Tuesday, September 22, 2009

Cum aş putea oare?

Cum aş putea oare să ce? Poemul ăsta este dintr-o altă epocă, de piatră sau de aer sau de foc, au trecut vreo zece ani de atunci şi vor mai trece şi alţii.



Cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot şi eu sînt pe niciunde
cînd tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa! din oglindă
cum aş putea, oare, să te uit?!

PUBLICITATE:

9 comments:

pushthebutton said...

Până la final am crezut că ai un răspuns. Vreau un răspuns! Poezia nu răspunde şi ea, cândva?

ZuZu said...

Ce frumoasă e tristeţea asta de poezie.
Multumesc :)

Ana said...

nu ma uita, atunci. nu trebuie.

Iulian Tănase said...

Rareș, poezia este un fel de întrebare care își este sieși răspuns, cred.

Zuzu, și eu.

Ana, ce făceai acum zece ani?

Anonymous said...

ravasitor. nu ai cum sa uiti

s. said...

eu as putea totusi sa te uit, inchid fereastra (sau pun vreo doua caramizi), iar constiinta nu mai am de mult si venele (chiar) mi le pot taia. iar despre dimineti..zambesc, ma faci sa rad, de cand sunt orb ma barbieresc pe intuneric.

Ana said...

bine. mărturisesc. după zece ani presupun ca pot face asta.
pe vremea aceea, într-o gondolă, îmi lăsam venele lungi si începeam să tulbur.

Anonymous said...

de ce se incapataneaza corpul sa pastreze detaliile atat de prezente?! de ce stie corpul mai bine decat mintea?
sa uit sa uit...de fapt nu vreau sa uit de fericirea acelui scurt interval de timp, cand el era,sau noi eram,si eu nu mai eram la fel, cu lumea-n cap, si picioarele tremurande. De ce sa uiti cand poti sa pastrezi?!

Incze Klára said...

Intrebarea ar putea sa isi gaseasca raspuns acum, dupa zece ani.
Ceea ce iti imaginezi 'atunci' ca nu vei putea vreodata uita, descoperi 'acum' ca ai uitat de tot.
Se poate uita chiar si pentru simplul motiv ca altfel nu se poate.