Saturday, January 31, 2009

O zi desăvîrşită pentru peştii-auto

Nu-l ştiam pe Urmuzz. Pînă azi. Mi-a zis (pe mail) că are o treabă la Tîrgovişte. Nu vii cu mine? M-a întrebat. Ba da. I-am răspuns. Ne-am dus cu trenul, dar ne-am întors cu microbuzul. Am vorbit, dar am rîs, am făcut poze pe tren, dar şi într-un service auto. Am mîncat ciorbă de burtă, dar nu într-un service auto, am băut, dar iar am rîs. La sfîrşit, dar în metrou (deci, nu într-un service auto), ne-am făcut declaraţii, dar de dragoste. În engleză. Ca în Oltenia înfrăţită, dar peste noapte, cu Moldova. Omagii, mon frere!

Cîteva poze, dar făcute astăzi:

Thursday, January 29, 2009

Cu ce se mai ocupă Adam

Ţi se întîmplă uneori, în momente de linişte extremă, ca vena mediană a antebraţului stîng să ţi se umfle brusc, şi nu ai nici un motiv să te sperii dacă auzi strigăte ciudate, alcătuite numai din consoane, care îţi străpung pereţii venei, îţi perforează pielea şi îţi intră direct în creier. Este vocea lui Adam care, din adîncul cromozomului Y, vrea să îţi comunice ultimele ştiri despre trecutul tău îndepărtat.

Wednesday, January 28, 2009

Istoria în stare critică a literaturii române

Aseară, pe bulevard, am văzut în vitrina unei librării Istoria critică a literaturii române a dlui Nicolae Manolescu. Am salutat-o din mers. N-am s-o citesc niciodată. Nu mă interesează, iar gusturile dlui Manolescu mă lasă rece. Însă Istoria abundă nu doar în erori de gust, ci şi în erori de documentare. Scriitorul Ştefan Agopian, care chiar ştie cu ce se mănîncă literatura română, a scris deja în Academia Caţavencu, despre tot felul de erori istorice, unele stînjenitoare. Aceste erori canonice vor fi însă memorate de elevi, nu înainte de a fi însuşite, cu ochii închişi, de către profesorii de literatură română, pentru care Nicolae Manolescu este trimisul lui George Călinescu pe pămînt, cel puţin.

Tuesday, January 27, 2009

Diplomaţie, bibelou de porţelan

Diplomaţia este o activitate pe cît de ipocrită, pe atît de riscantă. Cînd un ministru al Afacerilor Externe confundă, şi pe bună dreptate, Azerbaidjan cu Ţara de Foc, jurnaliştii se grăbesc să ungă ghilotina cu ulei de măsline, pentru ca execuţia să se desfăşoare în cele mai bune condiţii meteorologice, la adăpostul unei tăceri desăvîrşite. Executat cum scrie la carte, ministrul va rata, astfel, şansa de a confunda, şi pe bună dreptate, Thailanda cu Canada, Somalia cu Italia, Nigeria cu Algeria.

Monday, January 26, 2009

Despre îngeri şi criminali păzitori

A doua zi după ce te-ai născut, un bărbat îmbrăcat în negru vine la maternitate pentru a face cunoştinţă cu tine. Te măsoară, te cîntăreşte, aruncă o privire înspre viitorul tău incert, încuviinţează ceea ce vede şi, înainte de a te lăsa pradă laptelui ereditar, îţi spune: „Ne revedem peste douăzeci de ani, bătrîne“. A doua zi după ce ai împlinit douăzeci de ani, un necunoscut îmbrăcat elegant vine la tine şi te invită să spargeţi împreună întunericul care tocmai s-a lăsat peste aniversarea din ajun. Îţi mărturiseşte că el este criminalul tău, un fel de înger păzitor, poate chiar mai rău, deşi nu ai nici un motiv să te temi. Îţi face un mic rezumat al lucrurilor care ţi s-au întîmplat şi al celor care ţi se vor mai întîmpla, apoi îţi spune: „Ne revedem peste douăzeci de ani, bătrîne“. A doua zi după ce ai împlinit patruzeci de ani, un bărbat îmbrăcat în negru păşeşte pe holurile aceleiaşi maternităţi, se opreşte în faţa unui nou-născut, îl măsoară, îl cîntăreşte, aruncă o privire înspre trecutul lui şi îi spune: „Dacă am văzut că întîrzii, mi-am zis să vin eu să te văd“.

