Thursday, December 31, 2009

Rêvelion























Cam aşa arată Revelionul meu, exact ca acest semi-superb Rêve-lion.
La mulţi ani în continuare!

Monday, December 28, 2009

Poemul adoraţiei paterne

Astăzi, mai mult decît oricînd, acest poem:

Şi vine şi dimineaţa cînd lumina inundă lumea
şi noi stăm la o masă de lemn
îmbrăcaţi în costume elegante de scafandri
în picioare purtăm sandale de scafandri
pe cap avem pălării de soare de scafandri
şi un chelner invizibil se apropie de noi
şi ne aduce o duzină de ceşti pline ochi cu lumină aburindă
şi lumina are spumă pe deasupra şi un zaţ pietrificat pe dedesubt
şi noi ne bem în linişte lumina
şi lumina ne bea în linişte pe noi
şi sîngele ne ia foc şi focul ne ia sîngele făcîndu-ne un semn
e timpul să plecăm

În curînd vom ajunge în punctul de adoraţie
vom trăi doar ceea ce-am visat nimic mai mult
punctul de adoraţie ne va primi cu braţele deschise
ne vom îmbrăţişa într-un bazin cu lumină adîncă
ne vom recunoaşte unul altuia tăcerile incandescente ale braţelor
ne vom săruta unul altuia pe gură incendiile din priviri

Punctul de adoraţie e ora de aur e ora de dor e dorul din zori
e ora Adora

Saturday, December 26, 2009

Zid şi făcut / Zis şi tăcut


Urmînd exemplele lui Lautréamont şi Pétrus Borel Algerianul, noi, horticultorii Institutului de Iluzii Pierdute, am hotărît că zidurile caselor trebuie însămînţate cu poeme în manuscris. Astfel, reprezentanţii generaţiilor viitoare de agronomi, zidari, poeţi şi sinucigaşi nu se vor mai simţi singuri între patru pereţi. Manuscrisele poemelor însămînţate adînc în uterele zidurilor vor fi vocea interioară a seismografului care le va sălbătici oamenilor singurătatea.

Friday, December 25, 2009

Cum a fost (şi este) 2009



La începutul lui 2009 nu bănuiam mai nimic. Simţeam – şi aveam toate motivele să simt – că va fi un an greu, şi cam atît. Mi-am spus atunci că, dacă nu voi muri anul ăsta, voi deveni nemuritor. Deocamdată, pot spune că n-am murit. Şi mai pot spune că 2009 a fost un an greu, într-adevăr. A fost, mai exact, cel mai extraordinar an din cîţi am trăit eu pînă acum. Şi cel mai mare miracol al acestui an abia acum se pregăteşte să se producă.

Thursday, December 24, 2009

Ultima plăcere a unui miliardar

Înainte de a ajunge un om foarte bogat obişnuiam să citesc ziarele. Le citeam ca şi cum aş fi pus mîna pe jurnalul intim al unei prostituate. Ştirile erau de fiecare dată aceleaşi, lumea îşi cunoştea bine meseria, iar clienţii ei, chiar dacă nu aveau de fiecare dată aceleaşi nume, se supuneau, în principiu, aceloraşi întîmplări. Lumea, ca o prostituată care se culcă cu milioane şi miliarde de oameni, mă aştepta, în fiecare dimineaţă, cu braţele deschise, nişte braţe subţiri şi foşnitoare peste care cine ştie ce tipografi excentrici turnau, zi de zi, tot felul de ştiri, anunţuri, fotografii. Lumea, ca o prostituată care ştia bine ce are de făcut, mă făcuse, într-un fel, dependent de ea. Într-o zi s-a întîmplat să găsesc, într-un ziar care îi ţinea lumii contabilitatea amoroasă, un articol care avea să fie decisiv pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa mea. Destinul meu de om foarte bogat este strîns legat de acest articol, care părea să fie altceva decît ceea ce citisem pînă atunci. Citindu-l, am înţeles că autorul anonim al articolului mi se adresa în mod direct, că el nu făcuse decît să arunce o sticlă în mare, dar o făcuse cu speranţa şi intuiţia că sticla nu în zadar va ajunge la cel care o va lua de gît şi va da peste cap mesajul secret. Deşi au trecut ani buni de cînd am găsit, în acel jurnal erotic al lumii, ştirea – să-i zic, totuşi, ştire – care avea să dea sens biografiei mele de om foarte bogat, aş putea oricînd să o reproduc din memorie, literă cu literă, punct cu punct:

„Să fii curajos este, desigur, un lucru bun. Să fii generos este o dovadă clară de virtute. Dar ce te faci atunci cînd, în timpul unui act de curaj, ţi se întîmplă să ai orgasm? Ce te faci cînd, făcînd-o pe generosul, simţi o plăcere suspect de intensă? Prefixul post este la mare căutare, asta e clar. Postmoralitatea este acum o realitate, graţie sectei miliardarilor excentrici. «Morală De Dragul Orgasmului» este o sectă alcătuită numai din indivizi a căror unică şi cea mai intensă perversiune a lor este să facă bine. Îndeletnicirea de bază a sectei este virtutea. O virtute hedonistă, desigur. O virtute cel puţin hedonistă, desigur. Membrii sectei, care sînt cu toţii nişte obsedaţi moral, nu fac bine pentru că le-ar păsa prea mult de Aristotel sau de Kant, ci fac bine în virtutea unui imperativ erotic. Sexul moral pluteşte în aerul inspirat adînc de membrii sectei.“


După ce am devenit foarte bogat, nu am mai citit, pentru o vreme, ziarele. Lumea îmi devenise accesibilă şi altfel decît prin intermediul acelui jurnal intim pe care aproape că îl ştiam pe dinafară. Ştirea despre secta «Morală De Dragul Orgasmului» o abandonasem, pentru un timp, în pămîntul cenuşiu al memoriei mele de om – de-acum – foarte bogat. Ştiam că va veni o zi cînd se va cere singură afară, dar, pînă atunci, aveam multe de făcut. În primii mei ani de om foarte bogat am trăit tot ce nu putusem trăi în calitate de cititor de ziare. N-am să intru în detaliile acestor aventuri, tot ce am să spun este că plictiseala a survenit destul de repede. Cînd eşti foarte bogat, lumea vine ea la tine şi îţi spune la ureche cele mai cumplite secrete ale ei. Eram deja plictisit de viaţa mea de om foarte bogat cînd am aflat de la un individ ciudat, care îşi spunea Mirele Mirel, de existenţa a doi bătrîni nevăzători, domnul Pu şi doamna Pi, care de-o veşnicie aproape stăteau închişi în casă şi vorbeau. Aveau, mi s-a spus, nişte discuţii ciudate, care sigur ar fi fost pe placul unui om foarte bogat şi plictisit, aşa cum eram eu pe-atunci. Prin anumite mijloace, pe care oamenii foarte bogaţi le cunosc foarte bine, am ajuns să petrec cîteva zile în aceeaşi cameră cu domnul Pu şi doamna Pi. Înţelegerea a fost ca ei să mă ignore complet şi să îşi vadă de discuţiile lor. Fiind orbi, a fost destul de simplu pentru ei să mă trateze ca pe un ins invizibil. Am înregistrat pe un reportofon o parte din discuţia  pe care, la prima vizită, domnul Pu şi doamna Pi au avut amabilitatea să o poarte în prezenţa mea.


