Thursday, August 6, 2009

Măsura tuturor lucrurilor era infinitul



Pe spinarea patriei moarte, floarea de nu-mă-uimi înflorise. Cineva se înălţa, cu greu, dintr-o anatomie veche şi îşi ascuţea simţurile cu o piatră ponce. Străzile erau pline de octogenare cu părul vopsit în roşu. Era o atmosferă propice unei bătăi cu frişcă pe scena unui teatru în ruine.

Tot cam pe atunci s-au rupt norii. De sus cădeau neîncetat piese de şah, figurine confecţionate dintr-un material catifelat şi alte plante carnivore, însetate de sînge inocent. Visele ne atrăgeau atenţia asupra cataclismelor viitoare, care ne-ar putea segmenta continuitatea.

Cumva, regula era simplă: nu aveam voie să facem ca gîştele, fiindcă în spatele văduvei vesele era un ins care practica extazul cel de toate zilele.

Acesta era începutul unei fraze complicate, al cărei final nu ducea lipsă de aparate înregistratoare. Cu ele măsura tuturor lucrurilor era infinitul, cu ele ne calculam întreaga feminitate, iar ce era de prisos putea fi oricînd folosit pentru a însămînţa paturile mai puţin fertile.

Prietenul cadavrelor, numitul Arnold Istrate, apărea la faţa locului exact în momentul cînd pleoapele se trezeau şi cînd, din fîntîna unde coborîse pentru a-şi reface pielea avariată de acidul zilei, omul somnului ieşea afară cu o făclie de gheaţă în mînă.

(Dan Stanciu, Iulian Tănase, Trusa instalatorului de umbre, Locul Tare, 2006)

2 comments:

Elza said...

ce frumos ai scris :)

tu ai pus melcul acolo în fotografie...?!?...

543 said...

magnific