Sunday, January 25, 2009

M-am îndrăgostit de o comunistă

E semi-superbă. N-are nevoie decît de 3 minute şi 52 de secunde pentru a-ţi spune, la ureche, cum stau lucrurile. Pe mine m-a cucerit, poate şi pentru că mîine e ziua de naştere a lui Ceauşescu.

Friday, January 23, 2009

Magnetul de lapte e un criminal de onoare

Înainte de a ajunge în casa unde se citea romanul „Homfizone“ al scriitorului lodhian Eht Tigur Crini, am jucat şah, într-un loc necunoscut, cu un criminal în serie. Trebuia să mut cu mare grijă pentru a rămîne în viaţă. Partenerul meu de joc, altfel un individ înspăimîntător, părea să fie un criminal de onoare, mutam de parcă de aceste mutări ar fi atîrnat însăşi viaţa mea, jucam impecabil, nu pierdusem nici o piesă şi, cu toate astea, simţeam că sînt în mare pericol, nu aveam de unde să ştiu dacă acel criminal în serie ştie sau nu să piardă, el părea calm, la fel şi pericolul care îmi curgea prin vene. Cîteva mutări mă mai despărţeau de o victorie, în care, de altfel, nu aveam pic de încredere, cînd, brusc, m-am ridicat de la masă şi am fugit. Am alergat mult pînă să îl întîlnesc pe Vînător, mă aştepta, m-a întrebat: „Eşti pregătit?“. Am pornit împreună la drum, totul era de un verde inimaginabil, prin faţa noastră a trecut ceva ce părea o pisică imensă, portocalie, plutea deasupra noastră ca o pasăre carnivoră în călduri. Vînătorul mi-a spus că, dacă apropii un magnet de laptele acestui animal, magnetul devine magnet de lapte, fiindcă laptele acestui animal conţine foarte mult fier şi atracţia dintre magnet şi laptele imensei pisici portocalii este fabuloasă. I-am mulţumit frumos Vînătorului, el m-a privit cu o complicitate îndepărtată, mi-a spus: „Să nu ne oprim aici!“. Am plecat mai departe, am ajuns pe un deal verde şi abrupt, era multă linişte, deasupra noastră păştea o oaie, îşi lăsase blana acasă, era vie şi avea carnea roşie. Vînătorul mi-a făcut semn să tac, eu tăceam oricum, şi atunci l-am văzut cum se întinde după oaie, cu gesturi împrumutate de la tigri. Cînd era foarte aproape să apuce picioarele din spate ale oii, animalul s-a trezit din păscutul acela somnambulic, s-a speriat şi a fugit. I-am spus Vînătorului: „Lasă-mă pe mine acum!“. Am pornit în căutarea acelei cărni vii, cu aspect de oaie, am ajuns pe un platou înalt, populat cu tot felul de fiinţe, unele păreau a fi oameni, oaia era acolo, se ridicase în două picioare, se purta ca un om lipsit de învelişuri, m-am apropiat de ea, i-am trecut un braţ pe după gît, ca şi cum braţul meu ar fi fost un colier în carne şi oase, aflat la începuturi. În acele momente, peste lumea care mişuna pe platou s-a lăsat o linişte vîscoasă, sunetele păreau surde, înotau într-o tăcere de ceaţă, oamenii – sau ce-or fi fost acei oameni – se mişcau cu încetinitorul, ne auzeam de parcă am fi fost la mare depărtare de noi. Atunci am înţeles că oaia aceea nenorocită, lipsită de blană, cu carnea la vedere, ascundea în grumazul ei însîngerat ritmurile lumii. Apoi, am ajuns în casa unde se citea romanul „Homfizone“.

(Povestea este un vis transcris. Într-o vreme, visam în draci.)

