am ajuns acolo, m-am lepadat cu grija de simburele meu, si locul era curat si, in scurt timp, din acel simbure s-a ridicat un pom, si inca unul, si inca unul, pina cind, din gura mea, s-a nascut o intreaga livada care rodea si tot rodea si facea fructe interzise, si eu eram singurul producator de bine si de rau, si oamenii veneau la mine sa cumpere fructe interzise, pentru ca le era dor de pacat, si, de-ndata ce muscau din ele, se simteau fericiti. Si toti acesti oameni, de la o zi la alta tot mai multi, deveneau parinti mei, eram orfanul cu cei mai multi parinti, si a venit si ziua cind toti oamenii din lume, femei si barbati, batrini si copii, au ajuns sa fie parintii mei. As fi putut sa nu mai vind fructe interzise la nimeni, niciodata, sa le pastrez numai pentru mine, dar asta ar fi insemnat ca orfanul care eram sa fie mama si tata tuturor oamenilor de pe pamint, si asta ar fi fost prea mult pentru cineva fara parinti, asa ca am preferat o alta cale, despre care nu se poate povesti.

Friday, June 1, 2007

ABISA (un fragment)



ONDINNONK

Stimate Somn,
Vreau sa iti spun citeva lucruri despre cum vad visul indienii huroni, pe care le-am aflat dintr-un eseu scris de Anthony F.C. Wallace si intitulat „Dreams and the wishes of the soul: a type of psychoanalytic theory among the seventeenth century Iroquois“, publicat in anul 1958, in The American Anthropologist. De neam irochez, huronii cred ca visul este limbajul dorintelor neimplinite. Indienii huroni numesc „ondinnonk“ dorintele secrete ale sufletului, pe care starea de veghe fie le ignora, fie pur si simplu nu le poate percepe. „Ondinnonk“ apar in timpul calatoriilor pe care le face sufletul in timp ce corpul doarme de parca ar muri. Dupa indienii huroni, CINE NU RESPECTA CEEA CE DICTEAZA VISELE SE FACE VINOVAT DE O GRAVA CRIMA. Visele comanda, stimate Somn, huronii asta cred, si, DACA VISATORUL NU INDEPLINESTE ORDINELE, SUFLETUL SE SUPARA SI IMBOLNAVESTE TRUPUL SAU IL UCIDE.

Cu singele pus la rece,
Palev Iona

MUZICA ESTE COMESTIBILA

Palev si Abisa stau la o masa. E un intuneric incapator. Miroase a luminari otravitoare. O ciuperca uriasa, imbracata in rochie de mireasa, cinta o polca extravagant de comestibila.
– Esti singurul barbat pentru care mi-as da viata, ii spune Abisa.
– Borbro, ii raspunde Palev.
Ciuperca festiva schimba repertoriul din mers. Intunericul se contracta si se ascunde in scrumiera care valseaza pe masa.
– INTR-O NOAPTE VOI INCEPE SA TE VISEZ, SI NU MA VOI MAI OPRI, spune Abisa.
– Burcep, ii raspunde Palev.