Spre seară am ieşit din casa domnului Pu şi a doamnei Pi fără să le adresez nici un cuvînt. Asta fusese înţelegerea. I-am mai vizitat de cîteva ori, dar discuţiile lor mi se păreau deja repetitive. Cînd era cît pe ce să alunec definitiv în braţele plictiselii, mi-am amintit de ştirea aceea de demult, pe care m-am hotărît să o dezgrop definitiv şi să o pun în aplicare. Ştiam în cele mai mici detalii ce aveam de făcut. Am contactat cîţiva prieteni, la fel de bogaţi şi de plictisiţi ca şi mine, le-am explicat despre ce este vorba, am bătut palma şi iată-ne împreună, organizaţi într-una dintre cele mai ciudate secte din cîte au existat vreodată. În tinereţe, cînd nici nu bănuiam ceea ce avea să se întîmple, peste ani, cu viaţa mea, m-am apucat să studiez filozofia. N-am fost un student strălucit, dar se întîmplase de cîteva ori să îmi iau prin surprindere colegii şi profesorii. Ştiusem de la bun început că nu voi profesa niciodată ca licenţiat în filozofie, aşa că nu am insistat. Se spusese şi se scrisese deja totul cînd am intrat eu în această ciorbă nu lipsită de anumite delicii. Whitehead a avut pesemne dreptate cînd a spus că toată filozofia de după Platon sînt note de subsol la dialogurile lui. Aristotel m-a plictisit de la bun început, trebuie să recunosc, însă Kant mi-a plăcut. Etica lui e singura cu care am rezonat, chiar dacă, pînă să devin foarte bogat, doar la modul teoretic. După ce am stabilit cu prietenii mei foarte bogaţi ce urmează să facem, am stat şi m-am gîndit de unul singur cum ar putea fi pusă problema. Mi-am amintit de acţiunile conforme datoriei ale lui Kant, dar şi de acţiunile făcute din datorie, şi mi-am dat seama că, aici, e o pîine bună de mîncat.  Ne şi vedeam, pe mine şi pe prietenii mei, inventatori ai unei etici hedoniste a datoriei. Imaginaţi-vă un grup restrîns de miliardari excentrici, a căror cea mai intensă plăcere, după ce le-au epuizat pe toate celelalte, este aceea de a face bine. Intensa plăcere pe care o resimt atunci cînd fac acte de caritate frizează, putem presupune, domeniul patologicului, deşi acesta nu este decît un detaliu de culoare. Ei (adică noi) acţionează moral şi acţiunile lor sînt conforme datoriei. Plăcerea pe care ei (adică noi) o resimt este lăudabilă, deoarece acţiunilor conforme datoriei sînt, vorba lui Kant, lăudabile, nu însă şi demne de stimă. Plăcerea lor (adică a noastră) se află în legalitate, deoarece absenţa conţinutului moral, din perspectivă kantiană, nu ştirbeşte cu nimic din conţinutul legal al acţiunilor lor – sper că nu e prea complicat. Dictonul după care se ghidează aceşti miliardari excentrici (care sîntem chiar noi) este: „Plăcerea e moralitatea noastră“, iar salutul lor (adică al nostru) de întîmpinare este: „Mi-a făcut plăcere să fiu moral“. Să presupunem că, la un moment dat, aceşti miliardari excentrici – pentru care a face bine este o chestiune de viaţă şi de moarte, fiindcă plăcerea, de care ei (adică noi) sînt dependenţi, e o chestiune de viaţă şi de moarte – citesc, într-o lectură colectivă, Întemeierea metafizicii moravurilor a lui Immanuel Kant, carte de care, pînă atunci, nu ştiuseră, cu excepţia unuia singur (care eram chiar eu), nimic. Se vor recunoaşte în cazuistica invocată de filozof şi vor fi, desigur, contrariaţi să afle că acţiunile lor conforme datoriei nu au conţinut moral. Unii vor obiecta, aşa cum s-a şi întîmplat, spunînd că plăcerea pe care o resimt atunci cînd fac bine este mai mult decît o înclinaţie, este chiar o datorie morală pe care o au faţă de ei înşişi, şi ceilalţi (cu excepţia unuia singur, care eram tot eu) le vor da dreptate. Cineva se va întreba, aşa cum a şi făcut, de ce acţiunea din datorie nu ar putea avea nu un singur mobil, adică datoria însăşi, cum spune Kant, ci două mobiluri concomitente: datoria şi plăcerea ca datorie. În fond, vor obiecta ei la adresa intransigenţei lui Kant (dimpreună cu mine, de data asta), plăcerea ca datorie este un trebuie intern. Altcineva va încerca să aproximeze un prezumtiv imperativ hedonistic, dar încercarea va fi sortită eşecului.
În ciuda anumitor dificultăţi de ordin teoretic, membrii sectei noastre n-au renunţat. Secta există şi, în continuare, face bine. 

Tuesday, December 22, 2009

Saturday, December 19, 2009

Fericiţii sînt suspecţi




Cînd vreo rudă tembelă o întreba ce vrea să se facă atunci cînd va fi mare, Moira dădea de fiecare dată acelaşi răspuns: „Eu vreau să mă fac, cînd o să mă fac mare, soţie perfectă“. 

Pe atunci nu ştia ce înseamnă nici unul dintre aceste cuvinte, dar le auzise cine ştie pe unde, şi îi plăcuseră atît de mult, încît hotărîse să le păstreze, le ţinea strîns la piept tot timpul ca pe două păpuşi misterioase, iar noaptea dormea cu ele, soţie şi perfectă erau singurele cuvinte care aveau voie în patul ei.

Pe atunci, Moira nu cunoscuse nici măcar o soţie de conte.

Mulţi ani după aceea, o femeie se mărita cu un amic din copilărie, suspectat de mai multe crime.

Cînd vreo rudă tîmpită îl întreba ce vrea să se facă atunci cînd avea să fie mare, Best Sailor răspundea simplu: „Suspect“. 

„De ce?“, insistau rudele, iar Best Sailor le livra tîmpiţilor un răspuns pe care îl compunea pe loc, fără nici o dificultate.

„E frumos să fii suspect, e mai bine decît să fii orice altceva. Ca suspect, lumea te respectă, poliţiştii şi vînzătorii de dulciuri te salută, fetele se uită la tine pe stradă şi îţi arată gropiţele din obraji, îţi zîmbesc cu dinţii lor albi, care este culoarea iubirii. Cînd eşti suspect, eşti fericit, pentru că nimeni nu ştie cine eşti, deşi tu eşti cineva, pentru că e clar că suspectul este cineva. Cine nu e suspect nu e nimic.“

„Dar ce înseamnă să fii fericit?“, îl întrebau mai departe rudele.