Wednesday, January 21, 2009

Eu încă rîd la Jurnalul lui Tetelu

Astăzi, în metrou, am izbucnit de cîteva ori în rîs. Citeam Jurnalul lui Tetelu, probabil cea mai de succes rubrică din istoria Academiei Caţavencu. Umorul delirant şi limba română aberantă au căpătat dimensiuni nebănuite odată cu Tetelu. Tetelu a mutilat limba română cu talent şi geniu, aşa cum nu cred că se va mai întîmpla vreodată. Omagiu, bă!

Iată prima parte a Jurnalului de astăzi, la care am rîs în mod special:

01.38 EI BINE, AM FOST ŞI IO LA VÎNĂTOAREA LUI ŢIRIELU, AM FOST RESPONSABIL CU MUJTARUL. APOI SEARA, DUPE CE SA ÎNPUŞCAT TOŢI ĂIA 200 DE MISTRENŢI, A TREBUIT SĂ MERGEM LA CULCARE. ŞI, ÎNTRUCÎND NU MAI EREA PATURI, A TREBUIT SĂ MĂ CULC IEU ÎN PAT CU ŢIRIELU!! PE LA VRO 3 ŞI CEVA NOABTEA, DUPE CE SA FOIT ÎNCERCÎND SĂ NU MĂ ATINGĂ, LAM AUZIT PE ŢIRIELU PLÎNGÎND ÎNCET. MAM ÎNTORS CĂTRE EL ŞI LAM ÎNTREBAT: "DE CE PLÎNGI?" APOI LAM LUAT ÎN BRAŢE PT. CĂ ŢIRIELU PLÎNGEA CU LACRIMI DE COPIL DEI SĂREA CĂMAŞA DE PLÎNS: "OF, CE VIAŢĂ DE CÎCAT AM: MĂNÎNC ŞI OMOR, OMOR ŞI MĂNÎNC, E TOT CE FAC!! NOROC CĂ SA INVENTAT MUNCA, SĂ MĂ POŢ REFUGIEA ÎN EA ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ!" ŞI PLÎNGEA CU HOHOŢI.

(continuarea în gazetă)

Tuesday, January 20, 2009

Cum sună în chineză un poem scris în română (Video)

E o experienţă să scrii un text în propria ta limbă şi să-l auzi tradus într-o alta. Dacă această altă limbă mai e şi chineza, care chiar nu poate fi suspectată de vreo asemănare cu româna, surpriza este cu atît mai mare. Poemul din acest video este citit de o fiinţă minunată, Jade Y. Chen, scriitoare din Taiwan (acum trăieşte în Germania), pe care am cunoscut-o în Hong Kong, la acel workshop, la care am fost în toamnă.



Moartea a fost umilită atunci. Noi ne-am dat seama.
Îmbrăcaţi în negru, am surîs.

Întins pe spate, cufundat în centrul unui cîmp de flori, bătrînul se întorcea acasă din marea călătorie.
Calul negru, visat de noi într-o noapte, îl trăgea după el.
Sînge din sîngele nostru şi pe deplin adormit, bătrînul îl urma.

Moartea a fost umilită atunci şi noi am surîs. Îmbrăcaţi în negru, ne-am dat seama. Şi încă o dată am surîs cînd calul negru, care ne purta sîngele pe spatele lui ca un cîmp de flori, şi-a întîlnit jumătatea – jumătatea lui de cal şi de floare adormită.

Cînd a nechezat, nu a mai existat moarte. Nimeni nu a mai murit pe pămînt cînd calul negru a pornit în galop, cu bătrînul nostru sînge pe spate, după jumătatea lui. Care nu se îndepărta.

Îmbrăcat în negru, sîngele nostru a surîs.

Îmbrăcat în pielea neagră de cal, înconjurat din toate părţile de un întreg cîmp de flori, galopînd după o jumătate care nu era a lui, bătrînul s-a trezit. Nimeni altcineva nu a mai înviat atunci pe pămînt.

