Friday, March 14, 2008

Elogiu garsonierei mele

Garsoniera mea este o persoana. Numele ei (pina acum) secret este Cinci, cu accent pe al doilea i. Miine o sa ne despartim. Va fi o despartire fara divort, fara partaj, dar, totusi, o despartire. Miine ma mut si ma simt al naibii de trist. Am convietuit impreuna opt ani, la acelasi etaj opt, sub cerul moale, galben, copt, cum ziceam odata, cind eram mai tinar. In garsoniera asta, am scris, am iubit, am visat, am avut niste cosmaruri de neuitat, aici am simtit moartea in prima zi a anului trecut, care avea treaba cu cineva de la etajul sapte, aici am trait in opt ani mai mult decit au trait parintii mei in cei treizeci de ani de cind sint impreuna. Garsoniera asta m-a invatat sa ma imprietenesc cu cerul apropiat si cu trecutul indepartat, aici am exersat singuratati cumplite si extazuri delirante. Nici pina la virsta asta n-am invatat sa ma despart, nu stiu sa ma despart, tabla despartirii este, pentru mine, un fel de mecanica cuantica, la care nu am acces. Sigur, scriind aceste lucruri, imi dau seama ca sint patetic, o garsoniera e doar o garsoniera si-atit, asta ne spune simtul comun. Insa ce poti face cind tu vezi dincolo de pereti? Ce naiba sa faci cind in camera in care locuiesti se deschide un tunel si tu pornesti, de la etajul opt la vale, intr-un fel de calatorie spre centrul pamintului?
Eu nu-i inteleg pe oamenii care isi vind casele in care au trait.

(garsoniera mea face niste apusuri de soare de te lingi pe degete)

P.S.: Dupa ce am scris textul asta, cred ca am inteles ce este viata: Viata este o mostenire de familie.

11 comments:

Eu Insumi said...

Doua chestii:
1) cu cit o inchiriezi? pentru ca ma intereseaza.
2) daca batem palma pe chirie, pot sa-ti vind aparatul meu foto cu stabilizator de imagine ;)

Iulian Tanase said...

:)

Anonymous said...

lasa, iulian, mai bine iti inchriez eu un stabilizator. nu te lua dupa toti despabilizatorii astia oportunisti.

cristian baltatescu said...

De primul apartament ma leaga traiul cu cea care nu-mi era atunci sotie si cu 2 pisici.
De asta, copiii. De viitorul, cine stie? Sper doar ca nu pensia :)

Iulian Tanase said...

eu am stat, numai in bucuresti, in vreo 20 de locuri. puteam sa-mi fac de mult filma (cum se mai spune) de mutari. chiar, ar fi fain sa existe o firma de mutari "Mutatis Mutandis" (cu patroni muti, de ce nu?).

Evans said...

Se intampla sa indragim anumite locuri si sa nu putem explica de ce nu ne putem desparti de ele, pt ca la urma urmei sunt lucruri materiale. Lucrurile materiale pot fi schimbate fara probleme dar sentimentele pe care acele lucruri le trezesc in noi vor disparea, vor ramane doar in amintire... Asta e problema, problema nu e ca garsoniera dispare, problema e ca impreuna cu ea dispare si sentimentul de "acasa". Garsoniera ta are viata pt ca tu te simti acasa, e un sentiment de "acasa" care s-ar putea sa nu il mai gasesti in alta parte.

btw. privelisatea e superba... nu stiu de ce dar am impresia ca seamana cu o alta priveliste din Berceni... :)) se poate sa ma insel

victor d. said...

Nu, Iulian, n-ai simtit moartea ci sufletul care tocmai pleca (probabil sa fi trecut chiar "prin" tine).
Iar de garsoniera sa nu-ti para rau; nu uita: "acasa e unde sunt".

Ancapone said...

eu tocmai ma pregatesc sa parasesc un loc de munca. intr-o oarecare masura trairile sunt similare. it's been the best of times. it's been the worst... :) in momentul asta ma incearca un amestec de nostalgie si curiozitate. pt viitor :). sa ne fie (de) bine!

Anonymous said...

spre ce ne indreptam? ..mereu spre casa !

irina said...

Am crescut intr-un bloc din Bucuresti. Oricum, pe vremea aceea uram cartierele de blocuri.
Am inceput sa le iubesc dupa o perioada de stat departe, cind peste nostalgie s-au suprapus filtre culturale, blocurile din Jalla Jalla, seriale BBC ambientate prin periferiile engleze sau Einfach Giganten printre blocurile de la Hamburg, s-a diluat conotatia de stigmat comunist si am inceput sa simt blocul meu ca parte parte dintr-o generatie de arhitectura.

Case si terase
Dupa blocul din Pantelimon am locuit o perioada intr-un alt oras mare, in centru, intr-un apartament de la etajul 5 dintr-un bloc de pe la 1890, aveam o terasa de unde se vedea in jos un furnicar de lume de toate culorile si, in fata, ceasul dintr-o clopotnita romanica. Citeva hectare de zona arheologica la vreo 500 de metri la stinga nu se vedeau, dar se simteau in aer.

Pentru mine locul acela a fost ca o boala, ca o tumoare de care nu te poti opera pentru ca e parte din tine, se intimpla sa te imbolnavesti de frumusete, trei ani am ramas acolo dupa ce mi-am terminat doctoratul, free lancer pe o piata ultra saturata pentru cei din meseria mea, ca sinucigasii sentimentali care nu se desprind de o relatie chiar daca e evident ca drumurile s-au despartit.

Visez zi si noapte casa mea de acolo, strada unde legam bicicleta si unde parcau motocicleta prietenii, fiecare treapta din scara fara lift, fiecare fereastra din curtile interioare, fiecare colt de mobila imposibil de ratat cind navighezi noaptea spre baie pe intuneric intr-un spatiu minuscul.

Visez respiratia de noapte a orasului, asa cum o ascultam pe tacute, ca sa nu ne auda pensionara de dedesupt ca am iesit pe terasa, e asa de intensa senzatia de simt greutatea paharului din mina.

Case si case
Casa strabunicilor mei e scoasa la vinzare, casa pe care mi-o arata bunicul meu cind mergeam cu ei in vacanta la mare, aici m-am nascut eu - imi zicea, aici au facut petrecerea cind s-au maritat surorile mele, eu eram inca mic dar imi aduc aminte, imi placea sa patinez pe parchet si sa ma ascund sub masa.
Prin 1980 am vazut din intimplare acolo in hol ceasul vechi cu cuc, scapat, nu se stie cum, de la naufragiu.
Dupa 60 de ani pot sa ating din nou zidurile intre care au crescut amintirile bunicului meu, care acum nu mai e de mult, ma uit la o casa batrina si resemnata, schingiuta de 60 de ani de comunism.
Pe care matusa mea - cu memorie care merge pina la doua episoade de big brother in urma - vrea sa o vinda imediat, cu orice pret, oricarui investitor, sa darime si sa construiasca 6 etaje de beton.

Citeodata blestemul sa se aleaga praful nu are sens, pentru ca - efect paradoxal - este implinirea celei mai adinci dorinte a destinatarului.

Anca said...

pleci din cinci??