UN NECROFILOLOG IN TOATA REGULA

Palev Iona are o virsta complicata. El este bun prieten cu Somnul. Privit de sus, Palev pare un om tinar. Are o iubita, Otra Bruja, oarecum inexistenta, oarecum poeta, pe care o adora. A scris si Palev citeva carti de poezie, pe care le-a publicat sub pseudonim. Palev este pasionat de limbile moarte si necunoscute. Nu o data a spus despre el ca este un necrofilolog in toata regula. La virsta de 30 de ani, pentru ca se simtea foarte singur, Palev a descoperit o limba, loidh, si o tara, Lodhi, unde se refugiaza ori de cite ori simte ca in jurul lui oamenii vorbesc altceva decit ar putea el intelege. „Borbro“ este cel mai complicat cuvint al limbii loidh, insa nu pronuntia lui este dificila, ci lupta fizica pe care o duce Palev cu acest cuvint, cu acest cuvint care seamana mai degraba cu un cutit. Nu este lipsit de interes ca, in limba loidh, „TIMPUL“ ESTE FEMININ LA PREZENT, MASCULIN LA TRECUT SI NEUTRU LA VIITOR. Inainte de a o recunoaste pe Otra Bruja, inainte de a intelege ca Otra Bruja este iubita predestinata pe care, ca un disperat, o cauta, scotocind prin uterele a tot felul de femei care ar fi putut-o aduce la viata, Palev a avut o relatie stranie cu Abisa. Vreme de citiva ani, la anumite intervale de timp, intimplatoare sau nu, Abisa l-a visat. Visindu-l pe Palev, Abisa a atins, in cel mai inalt grad, starea de Burcep. Mai intii a fost Milarepa, insa, in cele din urma, Abisa a fost aceea care l-a facut pe Palev sa inteleaga ca LUMEA A FOST CREATA DE O FEMEIE.

E BINE SA TE NASTI LA TIMP

Abiscruda si Altiulius s-au nascut intr-o noapte. Abisa visa. Palev vorbea cu Somnul. Pisica Halucinogena dansa pe o sirma intinsa intre doi copaci lipsiti de aparare. CIND S-AU NASCUT, ABISCRUDA SI ALTIULIUS AVEAU 3 ANI.

CUM ZICEA SI HERACLIT, VISELE NE IMPRIMA PERSONALITATE

Stimate Somn,
Iti amintesti, poate, ce spunea prietenul nostru Heraclit: „Pentru ce, in vis, fiecare isi are universul sau, in vreme ce, in stare de veghe, toti oamenii au un univers comun?“. Sa nu mi-o iei in nume de rau, bunul meu Somn, daca iti voi spune ca Heraclit vorbea, de fapt, despre functionarea reala a gindirii, despre gindirea care, in vis, devine libera de orice constringeri si conventii aflate la mina modei sau la mina contrariului modei, ceea ce, in definitiv, este exact acelasi lucru. IN STAREA DE VIS, GINDIREA NU CUNOASTE POLITETEA SI DEFERENTA, ci impolitetea cea mai putin amabila si diferenta cea mai indiferenta. In starea de vis, gindirea este egala cu ea insasi, numai in aceasta stare ea functioneaza dupa cu totul alte reguli decit cele ale constientului politicos. In starea de vis, hazardul obiectiv este foarte subiectiv si fiecare om este altceva. Visele ne imprima personalitate si identitate, ele ne fac cu adevarat reali. In starea de vis, liberele asociatii se produc cu viteza luminii stinse – stinse de o mina inconstienta, criminala si pe deplin favorabila. In starea de veghe, insa, oamenii sint obiectivi, rationali, inteligenti si cam cretini, si seamana uimitor de bine unii cu altii. Asadar, sa visam, stimate Somn, sa visam, caci CINE NU VISEAZA NU INTELEGE NIMIC DIN PROPRIA-I MOARTE.

Cu somnolenta criminala,
Palev Iona

E CUMPLIT SA VISEZ CA NU TE MAI POT VISA

Draga Palev,
Am visat ca nu te mai pot visa. Am avut un cosmar noaptea trecuta, in care cineva „de sus“ ne spunea ca nu ne mai putem visa unul pe celalalt si, mai ales, eu pe tine. Era ca o pedeapsa pentru mine, pentru tot ce ti-am facut. Mi s-a spus ca putem avea orice fel de legatura, numai asta nu. PEDEAPSA ERA CA NU TE VOI MAI VISA NICIODATA. Eram foarte panicata si agitata, am inceput sa pling si sa spun ca renunt la orice altceva, numai la asta nu, eram de-a dreptul disperata, si tu imi spuneai sa fiu linistita, ca o sa imi imprumuti tu niste fragmente din visele tale, fara sa stie EI, ca vom gasi noi o cale de a ne visa fara sa fim prinsi, vom gasi noi o cale de a le adormi LOR vigilenta, caci tu mai fusesesi pedepsit pentru lucrurile interzise pe care le-ai facut si, de fiecare data, ai reusit sa scapi. Cum sa nu te mai visez?