Monday, January 19, 2009

Buddhism cu parfum de peşte

Probabil că n-ar trebui să mizăm prea mult pe numele şi prenumele noastre din familie, luate împreună, în ordine inversă. În clipa cînd a avut revelaţia aia feroce, Siddhartha Gautama a înţeles că identitatea asta exterioară şi foarte vanitoasă, de care numele şi prenumele noastre ne fac să fim ai naibii de conştienţi, nu are nici o importanţă. Sub această construcţie fictivă, care sînt pre/numele noastre de înmatriculare în societate, se ascunde, în adînc, singurul eu care contează, un eu necondiţionat.
M-am gîndit la nenea Buddha, după ce în seara asta am fost luat la întrebări despre buddhism de către maestrul Cernega, pe care l-am cunoscut în anumite împrejurări. Răspunsurile pe care le-am dat au fost nesatisfăcătoare, motiv pentru care, ca penitenţă, am promis să-i scriu un poem. I-am scris, dar mă îndoiesc că, odată cu el, am şi reuşit să dreg busuiocul ajuns într-o situaţie dharmatică. Iată poemul (Peştele adînc):

Un peşte adînc ne poartă pe umerii lui adînci
ne poartă prin ceaţa pietrificată a zilelor de mîine
ne poartă cu vorba lui mai
adîncă decît umerii sălbatici mai
adînci decît adîncul peştelui crucificat pe propriile-i oase

Şi bătrînii îşi pun la cuptor pietrele umplute cu ceaţă
îşi pun la foc sigur oasele umplute cu lumină
şi tac în hohote în burta peştelui adînc
în aşteptarea ceasului eviscerat de timp

Cînd peştele adînc îşi ia zborul spre un trecut mai
adînc decît paharele care dimineaţa ne sorb disperarea fierbinte de pe frunte
amintirile noastre lichide ne inundă gura
în care înoată peştele adînc
şi noi ne bem cafeaua pe umerii lui mai adînci
din în ce mai adînci

Şi bătrînii continuă să tacă în hohote
şi peştele adînc continuă să doarmă neîntrebat pe
umerii noştri ca nişte
pietre coapte umplute cu ceaţă

Friday, January 16, 2009

Cînd am purtat rochie ultima oară

Vara asta se împlinesc 15 ani de atunci, eram tînăr şi neliniștit, internat într-un spital, n-am să intru, aici, în detalii, păstrez povestea pentru un bestseller în vreo 300 de exemplare. Mi-am reamintit de această experienţă după ce am văzut pe blogul unei prietene nişte rochii făcute chiar de mîna ei. Sigur, nu mă pricep deloc la rochii, ar fi şi culmea, dar rochiile astea sînt atît de frumoase încît, ca bărbat, parcă nu poţi să nu regreţi niţel arbitrariul care împarte lumea în două, de parcă ce mare scofală ar fi dacă, deodată, bărbaţii şi-ar pune nişte rochii frumoase pe ei şi ar invada bulevardele cu o lipsă de graţie dintre cele mai portocalii, deşi mai avem în stoc şi alte culori. Ce m-a apucat să scriu despre rochiile astea? Surpriza. Am mare priză la surpriză. Pe Ioana Diacu nici nu mai ştiu de cînd o ştiu, am reîntîlnit-o azi, întîmplător, la Happy Fish, unde mă aflam într-o vizită nici măcar de lucru, avea pe ea o jachetă foarte frumoasă, i-am spus, ce jachetă frumoasă ai, ea mi-a zis, păi, e făcută de mine, fac haine, habar n-aveam, şi aici intervine surpriza cu oamenii pe care îi cunoşti, cînd afli că fac lucruri de care nu i-ai fi suspectat, pentru că tu ai alt fel de a suspecta oamenii, cum să-ţi imaginezi pe cineva că trăieşte cu sute de rochii în cap, unele purtînd chiar amprenta cubistă a lui Picasso, să zicem, chiar nu se face să faci asta. Mai bine îţi pui o rochie peste paltonul tanga primit în dar de la un anticar, şi mai vezi tu după aia.

Wednesday, January 14, 2009

Care este legătura dintre Traian Băsescu, solipsism şi Guvernul Boc?

Aparent, n-ar putea exista decît o singură legătură, aia la care m-am gîndit eu, într-o clipă în care nu mă gîndeam la nimic. Aşadar, legătura dintre Traian Băsescu, solipsism şi Guvernul Boc este următoarea: Guvernul Boc nu există, el este creaţia minţii lui Traian Băsescu.

Tuesday, January 13, 2009

Ce legătură există între Spinoza şi Irinel Columbeanu?