„V-am spus doar ce înseamnă. Fericit eşti atunci cînd nimeni nu ştie cine eşti cu adevărat. Eu vreau să fiu suspect ca să fiu fericit şi să ştiu numai eu cine sînt, pentru că asta este doar treaba mea.“

Wednesday, December 16, 2009

Există momente cînd timpul nu se mai uită la ceas




Astăzi a început a treia glaciaţiune şi apostolii şi-au cumpărat cu toţii patine şi ei noaptea numai asta fac

Ultima noastră stare civilă ne cere prevenitor consimţămîntul

Atunci cînd s-a întîmplat trăiam într-o proximitate îndepărtată veşnic atent la scandalurile miraculoase

În fiecare dimineaţă domnişoara W îşi făcea autoportretul în oglindă îşi număra măselele de minte îşi împletea codiţe din genele ei orbitor de lungi Retinele ei erau conştiente de sintaxa densă a întunericului

Doamna Kuttare bolborosea ceva despre privirea care se desparte de ochi Ne spunea Orizontul este doar una dintre limitele noastre şi cea mai constantă dintre ele

Morţii dansează de moarte bună Au ieşit din convalescenţă cum ar fi ieşit dintr-o casă prea mare – şi acum dansează

Cel ce a murit nu este altul

Dar să nu mai vorbim atîta despre moarte vă rog eu ne spunea domnişoara W Mai bine să patinăm tocmai s-a lăsat întunericul Doamna Kuttare se ridica încet de pe lina orizontului ei fastuos mîngîia o pisică mînca o vişină şi adormea instantaneu Numai aşa putea să patineze – visînd şi discutînd cu persoane necunoscute

În anul 1875 în Anglia nici o persoană nu s-a sinucis aruncîndu-se de pe locuri înalte Aceasta era  o ştire foarte veche la care doamna Kuttare ţinea ca la copilul ei O repeta cu voce tare punînd-o pe diverse melodii

Dar să nu mai vorbim atîta despre moarte vă rog eu frumos ne spune domnişoara W Mai bine să patinăm Una-două se face dimineaţă şi trebuie să ne trezim

Şi se face o zi cînd timpul vine şi nu mai pleacă

Moartea se transmite sin tată-n fiu Aceste lucruri prea puţin conştiente ni le spuneam în şoaptă pentru a nu o jigni pe domnişoara W care patina liniştită dincolo de vecinătăţile extreme

Tuesday, December 15, 2009

Exclusivitate poemix: Dansînd cu Nobel

Săptămîna trecută, Hertei Müller i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Discursul rostit de H.M. la Stockholm cu această ocazie poate fi citit în Observator Cultural, în traducerea lui Al. Şahighian. Este un text extraordinar, mie mi-a plăcut foarte mult şi m-a emoţionat. 

În fotografie, Herta Müller şi Ernest Wichner dansînd la banchetul de după decernare.


(mulţumiri lui Ernest pentru foto)

Monday, December 14, 2009

Poemul ochilor carnivori


Un ochi de tigru locuieşte în ochiul meu drept

Un ochi de leu locuieşte în ochiul de tigru din ochiul meu drept

Un ochi de panteră locuieşte în ochiul de leu din ochiul de tigru din ochiul meu drept

Un ochi de jaguar locuieşte în ochiul de panteră din ochiul de leu din ochiul de tigru din ochiul meu drept

Un ochi de hienă locuieşte în ochiul de jaguar din ochiul de panteră din ochiul de leu din ochiul de tigru din ochiul meu drept


Ca un telescop sălbatic se deschide ochiul meu drept

şi lentilele lui beau

sîngele sec al nopţii

vinul matern al singurătăţii

roua picioarelor întunecate

 

Dar în ochiul meu stîng de mult timp nu mai locuieşte nimeni

Saturday, December 12, 2009

Poemul pompierului cu suflet de foc



Era un pompier mistic cel puţin așa se spune

el nu lupta cu flăcările el vorbea cu ele

el nu stingea incendiile el le îmblînzea

focul era prietenul lui din copilărie

crescuseră împreună în penumbrele aceleiași fierării

nu el nu stingea focul nu îl stingea niciodată

căci ar fi fost ca și cum l-ar fi ucis

pe cel care l-a învăţat să vadă

nu el nu stingea focul niciodată nu îl stingea

era un pompier cumsecade

avea o casă frumoasă un cîine galben

trei copii cinci copaci iarbă din belșug

și mai ales avea o nevastă minunată

cu un nume indescifrabil

ea era focul lui de noapte cel puţin așa se spune

 

Şi focul pe care îl reîntîlnea

cu prilejul a tot felul de incendii

îl iubea foarte mult pe pompierul-îmblînzitor

era un foc foarte sensibil

era un foc capabil de cele mai înalte sentimente

era un foc care și-ar fi dat viaţa pentru îmblînzitorul lui

dar și pompierul îl iubea

și pompierul mistic era topit după foc

 

Imaginaţi-vă un foc mare ca un animal preistoric

așezîndu-se la picioarele acestui pompier-îmblînzitor

priviţi focul dîndu-se de trei ori peste cap

priviți-l transformîndu-se în mii de cuburi

și pompierul își pune în geantă cîteva bucăţi de foc

pe care i le dăruiește soţiei

și soţia lui se duce la bijutier cu acele cuburi

din care își face inele coliere și cercei de foc

 

Pompierul mistic avea o soţie într-adevăr elegantă

Friday, December 11, 2009

Intelectualii lui Băsescu


Intelectualii lui Băsescu ar trebui, cred, să fie ceva mai bine organizaţi, eventual pe departamente, eventual după cum urmează:

Poeţii lui Băsescu
Romancierii lui Băsescu
Prozatorii scurţi ai lui Băsescu
Dramaturgii lui Băsescu
Traducătorii lui Băsescu
Scriitorii de cărţi pentru copii ai lui Băsescu
Criticii literari ai lui Băsescu
Filozofii lui Băsescu
Scenografii lui Băsescu
Arheologii lui Băsescu
Dansatorii contemporani ai lui Băsescu
Alchimiştii lui Băsescu
Sinologii lui Băsescu
Teologii lui Băsescu
Biologii marini ai lui Băsescu
Geneticienii lui Băsescu
Matematicienii lui Băsescu
Şahiştii lui Băsescu
Pianiştii lui Băsescu
(a se continua lista)


Tuesday, December 8, 2009

Teorema pescăruşului cu cap de lup (TPCL)



Astăzi, în timpul testului la Metalogică, am început să scriu un poem despre un pescăruş cu un trecut destul de întunecat, un pescăruş care îşi tatuase un peşte-spadă pe burtă şi un cap de lup pe aripa stîngă, un pescăruş care se căsătorise de trei ori în aceeaşi zi, mare figură pescăruşul ăsta, ştiu foarte bine despre ce vorbesc, l-am întîlnit acum două zile, la Mangalia, fumam pe balcon şi el cît pe ce să îmi reteze ţigara cu spada aia plină de solzi de pe burtă, mi-a plăcut de el, un tip, într-adevăr, curajos, şi eu scriam de zor despre echivalenţa Teoremei completitudinii tari cu Teorema lui Henkin, iar el se plimba deasupra paginilor pe care le înnegream de zor, şi asta doar pentru a mă face să înţeleg ridicolul situaţiei, naiba ştie cum dăduse de mine, eu încercam să elimin o săgeată dintr-un rînd valid, să dau dovadă de corectitudine semantică şi sintactică, iar el îmi striga, printre rînduri, fraiere, completitudinea e ceea ce fac eu cînd zbor, nu ceea ce faceţi voi, aici, vai de capul vostru, hai, te salut, mi-a părut bine că sînt pasăre, nu om.

Thursday, December 3, 2009

Prima mea dezamăgire în dragoste

Astăzi, la ora 18,00, la Absintheria Sixtină, Editura ART lansează Prima mea dezămăgire în dragoste (al treilea volum din seria Prima dată). Voi vorbi şi eu despre aceste dezamăgiri care ne doare, alături de Antoaneta Ralian, Luminiţa Marcu, Laura Albulescu şi Johnny Răducanu.



Ofer un exemplar din cartea asta celei mai frumoase relatări, aici, pe blog, despre prima dezamăgire în dragoste.

