Thursday, December 24, 2009

Ultima plăcere a unui miliardar

Înainte de a ajunge un om foarte bogat obişnuiam să citesc ziarele. Le citeam ca şi cum aş fi pus mîna pe jurnalul intim al unei prostituate. Ştirile erau de fiecare dată aceleaşi, lumea îşi cunoştea bine meseria, iar clienţii ei, chiar dacă nu aveau de fiecare dată aceleaşi nume, se supuneau, în principiu, aceloraşi întîmplări. Lumea, ca o prostituată care se culcă cu milioane şi miliarde de oameni, mă aştepta, în fiecare dimineaţă, cu braţele deschise, nişte braţe subţiri şi foşnitoare peste care cine ştie ce tipografi excentrici turnau, zi de zi, tot felul de ştiri, anunţuri, fotografii. Lumea, ca o prostituată care ştia bine ce are de făcut, mă făcuse, într-un fel, dependent de ea. Într-o zi s-a întîmplat să găsesc, într-un ziar care îi ţinea lumii contabilitatea amoroasă, un articol care avea să fie decisiv pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa mea. Destinul meu de om foarte bogat este strîns legat de acest articol, care părea să fie altceva decît ceea ce citisem pînă atunci. Citindu-l, am înţeles că autorul anonim al articolului mi se adresa în mod direct, că el nu făcuse decît să arunce o sticlă în mare, dar o făcuse cu speranţa şi intuiţia că sticla nu în zadar va ajunge la cel care o va lua de gît şi va da peste cap mesajul secret. Deşi au trecut ani buni de cînd am găsit, în acel jurnal erotic al lumii, ştirea – să-i zic, totuşi, ştire – care avea să dea sens biografiei mele de om foarte bogat, aş putea oricînd să o reproduc din memorie, literă cu literă, punct cu punct:

„Să fii curajos este, desigur, un lucru bun. Să fii generos este o dovadă clară de virtute. Dar ce te faci atunci cînd, în timpul unui act de curaj, ţi se întîmplă să ai orgasm? Ce te faci cînd, făcînd-o pe generosul, simţi o plăcere suspect de intensă? Prefixul post este la mare căutare, asta e clar. Postmoralitatea este acum o realitate, graţie sectei miliardarilor excentrici. «Morală De Dragul Orgasmului» este o sectă alcătuită numai din indivizi a căror unică şi cea mai intensă perversiune a lor este să facă bine. Îndeletnicirea de bază a sectei este virtutea. O virtute hedonistă, desigur. O virtute cel puţin hedonistă, desigur. Membrii sectei, care sînt cu toţii nişte obsedaţi moral, nu fac bine pentru că le-ar păsa prea mult de Aristotel sau de Kant, ci fac bine în virtutea unui imperativ erotic. Sexul moral pluteşte în aerul inspirat adînc de membrii sectei.“


După ce am devenit foarte bogat, nu am mai citit, pentru o vreme, ziarele. Lumea îmi devenise accesibilă şi altfel decît prin intermediul acelui jurnal intim pe care aproape că îl ştiam pe dinafară. Ştirea despre secta «Morală De Dragul Orgasmului» o abandonasem, pentru un timp, în pămîntul cenuşiu al memoriei mele de om – de-acum – foarte bogat. Ştiam că va veni o zi cînd se va cere singură afară, dar, pînă atunci, aveam multe de făcut. În primii mei ani de om foarte bogat am trăit tot ce nu putusem trăi în calitate de cititor de ziare. N-am să intru în detaliile acestor aventuri, tot ce am să spun este că plictiseala a survenit destul de repede. Cînd eşti foarte bogat, lumea vine ea la tine şi îţi spune la ureche cele mai cumplite secrete ale ei. Eram deja plictisit de viaţa mea de om foarte bogat cînd am aflat de la un individ ciudat, care îşi spunea Mirele Mirel, de existenţa a doi bătrîni nevăzători, domnul Pu şi doamna Pi, care de-o veşnicie aproape stăteau închişi în casă şi vorbeau. Aveau, mi s-a spus, nişte discuţii ciudate, care sigur ar fi fost pe placul unui om foarte bogat şi plictisit, aşa cum eram eu pe-atunci. Prin anumite mijloace, pe care oamenii foarte bogaţi le cunosc foarte bine, am ajuns să petrec cîteva zile în aceeaşi cameră cu domnul Pu şi doamna Pi. Înţelegerea a fost ca ei să mă ignore complet şi să îşi vadă de discuţiile lor. Fiind orbi, a fost destul de simplu pentru ei să mă trateze ca pe un ins invizibil. Am înregistrat pe un reportofon o parte din discuţia  pe care, la prima vizită, domnul Pu şi doamna Pi au avut amabilitatea să o poarte în prezenţa mea.