Aparent, nu ar exista nici o legătură. Însă ştiţi foarte bine că, spre deosebire de dualistul (poate chiar trialistul) Descartes, Spinoza zicea că nu există decît o singură substanţă (nu intrăm în detalii). Aşadar, Spinoza era (şi încă este) monist. Pe de altă parte, şi Iri, ca şi Spinoza, este monist. Dacă Iri n-ar fi monist, Moni s-ar supăra foarte tare pe el. Despre asta este vorba.

Monday, January 12, 2009

Ceara mă-sii de îndoială!

Cînd ai îndoieli în privinţa ta, nu neapărat că, nu se ştie cum, ţi s-ar părea că nu prea mai exişti, este recomandabil să îţi cumperi o bucată mare de ceară, preferabil proaspătă, poate chiar cu aromă de salcîm. Priveşte ceara asta cît te ţin balamalele ochilor. Apropie ceara de foc şi las-o să fiarbă în suc propriu. Descuie-ţi o venă, dar cu grijă, să nu se păteze gresia, şi toarnă ceara pe-acolo. Eventual, ca să nu faci risipă, poţi folosi pîlnia. Lui Stamate i s-a întîmplat odată să... şi, imediat după ce..., a înţeles exact că..., deşi tocmai atunci s-a găsit să treacă pe-acolo un..., paştele lor de cartezieni ambulanţi!

Saturday, January 10, 2009

"Naraţiunea mea de-a fi"

MA DÉRAISON D'ÊTRE. Aşa se intitulează, în original, acest poem extraordinar al lui Gherasim Luca, pe care Şerban Foarţă l-a tradus în română de parcă Gherasim Luca ar fi tradus Naraţiunea mea de-a fi, a lui Şerban Foarţă, în franceză. Citiţi şi vă bucuraţi, mulţumiţi-le lui Luca, lui Foarţă şi unui înger cu ochi negri şi pene roşcate (care l-a rugat pe Şerban să-l traducă puţin pe Gherasim).

disperarea are trei perechi de picioare
disperarea are patru perechi de picioare
patru perechi de picioare aeriene vulcanice absorbante simetrice
ea are cinci perechi de picioare cinci perechi simetrice
sau şase perechi de picioare aeriene vulcanice
şapte perechi de picioare vulcanice
disperarea are şapte şi opt perechi de picioare vulcanice
opt perechi de picioare opt perechi de şosete
opt furculiţe aeriene absorbite cu sete de cele opt perechi de picioare
are nouă furculiţe simetrice şi nouă perechi de picioare
zece perechi de picioare absorbite de propriile-i picioare
adică unsprezece perechi de picioare absorbante vulcanice
disperarea are douăsprezece perechi de picioare douăsprezece perechi de picioare
ea are treisprezece perechi de picioare
disperarea are paisprezece perechi de picioare aeriene vulcanice
cincisprezece cincisprezece perechi de picioare
disperarea are şaisprezece perechi de picioare şaisprezece perechi de picioare
disperarea are şaptesprezece perechi de picioare absorbite de propriile-i picioare
optsprezece perechi de picioare şi optsprezece perechi de şosete
ea are optsprezece perechi de şosete absorbite cu sete de furculiţele propriilor ei picioare
adică nouăsprezece perechi de picioare
disperarea are douăzeci de perechi de picioare
disperarea are treizeci de perechi de picioare
disperarea n-are perechi de picioare
e neîndoielnic că n-are perechi de picioare
pe de-a-ntregul neîndoielnic că n-are picioare
cu totul neîndoielnic că n-are picioare
cu totul şi cu totul neîndoielnic că n-are că nu trei picioare


Merită să-l (re)ascultaţi pe Gherasim Luca recitînd poemul Passionnément, părerea mea!

Friday, January 9, 2009

Care e pluralul de la nea, nene?

Aseară a nins semi-superb în Bucureşti, fulgii de nea s-au aşternut peste numerele de înmatriculare vopsite neglijent pe asfaltul parcărilor din faţa blocurilor. Ura, acum putem parca oriunde vrem!
Încercăm şi noi nişte declinări imaginare?!

Thursday, January 8, 2009

Moarte războiului! Trăiască fluturii!