Monday, November 30, 2009

Mihaela Rădulescu, mai tare ca Salman Rushdie

Unora li se va părea, poate, ciudat că sînt amic cu Mihaela Rădulescu. Mie nu mi se pare. Ne-am cunoscut la Radio Guerrilla, în calitate de colegi camuflaţi în roz. Eu n-am fost deloc amabil cu ea la început. Odată mi-a şi spus, în bucătărie, la radio, că îi este frică de mine. La prima şedinţă a echipei iniţiale a RG, care a avut loc în redacţia Caţavencu, eu, Exarhu şi Mihaiu am fost destul de necruţători cu Mihaela, care tocmai apăruse într-un clip electoral, la braţ cu Adrian Năstase. Cu timpul, mi-am dat seama că Mihaela e o tipă ok. La radio, n-o făcea pe vedeta, atît i-ar mai fi trebuit :). Mihaela aflase că scriu, şi chiar s-a oferit să contribuie cu o sumă de bani pentru Abisa, ceea ce a şi făcut.
Sîmbătă, la Gaudeamus, Mihaela a vîndut în vreo două ore peste o mie de exemplare din al doilea ei volum (Nişte răspunsuri, Polirom). Mai mult decît Salman Rushdie sau Neagu Djuvara.
Aseară, am avut-o în direct, la radio, pe Mihaela. I-am spus că am nişte cărţi scrise şi dacă n-ar vrea să le public sub numele ei. Îmi pare rău că a refuzat oferta :).

Sunday, November 29, 2009

Cui i-aţi da un uppercut la ficat? (Lovitura e imaginară)

Azi-dimineaţă, Lucian Bute şi-a făcut dreptate: un croşeu de stînga în bărbia lui Librado Andrade, în runda a patra, a fost preludiul pentru ceea ce avea să urmeze cîteva secunde mai tîrziu: un uppercut la ficat, KO şi sănătate! Bute rămîne campion mondial la supermijlocie, vesiunea IBF. Şi, da, mi-ar plăcea să-l văd luptînd cu Kelly Pavlik.

Rîndurile de mai sus n-au fost decît o introducere pentru un joc imaginar ceva mai violent:

Cui i-aţi da un uppercut la ficat? Acel/acea cineva te va întreba: De ce dai? Tu va trebui să îi dai un răspuns bun.

Thursday, November 26, 2009

J+a+z+z+g+a+r+b+a+r+e+k

Vă distrag atenţia de la adevăratele probleme ale ţării doar pentru a vă spune că aseară, la Sala Palatului, a fost un concert foarte semi-extraordinar al grupului vocal-instrumental Garbagurtudaninghaus: Jan Garbarek (saxofoane, norvegian), Trilok Gurtu (percuţie, voce, indian), Yuri Daniel (bass, brazilian) şi Rainer Brüninghaus (pian, german). Concertul a fost foarte bun, mai ales în a doua parte, cînd Trilok Gurtu a început să îşi arate colţii de preotcuţionist al genului. Nu intru în detalii, vă rog să mă credeţi pe cuvînt că a fost foarte bine. Mult mai spectaculos decît concertul de acum doi ani de la Gărîna.

(A, şi nu uit: la concertul lui Garbarek & Gurtu & Co a fost şi Costi Ioniţă. L-am văzut eu. Jazz da zile de la mineee..., mă scuzaţi!)



Piesa asta, Where the rivers meet, de pe albumul Rites (1998), este destul de superioară, v-o recomand, inclusiv la întreaga familie, alături de cei dragi.

Wednesday, November 25, 2009

I-ai deschide uşa?

Jocul (din aceeaşi carte) este cam aşa: imaginaţi-vă că visaţi, auziţi (în vis) o bătaie în uşă, vă ridicaţi din pat, deschideţi uşa şi, recunoscînd vizitatorul, trebuie să luaţi o decizie rapidă dacă îl poftiţi înăuntru sau îi închideţi uşa în nas. Dacă îi deschideţi, de ce? Dacă îi închideţi, de ce? Ce îi spuneţi?

Un exemplu de întrebare şi cîteva răspunsuri:

I-ai deschide uşa lui Marx?

Da, dar în linişte.
Da, bun venit, tovarăşe!
Da, te aşteptam.
Nu, scuze.
Nu, ne-am plictisi unul pe celălalt.

Acum, întrebările noastre (jucăm la simultan):

1) I-ai deschide uşa lui Gabriel Liiceanu?
2) I-ai deschide uşa lui Dumnezeu?
3) I-ai deschide uşa lui Maradona?

Monday, November 23, 2009

Jocul adevărului. Haideţi să-l jucăm şi noi!

Jocul adevărului se poate juca în oricîţi şi oricîte. E un joc destul de dur. Suprarealiştii francezi îl jucau cu mult haz. La fel şi suprarealiştii români, cei din al doilea val: Gellu Naum, D. Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.



Am o carte în engleză despre toate jocurile pe care le făceau suprarealiştii lui Breton, de aici am luat următorul episod al Jocului adevărului:

ALBERT VALENTIN: Ce spuneţi în momentul orgasmului?
PIERRE UNIK: Cel mai des am spus „Ha!“.
SIMONE VION: Nu spun nimic.
RAYMOND MICHELET: Nici eu.
ANDRÉ BRETON: Nimic.
ANDRÉ THIRION: Cred că am spus o dată „Dragă“.
HUMM: (Tăcere totală)
VICTOR MEYER: Nimic.
PIERRE BLUM: Cu o persoană iubită, „Dragă“, altfel, nimic.
MADAME LENA: În general, spun „Fernande“ (asta-i soră-mea) sau „Denis“ (el e doctorul de care sînt îndrăgostită, dar niciodată nu m-am culcat cu el), sau „Pierre“.
SCHNITZLER: Nimic.
SCHWARTZ: „Draga mea“ sau „Lulu-a mea“.
KATIA THIRION: „Te iubesc…“
ALBERT VALENTIN: „Tîrîtură“, „Scursură“, „Coardă“ etc.
PAUL ÉLUARD: Eu vorbesc încontinuu.

(A BOOK OF SURREALIST GAMES, compiled by Alastair Brotchie, edited by Mel Gooding, Shambhala Redstone Editions, 1995)


Aşadar, haideţi să îl jucăm şi noi. Începem cu aceeaşi întrebare: Ce spuneţi în momentul orgasmului?

Sunday, November 22, 2009

Nu mă deranjează că sînt român

Dar nici nu sînt mîndru. Uneori, mi-e foarte jenă. Urmează o piesă muzicală. Îşi pune fiecare ce vrea.
(P.S.: Nu pot decît să fiu încîntat de gusturile voastre. Sînt încîntat şi deloc surprins.)

Piesa d-lui Moş Groparu:



Piesa d-rei Gia:



Piesa d-lui JeanBordel:



Piesele d-rei Calliope:





Piesa d-lui Cristi Cotarcea:



Piesa d-rei Lechevalblanc:



Piesa Anonimosului:



Piesa Celuilalt Anonimos:



Piesa d-lui Nimeni:



Piesa lu' Mandea:



Piesa d-rei Jivan:



Piesa mea:

Saturday, November 21, 2009

Cu cine votez

Săptămîna asta m-am uitat la televizor mai mult decît de obicei. De obicei nu mă uit deloc. Aseară am văzut dezbaterea electorală. A fost un spectacol ok, deşi mi-ar fi plăcut mai multă interacţiune, cam în genul a ceea ce s-a întîmplat la Cluj între Băsescu şi Antonescu. Lipsa de umor şi pacifismul afectat ale lui Geoană m-au făcut să rîd. Geoană a fost realmente comic. Băsescu a fost umbra lui. Toţi trei m-au dezamăgit cu modelele lor morale.
Personal, votez cu Crin Antonescu.