Spre seară am ieşit din casa domnului Pu şi a doamnei Pi fără să le adresez nici un cuvînt. Asta fusese înţelegerea. I-am mai vizitat de cîteva ori, dar discuţiile lor mi se păreau deja repetitive. Cînd era cît pe ce să alunec definitiv în braţele plictiselii, mi-am amintit de ştirea aceea de demult, pe care m-am hotărît să o dezgrop definitiv şi să o pun în aplicare. Ştiam în cele mai mici detalii ce aveam de făcut. Am contactat cîţiva prieteni, la fel de bogaţi şi de plictisiţi ca şi mine, le-am explicat despre ce este vorba, am bătut palma şi iată-ne împreună, organizaţi într-una dintre cele mai ciudate secte din cîte au existat vreodată. În tinereţe, cînd nici nu bănuiam ceea ce avea să se întîmple, peste ani, cu viaţa mea, m-am apucat să studiez filozofia. N-am fost un student strălucit, dar se întîmplase de cîteva ori să îmi iau prin surprindere colegii şi profesorii. Ştiusem de la bun început că nu voi profesa niciodată ca licenţiat în filozofie, aşa că nu am insistat. Se spusese şi se scrisese deja totul cînd am intrat eu în această ciorbă nu lipsită de anumite delicii. Whitehead a avut pesemne dreptate cînd a spus că toată filozofia de după Platon sînt note de subsol la dialogurile lui. Aristotel m-a plictisit de la bun început, trebuie să recunosc, însă Kant mi-a plăcut. Etica lui e singura cu care am rezonat, chiar dacă, pînă să devin foarte bogat, doar la modul teoretic. După ce am stabilit cu prietenii mei foarte bogaţi ce urmează să facem, am stat şi m-am gîndit de unul singur cum ar putea fi pusă problema. Mi-am amintit de acţiunile conforme datoriei ale lui Kant, dar şi de acţiunile făcute din datorie, şi mi-am dat seama că, aici, e o pîine bună de mîncat.  Ne şi vedeam, pe mine şi pe prietenii mei, inventatori ai unei etici hedoniste a datoriei. Imaginaţi-vă un grup restrîns de miliardari excentrici, a căror cea mai intensă plăcere, după ce le-au epuizat pe toate celelalte, este aceea de a face bine. Intensa plăcere pe care o resimt atunci cînd fac acte de caritate frizează, putem presupune, domeniul patologicului, deşi acesta nu este decît un detaliu de culoare. Ei (adică noi) acţionează moral şi acţiunile lor sînt conforme datoriei. Plăcerea pe care ei (adică noi) o resimt este lăudabilă, deoarece acţiunilor conforme datoriei sînt, vorba lui Kant, lăudabile, nu însă şi demne de stimă. Plăcerea lor (adică a noastră) se află în legalitate, deoarece absenţa conţinutului moral, din perspectivă kantiană, nu ştirbeşte cu nimic din conţinutul legal al acţiunilor lor – sper că nu e prea complicat. Dictonul după care se ghidează aceşti miliardari excentrici (care sîntem chiar noi) este: „Plăcerea e moralitatea noastră“, iar salutul lor (adică al nostru) de întîmpinare este: „Mi-a făcut plăcere să fiu moral“. Să presupunem că, la un moment dat, aceşti miliardari excentrici – pentru care a face bine este o chestiune de viaţă şi de moarte, fiindcă plăcerea, de care ei (adică noi) sînt dependenţi, e o chestiune de viaţă şi de moarte – citesc, într-o lectură colectivă, Întemeierea metafizicii moravurilor a lui Immanuel Kant, carte de care, pînă atunci, nu ştiuseră, cu excepţia unuia singur (care eram chiar eu), nimic. Se vor recunoaşte în cazuistica invocată de filozof şi vor fi, desigur, contrariaţi să afle că acţiunile lor conforme datoriei nu au conţinut moral. Unii vor obiecta, aşa cum s-a şi întîmplat, spunînd că plăcerea pe care o resimt atunci cînd fac bine este mai mult decît o înclinaţie, este chiar o datorie morală pe care o au faţă de ei înşişi, şi ceilalţi (cu excepţia unuia singur, care eram tot eu) le vor da dreptate. Cineva se va întreba, aşa cum a şi făcut, de ce acţiunea din datorie nu ar putea avea nu un singur mobil, adică datoria însăşi, cum spune Kant, ci două mobiluri concomitente: datoria şi plăcerea ca datorie. În fond, vor obiecta ei la adresa intransigenţei lui Kant (dimpreună cu mine, de data asta), plăcerea ca datorie este un trebuie intern. Altcineva va încerca să aproximeze un prezumtiv imperativ hedonistic, dar încercarea va fi sortită eşecului.
În ciuda anumitor dificultăţi de ordin teoretic, membrii sectei noastre n-au renunţat. Secta există şi, în continuare, face bine. 

4 comments:

Anonymous said...

in tot ce scrii te repeti bai! mai schimba si tu!

Iulian Tănase said...

Lasă, băi, bine că am pe cine şi ce repeta. Uite, de exemplu, Crăciun a fost şi în anii trecuţi şi lumea încă se bucură, repetîndu-se. Sau se repetă, bucurîndu-se, şi treaba ei. Totuşi, la anul voi ieşi pe piaţă cu nişte experimente irepetabile. Irepetabile în draci.

Anonymous said...

repetarea irepetabilului e poezie pura cine numara alte repetitii e poate contabil si atita tot !!!

maskirovka said...

am citit mai multe texte, chiar dacă sună a clișeu, sunt geniale, nu șitu cum de nu ți-am văzut cărțile prin librării.