Pentru că, de ceva vreme, unii cam ard Gaza aiurea, mă simt obligat (şi chiar nu ştiu de ce mă simt obligat) să spun două vorbe despre cum se văd aceste atrocităţi dintr-o garsonieră de la etajul opt. De aici se vede că oamenii sînt cele mai jalnice şi mai violente fiinţe din lume. Fie că e vorba despre evrei, români, arabi, germani, americani, tolteci sau azteci, sîntem cu toţii nişte criminali. Abia aşteptăm un moment favorabil pentru a ne azvîrli cît colo centura de castitate, şi a ne înfige colţii cu rază medie de acţiune în prima beregată.
Ce se întîmplă acum în Orientul Mic şi Mijlociu este o crimă odioasă. Fiind o crimă organizată de cine ştie ce agenţie de turism, specializată în incursiuni rapide în teritoriile vecine, ea nu este lipsită de scuze promoţionale. Însă nimic nu scuză şi nu justifică moartea a sute de copii, cîte înţeleg că au murit deja în Fîşia Gaza. George W. Bush s-a născut prea devreme. La fel şi şefii lu' Peşte din UE. Ăştia, adevărate monumente de laşitate, ar fi meritat, cu toţii, să fie acum copilaşi în Fîşia Gaza, să vadă cum e să te ia istoria pe sus şi să te lase acolo. N-aş pune în cîrca lui Hegel războiul din Gaza, dar cred că, dacă ar mai fi trăit şi ar fi putut urmări războiul la televizor, Hegel ar fi zis, probabil, că Israel este marşul lui Dumnezeu prin lumea arabă.
Eu nu ţin cu nimeni în povestea asta, n-au decît să crape toţi politicienii şi generalii din lume, toţi iubitorii de război. Mă gîndesc la oamenii ăia nevinovaţi, care se trezesc dimineaţa cu o bombă, deloc sexy, în pat, mă gîndesc la copiii ăia cărora sigur li s-a zis, la un moment dat, că trăiesc pe pămîntul sfînt. Păi, dacă pe pămîntul sfînt se petrec astfel de crime, te întrebi cum e să trăieşti pe un pămînt păcătos, vai de capul lui!
Mă gîndeam mai devreme la fluturii din Israel şi la cei din Fîşia Gaza. Fluturii din Israel nu cred că ar porni vreodată vreo ofensivă împotriva fluturilor din Gaza. E drept că nici fluturii din Gaza nu obişnuiesc să arunce bombe peste fluturii din Israel. Fluturii din Israel intră de foarte multe ori în teritoriile unde locuiesc fluturii din Gaza, şi invers, dar, cu toate acestea, nu s-a înregistrat niciodată vreun război al fluturilor în Orientul Mijlociu. De ce, oare? Să vă spun la ce m-am gîndit eu: fluturii din Israel nu ştiu că sînt din Israel, iar fluturii din Gaza nu ştiu că sînt din Gaza. Mai mult decît atît, nici fluturii din Israel, nici fluturii din Gaza nu fac nici o diferenţă între Israel şi Gaza. Pentru ei, cel mai important lucru din lume e că sînt fluturi.

Wednesday, January 7, 2009

Şi dacă e o capcană?!

Şi are toate şansele să fie o capcană, mă gîndesc la anul ăsta, care cînd pare nou, cînd pare vechi, avea dreptate cineva care mi-a scris un mesaj în care îmi spunea că n-are pic de încredere în acest 2009, pentru că nimeni nu îţi garantează că 2009 n-o fi tocmai 2007, care şi-a luat o pauză în 2008, pentru ca să dea buzna iar peste noi, şi de ce n-ar fi aşa, şi, fiind aşa, de ce nu ne-am simţi ca între petalele de fier ale unei flori galbene, strînşi acolo ca-ntr-o menghină ruginită, vai de mama ei, care, şi ea, fusese o menghină respectabilă la viaţa ei, şi uite-aşa (şi iar aşa) ajungem la nemurirea aia obositoare şi la ani din ce în ce mai noi şi mai (vorba vine) fericiţi, plus că n-ai ce face cînd îţi simţi sufletul greu, adică n-ai ce face altceva decît să-i arzi una peste bot glandei pineale, să devină şi ea mai uşoară, că destul avem capul greu de la atîta fericire, bună seara!