Tuesday, November 17, 2009

Ceac-pac

Peste mări şi ţări, un tînăr cioban spaniol, care nu îi era nimănui geamăn, călătorea în Egipt, în căutarea unei comori.

„Eu nu-i înţeleg pe tîmpiţii ăştia“, spunea Best Sailor cu fruntea şiroindu- i de lacrimile Moirei. „La ce bun să cauţi tu comori, cînd atîtea comori te caută ele pe tine, de fiecare dată la o altă adresă?!“

„Ai văzut vreodată vreun orb plîngînd?“, îl întreba Moira pe Best Sailor.

Detectivul Lindsay Boxer investiga dispariţia cîtorva bocitoare oarbe din San Francisco. Soţul uneia dintre ele îi declara detectivului că soţia sa bocea absolut dezinteresat: „O făcea din pasiune, îi iubea pe morţi mai mult decît pe mine“.

Monday, November 16, 2009

The Tiger Lillies i-a făcut pe bucureşteni de rîs

Aşadar, vinerea trecută, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, trupa The Tiger Lillies a susţinut două concerte: unul de la ora 19.00, celălalt, de la ora 21.00. Am fost la primul, şi foarte bine am făcut. Concertele de muzică la care rîzi în hohote nu sînt pe toate drumurile. Aşa cum ziceam şi în avancronica la acest concert, ceea ce cîntă The Tiger Lillies nu seamănă cu nimic. Îi poţi spune dark cabaret sau cabaret punk, dar cabaret punk – se poate spune – cîntă şi Nina Hagen, or ceea ce cîntă The Tiger Lillies este foarte diferit de Nina Hagen. Oricum, nu etichetele sînt importante. Important este ceea ce s-a auzit şi s-a văzut pe scena de la Metropolis. Martyn Jacques (vocalist, acordeonist, pianist şi chitarist) nu cîntă în concerte decît cu faţa pictată. Aşa a cîntat şi la Bucureşti. Bateristul Adrian Huge, despre care s-a spus că ar fi un fel de James Joyce la tobe, este responsabil cu majoritatea clovneriilor care se practică în concertele The Tiger Lillies. Contrabasistul Adrian Stout pare un sobru pe lîngă ceilalţi doi, deşi, credeţi-mă, pe cuvînt, nu este deloc o dovadă de sobrietate să cînţi la fierăstrău. Da, aţi citit bine: Stout a cîntat la fierăstrău, trecînd peste lama acestuia arcuşul contrabasului. Fierăstrăul a sunat impecabil, la fel şi termenvoxul, un instrument protoelectronic, la care a cîntat acelaşi Stout. Concertul a început liniştit, dar liniştea n-a fost decît o introducere într-un haos bine organizat. Gin, una dintre piesele vii şi antrenante ale formaţiei, a fost cîntată în prima parte. Martyn Jacques a performat cînd la acordeon, cînd la chitară, cînd la pian. Hohotele de rîs din sală s-au auzit din ce în ce mai viguros pe măsură ce bateristul Huge îşi intra în rolul de semi-dadaist dark-cabaretist (scuze!). Avea la îndemînă, la poalele tobelor, o întreagă colecţie de obiecte subversive, ca să nu mai zic, deşi zic, că pe partea exterioară a tobei mari era lipit un pui! Huge a scos, la un moment dat, o păpuşă. Mai întîi, a strîns-o la piept. Apoi, a izbit cu ea în tobe. O păpuşă care se dă cu capul de toate tobele este un spectacol nerecomandat minorilor sau angajaţilor de la Autoritatea pentru Protecţia Copiilor. Huge a mai lovit tobele şi cu nişte bombonele pe care le scuipa din gură, însă apogeul delirului a venit atunci cînd s-a înarmat cu două ciocane pneumatice din plastic, cu care a dărîmat tobele, toate tobele, culcîndu-le la podea. I s-a adus sub nas şi un rastel cu diverse cratiţe şi tigăi, pe care le-a bătut puţin, semn că bucătăria poate fi oricînd transformată într-o filarmonică percutantă. Acelaşi Huge a renunţat pentru cîteva secunde la pălărie, şi-a frecat niţel chelia ca şi cum ai şlefui un diamant numai piele şi os, şi – minune! – din viscerele cheliei a răsărit o frumoasă perucă.
Pe la jumătatea show-ului, Martyn Jacques a invitat publicul să spună ce piese ar dori să (mai) cînte, lumea a început să zică ba una, ba alta, eu am cerut, de la balcon, Beat me (ba chiar am strigat: Beat me till I die, cum sună un vers al acestui cîntec) şi, n-o să-mi vină să mă credeţi, Beat me a fost melodia cu care s-a încheiat concertul. Un concert extraordinar (organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian“, în cadrul Festivalului „Viaţa e frumoasă“), pe care îmi pare foarte rău că l-aţi ratat, dacă l-aţi ratat.




(Regret că mi-am lăsat camera foto acasă, pozele astea semi-nasoale sînt opera telefonului mobil.)

Friday, November 13, 2009

Deseară servim The Tiger Lillies

La Teatrul Metropolis, de la orele 19.00, respectiv de la 21.30. Ambele concerte sînt sold out încă de dinainte de înființarea trupei.

Wednesday, November 11, 2009

Păpuşea, vă fac o colivă deseară?



În cazul în care nu ştiaţi, „coliva este un semn văzut al credinţei noastre în înviere. Grîul simbolizează pe cei credincioşi, zahărul sau mierea reprezintă virtuţile celor sfinţi, iar nuca, victoria vieţii asupra morţii.“

Toate aceste lucruri extraordinare şi multe altele, încă şi mai delicioase, le puteţi găsi pe site-ul coliva.ro.

Foarte important:

Producţia de colivă tradiţionala românească are implementat sistemul de management şi siguranţă a alimentelor conform principiilor HACCP SI ISO 22000 /2005.

Aşa să ne sature Dumnezeu!

Tuesday, November 10, 2009

„Prima mea beţie“ se întoarce

Prima betie II from veioza arte on Vimeo.


În acest film, eu şi Horaţiu Decuble interogăm beţia pe marginea paharului şi pe buza vişinie a ontologiei.

Festivalul de Proză Foarte Scurtă „Speranţa moare ultima“

Duminică, la Radio Guerrilla, am improvizat un festival de proză foarte scurtă, şi n-a ieşit rău. A fost semifinala, urmează, previzibil, finala. Emisiunea poate fi ascultată aici, iar o parte dintre povestirile scrise de ascultători pot fi citite pe blogul emisiunii, aici.

Dacă aveţi chef de joc şi joacă, vă rog să vă implicaţi activ. Dăm diplome şi premii în cărţi. De credit? Nu.

Mottou-ul Festivalul de Proză Foarte Scurtă „Speranţa moare ultima“ este acesta:

„Cînd s-a trezit, dinozaurul încă mai era acolo.“ (Augusto Monterroso)

Saturday, November 7, 2009

Aseară am fost în iad

Acest simplu fapt de viaţă s-a petrecut la Sibiu, în hala unde se joacă (şi sper să se mai joace) Faustul lui Silviu Purcărete. Un spectacol drăcesc, pentru care sper să se inventeze şi cuvintele care să îl descrie.