Cu legume onirice in miini,
Abisa

ATENTIE, SE VISEAZA!

Stimate Somn,
Tocmai m-am trezit, mi-am facut o cafea, am stropit-o cu putin whisky, i-am dat sa bea niste lapte, mi-am aprins o tigara si asa mai departe. Imi plac mult diminetile, stimate Somn, eu m-am nascut dimineata si, cind e foarte liniste, mai aud uneori strigatele femeii aceleia tinere si foarte frumoase care mi-au insotit nasterea. Am visat mult azi-noapte, draga Somnule, a fost o calatorie lunga si bogata, cu multe intimplari, una dintre ele fiind de departe cea mai tulburatoare, fiindca in aceasta secventa m-am intilnit din nou cu mine. Ajuns in acest punct, visul a simtit nevoia sa continue in alte locuri si cu alte chipuri, stiam ca trebuie sa ma trezesc pentru a transcrie ceea ce tocmai visasem, dar nu puteam, asa ca am reluat acel vis din care nu puteau lipsi cheile, discurile de vinil, o femeie imbracata in negru si, mai ales, acel profesor cu sapca pe cap. Dupa ce am incheiat de visat si reluarea intimplarii, am vrut din nou sa ma trezesc pentru a nu pierde visul, dar vointa imi era paralizata de acel amestec dintre starea de veghe si starea de vis. OCHII MEI GONEAU IN SPATELE PLEOAPELOR, STARILE REM ISI CEREAU DREPTUL LA O VIATA DE NOAPTE CORECTA, si eu nu puteam sa ma impotrivesc, stimate Somn, caci nu te poti lupta cu propriile tale vise. S-a intimplat apoi ca, dupa alte secvente, visul initial, acela cu cheile si profesorul, a revenit, si asa se face ca, noaptea trecuta, am visat de trei ori acelasi lucru. Da, stimate Somn, cind m-am trezit, am transcris visul, nu pierdusem decit foarte putin din el, ti-l voi povesti cu prima ocazie.

Cu brate descuiate,
Palev Iona

CU DUMNEZEU TE JOCI SAU NU TE JOCI

Abiscruda si Altiulius asteapta sa li se nasca parintii.
– Hai sa ne jucam de-a Dumnezeu, zice Altiulius.
– De-a Dumnezeu singur? Nu, nu asa, mai bine sa ne jucam de-a Dumnezeu si Barbatul, zice Abiscruda.
– Eu vreau sa fiu Barbatul!
– Bine, Altiulius, atunci eu o sa fiu Dumnezeu.
– Si acum ce facem?
– Inchidem ochii si asteptam. Pina la urma, tot se vor naste.

FACEREA LUMII (I)

Godlem

La inceput a fost Femeia, si Cuvintul ei era Soapta, si Soapta Femeii se plimba deasupra apelor, si acesta era Inceputul. Dumnezeu nu exista si Femeia a inteles ca, fara Dumnezeu, nimic nu e posibil. Godlem este numele de la inceputuri al lui Dumnezeu si ea, Femeia, a fost aceea care L-a creat din pamint alb si rosu. Din miinile ei adinc ingropate in pamintul acela fantomatic s-a nascut Godlem care, in scurt timp, a crescut si a tot crescut pina a ajuns sa aiba chipul si asemanarea ei. Si Femeia a zis: „Nu este bine ca Dumnezeu sa fie singur, am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el“. Si Femeia l-a facut pe Barbat dintr-un dinte de sus al lui Dumnezeu, caci DUMNEZEU AVEA NEVOIE DE UN TOVARAS DE JOACA SI ACESTA NUMAI BARBATUL PUTEA FI.