Thursday, November 5, 2009

Să ne luăm interviuri cît încă mai avem ce lua unii de la alţii

În această seară nici măcar istorică, prietenul Cătălin Stănescu, editor-şef la The Chronicle, mi-a solicitat un interviu. Întrebările pe care mi le-a pus ţin mai degrabă de o faună interogativă pe cale de dispariţie (sau dimpotrivă), mai rar se găseşte cineva care să te întrebe, de la obraz, astfel de lucruri. Îl pun aici, fiindcă nu pot altfel:

1. Culoarea primei perechi de pantofi?
Nu cred că erau roz. Asta e tot ce cred că îmi amintesc.

2. Numele primei pisicute din viata ta?
Herta. Inspiratoarea acestui nume a fost, previzibil, Herta Müller.

3. Prima carte citita?
Aici am mai multe variante de răspuns: 1) Nu ştiu, nu sînt din localitate; 2) N-am citit, deocamdată, nici o carte, am fost prea ocupat cu scrisul; 3) Într-o vară, eram copil, sora mea s-a înarmat cu o carte (probabil, oribilă; se intitula Jungherul de argint) şi fugea cu ea după mine, prin curte, somîndu-mă să o citesc. N-am citit-o, normal. Doar nu eram prost să citesc.

4. Cind ai vrut sa ucizi prima data?
Aveam vreo 6-7 ani cînd am vrut să ucid prima dată. Poate nu atît să ucid, cît să fac cumva să moară cît mai repede. Era un bătrîn care mă alergase prin nişte grădini, avea un cuţit imens într-o mînă, nu m-a prins, de aia am şi avut apoi şansa de a-i fi dorit moartea. N-a trecut mult timp şi a murit. Era destul de bătrîn, aşa că nu se făcea să mă implic. Pe oamenii foarte bătrîni nu-i omori decît dacă te afli într-un roman de Dostoiesvski. Eu nu mă aflam.

5. Cum se numea primul Dumnezeu din viata ta? (sper ca nu Marcel)
Habar n-am cum se numea primul, dar pot să spun cum se numesc ultimii doi: Mnezeu şi Demonezeu.

6. Cind ai scris prima poezie? (era cumva epopee istorica?)
Sigur că era epopee istorică, altceva nici n-am scris. Cred că eram în clasa a 5-a, înainte de Christos.

7. Cit porti la pantofi
Port 42, atît îmi permit, deocamdată.

Profit de context, pentru a pune aici, tocmai pentru că nimeni nu mi-a cerut asta, această fotografie:



(Octave Blenchea, Je, Rareş Petrişor, Cătălin Stănescu – sorry, guys, for this unfair & unexpected exposing!)

Deci, se poate :)

În Observator cultural de săptămîna asta a apărut o recenzie absolut decentă la Adora şi Dimensiunea „Umbrella“, scrisă de Adina Diniţoiu.

Altfel, cînd voi avea timp şi chef am să scriu pe blog despre ce anume cred eu că le scapă mai tuturor criticilor literari. Sau poate că n-am să scriu.

Wednesday, November 4, 2009

A fost odată prima dată ca niciodată

Editura Art va lansa în curînd trei antologii de efect: Prima mea beţie, Prima mea dezamăgire în dragoste, Primii mei blugi. Personal, am scris cîte un text în primele două.

Ceea ce se întîmplă în filmul de mai jos ţine de bucătăria internă a beţiei, despre care vorbesc Bogdan Ghiu, Constantin Vică şi Augustin Ioan. În următorul film, care va apărea la orizont cît de curînd, voi fi eu şi Horaţiu Decuble. Enjoy!

Prima betie I from veioza arte on Vimeo.

Uneori simţim nevoia să devenim bulgari

Sînt adesea întrebat în ce limbă s-au înţeles Dumnezeu şi Adam, şi de fiecare dată mă simt obligat să le explic studenţilor mei că nu intră în atribuţiunile unui profesor de limba bulgară să cunoască răspunsul la această întrebare. Puteţi să mă întrebaţi orice altceva.

Monday, November 2, 2009

Nobel pentru pisici

Asta e pisica pe care mi-a desenat-o Herta Müller, anul trecut, pe Animalul inimii.

Saturday, October 31, 2009

Surreal cookies

Numai cine a mîncat sărmăluţe de fermoar (voguish dish) se poate înfrupta din aceste delicatese (cookies in fashion).



Friday, October 30, 2009

The Exquisite Corpse Video Project

The Exquisite Corpse Video Project este un proiect colectiv coordonat de artista braziliană Kika Nicolela. A început în aprilie 2008 şi continuă bine-mersi şi în zilele noastre. Filmele sînt făcute pe calapodul cadavrelor delicioase, doar că aici nu se mai pliază foaia, nici nu prea ar fi posibil. Un participant la joc primeşte de la precedentul 10 secunde de film de la care porneşte în a-şi construi propriul fragment, şi tot aşa. Uitaţi-vă cu atenţie la filmul de mai jos şi veţi înţelege că numai în mintea Ignoratorilor Profesionişti suprarealismul este ceva datat, depăşit etc.

CORPSE#6 from ExCorpse Project on Vimeo.

Wednesday, October 28, 2009

Să tragem fermoarul sărmăluţelor

Anul trecut, una dintre propunerile de joc pe care le-am primit de la London International Festival of Surrealism (la care am participat cu cîteva lucrări) s-a numit SURREAL MEALS. Am trimis ceva pe tema asta şi, din fericire, cei de la Londra au rîs în hohote.


(propunerea de joc de la Rik Lina)

Acum cîteva luni i-am propus prietenei mele să facem nişte mîncăruri surrealiste pe bune, adică nişte obiecte cît se poate de reale – sărmăluţele din fotografiile de mai jos sînt opera ei. Eu am făcut mămăliga şi am azvîrlit în farfurie o lingură de smîntînă.



Tuesday, October 27, 2009

Adora (prima apariţie)

Adora este creaţia mea. Am inventat numele ăsta prin 2000-2001, cînd scriam Iubitafizica, al cărei prim poem se numeşte chiar aşa: Adora. Pe atunci nu foloseam Google, nici nu ştiu dacă, acum aproape zece ani, viaţa noastră avea motor de căutare. Un lucru e sigur: Adora îmi aparţine. Cu sau fără ghilimele. Nu este preluat/ă de nicăieri*. Ea este a mea, în curînd şi în carne şi oase.


(Mangalia, 24 octombrie)


ADORA (din Iubitafizica)

Mîinile mele au albit de atîta aşteptare şi din buricele degetelor a început să îmi curgă lapte. Ieri-noapte m-am visat statuie de argint într-un parc nesfîrşit din Bucureşti, plin de lume şi de măşti îngrozitoare. Îndrăgostiţii, nu ştiu cum se făcea, clonau săruturi ajunse pe buza prăpastiei, îşi fecundau sentimentele cu mişcări tandre, îşi jurau credinţă unul altuia ca nişte Dumnezei mici şi naivi. Eu stăteam nemişcată şi îi priveam nedumerită, cînd se apropiau de mine trebuia să îmi ţin respiraţia undeva deoparte pentru ca ei să nu îşi dea seama. E îngrozitor să fii statuie, condamnată la singurătate lucie, la voyeurism şi la multe alte comportamente onirice aberante.

Mîinile mele au albit de atîta aşteptare, însă amprentele mele îţi recompun chipul în crochiuri grăbite, este suficient să îmi privesc nebunele linii chiromanţioase pentru a te descoperi şi a te recunoaşte. Aşteptarea modelează identităţi, amprentele mele îţi litografiază chipul în sepia, îţi fac portretul în roşu şi negru, ce noroc să ai amprente cu talent la desen, ce binecuvîntare să am chipul tău imprimat pe toate degetele, să îmi privesc palmele şi să te văd cum mă priveşti deodată cu toţi ochii tăi nenumăraţi. Însă mîinile mele – tu ştii prea bine – au albit de atîta aşteptare.

(* În cronica din România literară la care m-am referit în post-ul de mai jos, recenzelul zice, la un moment dat, despre volumul Adora, următoarea tîmpenie: „Chiar şi titlul preia o sugestie din Dilecta lui Octavian Soviany“. Pardon?! În 2002, cînd am publicat Iubitafizica, mi-ar fi fost foarte dificil să citesc o carte a lui Soviany apărută în 2006. Măcar pentru chestia asta, recenzorul României literare îmi datorează scuze.)

Monday, October 26, 2009

Un critic mic se juca în nisip cu o recenzie de plastic

Nu urmăresc revistele literare de pe la noi. De ani de zile nu* le mai citesc fiindcă pur şi simplu nu mă interesează. Însă nici nu mă dă indiferenţa afară din casă cînd văd (în numărul 40 din România literară) o cronică ineptă, rău-voitoare de la un capăt la altul, a unui ins cu gîndirea peltică, un critic literar care a învăţat la cursul despre Şcoala Ardeleană că suprarealiştii (ăia adevăraţi, nu ăştia de acum!) incendiau bibliotecile, dar şi că – fie-le ţărîna uşoară! – „cadavres exquis“ se traduce în româneşte prin „cadavre desăvîrşite“.

N-aş fi citit prostia asta de recenzie dacă azi nu m-aş fi văzut la redacţie cu Dan Stanciu, care mi-a zis două vorbe despre ea.
Auzi, cică Adora este sub aşteptările lui! Aşa, şi? Foarte bine că e sub aşteptările unuia care scrie foiletoane encomiastice la adresa şefului Nicolae Manolescu. Foarte bine că nu i-au plăcut nici Adora, nici Dimensiunea „Umbrella“. De ce să-i placă? Păi, ce-a făcut băiatul ăsta în viaţa lui extra-şcolară ca să-i placă aceste cărţi? (Dă de înţeles că i-a plăcut Iubitafizica, şi treaba lui. Mie mi se fîlfîie sincer că i-a plăcut, ba chiar mă inconfortează lucrul ăsta.)

Băieţi, scrieţi despre Manolescu, că e mai sigur! Nu intraţi în cimitire necunoscute, că poate daţi, naibii, nas în nas cu vreun cadavru din ăsta desăvîrşit sau cum i-or mai fi zicînd lui vecinii de palier.

* Dilemateca este singura revistă pe care o mai citesc.

Friday, October 23, 2009

Poezia doar nu e tîmpită să facă trafic

Chiar într-una din dimineţile trecute mi-a fost dat să-l aud, la radio, pe un prezentator comentînd ultimul bestseller şi spunînd: „Filosofia este la modă anul acesta, Lumea Sofiei s-a vîndut pînă acum în 800.000 de exemplare“. Respectivul prezentator oferea cifra de vînzare ca pe un verdict absolut, ca pe o judecată ultimă. Prin intermediul audimatului, logica pieţei ajunge, astfel, să se impună în cîmpurile de producţie culturală. Or, este foarte important de ştiut că, din punct de vedere istoric, toate producţiile culturale pe care eu unul – şi sper că nu sînt singurul, dimpotrivă – le consider, pe care mulţi oameni le consideră ca fiind producţiile de cel mai înalt nivel al omenirii – mtematicile, poezia, literatura, filosofia –, au fost produse împotriva a ceea reprezintă echivalentul audimatului, împotriva logicii pieţei.

(Pierre Bourdieu, Despre televiziune, traducere de Bogdan Ghiu, Editura ART, 2007)

PS: Bourdieu spunea lucrurile astea în 1996. De atunci, gîndirea-trafic (sau mentalitatea-audimat, cum spune el) s-a mai radicalizat.

Tuesday, October 20, 2009

Poze din Germania

Am petrecut zile minunate în Germania împreună cu aceşti oameni. Operaţiunea s-a numit Balkanische Alphabete.


(Hans Thill, Sabine Küchler – Literaturhaus, Berlin)


(Ernest Wichner – Rolandseck)


(Arp Museum, Rolandseck)


(Constantin Acosmei, Ingo Wilhelm, Hans Thill, Vasile Leac – Edenkoben)


(C. Acosmei, Je, H. Thill. V. Leac)

Friday, October 16, 2009

Ţigările erau fluierele la care cîntau bucătarii chinezi

Într-o zi de marţi, într-un tren care alerga între Berlin şi Köln, mi-am amintit de nişte bucătari chinezi care, cu un an în urmă, îmi acompaniau dimineţile pe un trotuar din Hong Kong. Ceea ce urmează este schiţa unui poem absent:

Acest poem ar fi trebuit să fie despre
nişte bucătari chinezi din Hong Kong
mi-ar fi plăcut să scriu un poem despre ei
i-am văzut cu ochii mei de mai multe ori
stăteau întinşi pe caldarîm
visau cu ţigările în gură
visau cu gurile pline de cuvinte pe care
şi le aruncau unii altora
ca pe nişte mingi de ping pong invizibile
îi vedeam în fiecare dimineaţă
pe acelaşi trotuar pe care mă instalam
cu o cană de cafea într-o mînă şi ţigara în cealaltă
îmi plăcea vecinătatea aceea sonoră
zumzetul mingilor de ping pong care
le ţîşneau din gură
păreau obosiţi
aveau ochii storşi de priviri
păreau că nu se privesc ci doar îşi vorbesc
într-un zumzet continuu
de parcă şi-ar fi vorbit unii altora în somn
îşi vorbeau de parcă gurile le-ar fi ţinut loc
de ochi şi urechi

despre ei aş fi vrut să scriu un poem
am şi început într-o zi să scriu unul
despre cum vorbeau şi fumau bucătarii ăia
despre cum trăgeau din ţigări aşa cum
o trompetă trage dintr-un trompetist
(şi tu te uiţi cum trompeta îşi înghite trompetistul)

odată poate am să scriu despre ei
despre somnambulii ăia costumaţi în bucătari
căci despre ei ar fi trebuit să fie poemul ăsta

Tuesday, October 13, 2009

Back in black

Am revenit în România, unde pare să fie din ce în ce mai trist, noroc că noi avem umor. Revin cu nişte poze din Germania şi cu o poveste despre legătura dintre Herta Müller şi o pisică anume.