Ce facem atunci cind nu facem nimic

• Aveam bilet la concertul de aseara al lui George Michael, dar am renuntat sa mai merg. (De altfel, ieri, pe la ora 16, stateam pe balcon, trageam o tigara si il auzeam pe G.M. cintind/repetind citeva melodii -- locuiesc la doi pasi de Stadionul National.) Am preferat (cedind persuadarilor lui Mitos) sa ma duc in Club A, unde m-am intilnit cu o gasca de moldoveni, unii mai basarabeni decit altii. Cind am ajuns acolo se discuta linistit despre cea mai recenta carte a lui Alexandru Vakulovski, „Bong“, aparuta la Polirom, insa, de la un moment dat incolo, discutiile au luat-o razna, spre surprinderea si, de ce nu, deliciul audientei. Toate cuvintele dificile ale limbii romane au plutit in aer, ca niste mingi de ping-pong, pe traseul Bogdan Alexandru Stanescu - Mitos Micleusanu - Vasile Ernu. Ajutat de citeva beri, BAS a rabufnit: ca voi, basarabenii va dati limbi in c*r unii altora, ca de ce credeti voi ca se mai poate spune ceva nou in literatura, ca ce p*la mea crezi tu ca vei schimba in lume cu aceasta carte? -- citatele sint aproximative. Cind cuvintele pe care si le aruncau tinerii furiosi pareau sa fi atins deja temperatura de fierbere, Vasia aproape m-a obligat sa pun mina pe microfon si sa zic si eu citeva cuvinte. Concluzia (moderata) a fost ca „Toti are dreptate“, vorba unui motto de pe frontispiciul „Revistei X“, de care unii e posibil sa-si aminteasca. Dincolo de violentele de limbaj (mai degraba amuzante, decit agresive), seara a fost frumoasa, iar discutiile mult mai interesante, cred, decit textele cintecelor lui George Michael. Discutiile au continuat o vreme in Club A, in formula Ernu-Vakulovski-Dan Sociu-Mitos-Razvan Tupa-eu, apoi, intr-o formula restrins-extinsa, in Expirat.

• Marti seara, la Casa Doina, Mihaela Radulescu si-a lansat cartea „Despre lucrurile simple“, aparuta la Editura Polirom. A fost o lansare de un fast glamoros nemaintilnit de mine la nici o alta lansare de carte. Am avut momente cind m-am simtit destul de stingher printre tot felul de vedete, noroc cu Ernu si Sociu, cu care am mai schimbat cite o vorba. Mihaela ma atentionase intr-un sms ca e musai sa vin la lansare, fiindca scrisese nu stiu ce (si) despre mine. Oare ce? Prin decembrie 2004, Mihaela mi-a spus o data, in bucataria Radio Guerrilla, ca ei ii este frica de mine, ca sint un dur si chestii de genul asta. Inainte ca RG sa emita, avusese loc o sedinta, cu toata trupa de guerrilla, in redactia „Academiei Catavencu“. Mihaela tocmai aparuse intr-un clip electoral al PSD, alaturi de Adrian Nastase si Ion Iliescu, iar Mihaiu, Exarhu si cu mine am pus tunurile ironiei pe Mihaela, care nu a scos nici un cuvint. Pesemne ca acele mistouri live erau ceva nou pentru ea. De aici si prezumtiva teama de unul din „satrapii“ de la Catavencu.
M-a amuzat ce a scris Mihaela despre mine in cartea ei. La pagina 149, MR isi incepe o lista personala cu oameni care conteaza pentru ea. Lista este redactata intr-o ordine intimplatoare, eu sint al doilea, intre Alex. Leo Serban si Ion Tiriac :)). In dreptul meu scrie asa: „Iulian Tanase – pentru ca va fi un mare scriitor. Si pentru ca este ticalos, la prima vedere, si atit de sensibil, la prima citire...“ :))