Sunday, October 4, 2009

De la stînga la dreapta, de sus în jos



1. UMBRA DELPHINII. Cînd este despicată cu o limbă de sticlă, spumele se dau la o parte şi în oglinda ei se zăreşte copita rătăcită a unui cal sălbatic. Gust liliachiu-amar.
2. DICHONIA VIRIDIANA. În libertate, se hrăneşte cu oasele întunericului. Rugina sîngelui este – să nu uităm – zaţul libertăţii.
3. NONAGRIA MONETA. Solul îngrăşat cu zaţul acestui mamifer negru este propice culturilor de Floarea-Soarelui-la-Apus.
4. ANNA LUNARIS. Există în Agrigent o stradă asfaltată cu zaţul de smoală al acestei cafele sălbatice.
5. HYPNA TENTACULARIA. Pompierii somnambuli îşi umplu extinctoarele cu spuma acestei cafele ignifuge, cu gust fantomatic. Cîte incendii nu au căzut pradă zaţului ei nemilos! Cîte tone de scrum nu s-au transformat în piatră la atingerea ei!
6. HARPYIA HERMELINA. Fiartă în miere îndoită cu salivă de bursuc, această cafea de cîmpie este folosită mai ales ca leac împotriva nostalgiei.
7. TREMULA TREPIDA. Cine nu se va minuna că ea a fost adusă pe lume, dintr-un adînc atît de îndepărtat, numai şi numai pentru umbra ei credincioasă!?
8. LEMA CANIOLA. Înfruntă bine trecerea orelor şi este foarte rezistentă la influenţa oricărui astru. Are adîncul negru, iar spuma prinde culoarea roşie pe măsură ce se învecheşte.
9. PSEUDOPANTHERA IMACULARIA. Se dezvoltă bine în orice tip de ibric, atît la soare, cît şi la semi-umbră. În soluri prea amare creşte foarte puternic, dar înfloreşte mai slab. Se poate înmulţi atît prin seminţe, cît şi prin autosugestie.

Tuesday, September 29, 2009

29 septembrie 2001

Au trecut 8 ani şi vor mai trece şi alţii, cîte 8, cîte 88, cîte 888, cîte 8888, cîte cîţi vor vrea ei, dar memoria va rămîne de gardă, aici, şi le va aminti unora sau altora cum au stat lucrurile dincoace de partea cealaltă. Sînt 8 ani de cînd Gellu Naum e mai liber ca oricînd şi mă gîndeam că poate i-ar plăcea să mai primească o dată, de la Gherasim Luca, scrisoarea asta minunată (publicată, anul trecut, în Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum, Vol. 2).


(Comana, camera de lucru a pohetului)

GHERASIM LUCA
LUI
GELLU NAUM


DRAGĂ GE-LOUP

ÎŢI SCRIU DELA MARE. MAREA E F. MARE ŞI F. FRUMOASĂ. SAREA DIN MARE POATECĂ NU E AŞA DE FRUMOASĂ DAR ÎN SCHIMB E F. MULTĂ. ÎN SCHIMB SOARELE ŞI LUNA SUNT F. PUŢINE (DOAR DOUĂ) DAR SUNT ŞI ELE F. FRUMOASE. ELE RĂSAR ŞI APUN DE F. PUŢINE ORI (DE DOUĂ ORI PE ZI) DIRECT DIN MARE ŞI ATUNCI MAREA ESTE ŞI MAI FRUMOASĂ. ÎN SCHIMB MAREA ARE F. MULT NISIP. NISIPUL ESTE ÎN SCHIMB F. F. FRUMOS. ÎN SCHIMB EU SUNT F. NEGRU ŞI POATE FRUMOS. SUNT ŞI SINGURUL SEZONIST DIN LOCALITATE, LOCALITATEA ARE ÎN TOTAL (ÎN SCHIMB) F. PUŢINI LOCUITORI (DOAR 60). ÎN SCHIMB APA DE BĂUT NU E F. BUNĂ. EA E F. PROASTĂ DAR ÎN SCHIMB E F. MULTĂ. APA SE BEA DIN FÅNTÅNĂ CU GĂLEATA. PE AICI A FOST ÎN SCHIMB O MARE FURTUNĂ. FURTUNA A DESGROPAT ÎNTRO SINGURĂ NOAPTE UN VECHI ORAŞ DENUMIT GALATIS. FURTUNA A FOST F. FRUMOASĂ ORAŞUL DESCOPERIT ESTE ÎN SCHIMB UN ORAŞ ANTIC. F. ANTIC. AM GĂSIT CÅTEVA CIOBURI DE OALĂ PE CARE ÎN SCHIMB LE-AM ARUNCAT. AM MAI GĂSIT MELCI SCOICI ŞI ALTE VIEŢUITOARE MARINE PE CARE NU LE-AM ARUNCAT. DIMPOTRIVĂ (ÎN SCHIMB) LE-AM PĂSTRAT. AM SĂ-ŢI ADUC ŞI ŢIE SCOICI CA SĂ TE JOCI. TOT UNIVERSUL SE JOACĂ
TE SĂRUTĂ,
Z

SĂRUTĂRI PENTRU
(LIT)GIOARA

EPIGRAMĂ
ŞI
TELEGRAMĂ

DACĂ AI CITIT VREODATĂ MACBETH HAMLET ŞI FAUST
AFLĂ CĂ MĂ ÎNTORC ÎNAINTE DE ZECE AUGUST

Monday, September 28, 2009

Alfabetele balcanice au ieşit de la tipar

Săptămîna viitoare voi fi din nou în Germania, de data asta împreună cu poeţii Constantin Acosmei şi Vasile Leac. Vom avea o serie de lecturi cu ocazia lansării volumului Balkanische Alphabete. Rumänien (apărut la editura Wunderhorn), ai cărui autori sîntem (fiecare cîte o treime). Editorii volumului sînt Corina Bernic (din partea ICR) şi Ernest Wichner (director Literaturhaus Berlin). Versiunile în germană ale poemelor noastre balcanice au fost făcute de traducătorii-poeţi Hans Thill, Sabine Küchler şi Ernest Wichner.

Saturday, September 26, 2009

Da, am primit mită!

S-a întîmplat aseară. Eram la o masă în Absintheria Sixtină, beam un pahar de vin, vorbeam cu nişte oameni, cînd, deodată, văd că se apropie de mine un bărbat la vreo 40 de ani (avea barbă, tricou, două mîini, părea destul de serios) şi îmi întinde un plic pe care scria mită. A insistat să îl iau (înăuntru erau bani, nu glumă!) zicîndu-mi că de ce poeţii nu ar primi şi ei mită, că de ce numai ăilalţi să primească, există destule probleme, domnule, pe lumea asta pe care numai poeţii le-ar putea rezolva, şi a tot ţinut-o aşa pînă cînd i-am zis, bine, hai că îl iau. N-a fost suficient: a trebuit nu doar să iau mita, ci să mă şi las fotografiat în timp ce iau mită, ca să fie flagrantul delict complet şi să nu pierdem vremea la reconstituire.



(Despre mită şi lansare, aici şi aici :)

Wednesday, September 23, 2009

Lansare humanum est

Dragilor, vă invit la lansare. Evenimentul va avea loc vineri, 25 septembrie, ora 17:30, la Absintherie Sixtina, Strada Covaci, nr. 6, etaj. 1 (deasupra fostei Amsterdam Cafe).
Întregul comunicat al Editurii Art poate fi citit aici.



Cu sprijinul:


Tuesday, September 22, 2009

Cum aş putea oare?

Cum aş putea oare să ce? Poemul ăsta este dintr-o altă epocă, de piatră sau de aer sau de foc, au trecut vreo zece ani de atunci şi vor mai trece şi alţii.



Cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot şi eu sînt pe niciunde
cînd tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa! din oglindă
cum aş putea, oare, să te uit?!

PUBLICITATE: