Tuesday, April 28, 2009

Prune-mi totul despre tine

După ce am publicat Pruna apofantică (Editura Locul Tare, 2033), am primit în dar, de la diverse firme, atîtea borcane cu gem de prune, dulceaţă de prune, compot de prune, zacuscă de prune, şerbet de prune, îngheţată de prune, cremă de zahăr ars de prune, salată de vinete de prune, piftie de prune, icre de Manciuria de prune şi multe alte bunătăţi cu prune, încît n-am nici o îndoială că nimeni nu a citit această carte.

Monday, April 27, 2009

Imnul turistic al României, marca HappyFish

The end of choice este cel mai nou extras pe single al formaţiei vocal-instrumentale Benny Hilars, care nici măcar nu există. Există, în schimb, nişte gentlemeni talentaţi, înarmaţi cu microfoane şi căşti audio mirosind, discret, a peşte fericit.

Thursday, April 23, 2009

Poem pascal :)



Se făcea că eram fericiţi pe un cîmp cu păpădii în floare
aurul lor ni se căţăra pe spate pe braţe pe umeri
munţii şi dealurile şi alte forme de relief extatic
ne intrau în ochi printre pleoapele de lînă care ne ţineau de frig

Se făcea că păsările de pradă luau urma avioanelor de luptă
era un război al cărui deznodămînt se făcea mai degrabă nevăzut

Vîntul bătea sau se făcea că bate razele acelea ale soarelui
frîngîndu-le ca pe nişte vreascuri

Am putea spune că totul nu era decît un preludiu al inexprimabilului
dar cîtă viaţă nu încape într-un poem
în care se făcea că nu se întîmplă nimic

Toată ziua se mai făcea că fotografiasem păianjeni
aflaţi în timpul serviciului militar
păianjeni care practicau aşteptarea pînă în pînzele albe
păianjeni autodidacţi într-ale penumbrei şi crimei

Dar mai fotografiasem şi cîteva duzini de scînduri
scînduri care într-o noapte se făcea că sar gardul
ca nişte animale pe jumătate sălbatice se făcea că scîndurile evadează
pentru a redeveni pădurea care-au fost cîndva

Era ca şi cum cineva ne-ar fi trezit dintr-un vis
ne-ar fi luat de mînă şi ne-ar fi condus într-un alt vis
pe un cîmp cu păpădii în floare
cu verdele lui galben pe deasupra şi adînc pe dinăuntru
pe un cîmp cu dealuri munţi şi alte forme de relief extatic
pe un cîmp cu păsări de pradă gonind după avioane
pe un cîmp cu vîntul curgînd de nicăieri
umplîndu-ne paharele cu vinul libertăţii

Era ca şi cum ne-am fi trăit propriul trecut cu o voluptate de lapte
o voluptate de luptă şi lapte purtînd chipul unei melancolii
alergînd între prezent şi trecut pe un cîmp cu păpădii în floare

Aurul ochilor tăi ara ogorul cu privirea
se făcea apoi

Wednesday, April 22, 2009

Trei zile fără Internet

N-am răspuns la telefon, nu m-am uitat la televizor, m-am plimbat pe dealurile pe unde am copilărit, am pescuit într-o apă fără peşte, am rîs cu părinţii mei & prietena mea, am băut vin pe cîmp, am fotografiat scînduri şi păianjeni. A fost foarte frumos de Paşte.





Friday, April 17, 2009

Babele lesbiene ale copilăriei mele

Făceam pe dracu-n patru să ajung la biserică, îmi plăcea să merg la biserică, mi se părea foarte cool atmosfera, era ca şi cum m-aş fi dus cu maică-mea într-un club de fiţe. Mama mea era foarte frumoasă, iar eu mă simţeam foarte mîndru să mă duc la biserică cu tipa aia mişto, care mă născuse. Biserica a fost Bamboo-ul copilăriei mele. Un singur lucru mă oripila în biserică: sărutul pe gură. Pe babele din sat le ştiam pe dinafară, arătau oribil, erau urîte foc, unele aveau mustăţi lungi, le citeai răutatea printre perii ăia de pe faţă, în timpul liber îşi spărgeau feţele, îşi scoteau ochii, îşi puneau rahat pe clanţă, însă, odată ce treceau pragul bisericii, se metamorfozau în nişte lesbiene ortodoxe numai lapte şi miere. Le vedeam cum se sărută pe gură, în biserică, aruncîndu-şi una alteia cîte o limbă în ureche, „Iartă-mă, Marcico!“, „Dumnezeu să te ierte, Frăsino!“, căci Marcica niciodată nu ierta personal, ea doar prelua mesajul Frăsinei şi i-l dădea mai departe şefului, iar şeful o ierta sau nu pe Frăsina după cît de persuasivă reuşea să fie Marcica, ale cărei buze mai păstrau cîteva broboane din saliva Frăsinei. Îmi venea să vomit cînd le vedeam pe babele alea cum se mozolesc în biserică, amestecîndu-şi mustăţile alea osificate de vreme, una dîndu-i celeilalte o lumînare de pomană, cînd, în realitate, i-ar fi dat foc, direct de la lumînarea aia. Acest spectacol mă făcea, cum ziceam, să vomit, şi, din fericire, odată, am şi vomitat. Înainte de a merge la biserică, pentru slujba de Înviere, mîncasem carne de miel pe săturate şi, înăuntru, de la mirosul ăla tîmpit de lumînări, mi s-a întors stomacul pe dos, cu tot cu miel, i-am zis mamei că mi-e rău, că îmi vine să vomit pe toate babele alea, am încercat să ieşim cît mai repede din biserică, dar era aglomerat, eu abia mă mai ţineam, nu mai aveam mult pînă la ieşire cînd mielul ăla prost digerat a ţîşnit din mine şi un jet cald de vomă de copil a secerat un rînd de babe frumos aliniate, mama s-a simţit cam prost, dar mie mi se fîlfîia: eram copil şi aveam tot dreptul să vomit pe babele care se sărută pe gură.

Paşte fericit!

Tuesday, April 14, 2009

Extazul e rotund

Tocmai s-a încheiat unul dintre cele mai frumoase meciuri de fotbal din toate lumile posibile: Chelsea – Liverpool 4-4. În Uefa Champions League. A condus Liverpool cu 2-0, scorul de la pauză. S-a făcut 3-2 pentru Chelsea. Apoi a condus Liverpool cu 4-3. A egalat Chelsea, care s-a şi calificat în semifinale. Un meci de o frumuseţe incredibilă. Un meci de cinematecă. Beau un pahar de vin pentru aceşti poeţi ai fotbalului.


(captură de pe uefa.com)

Monday, April 13, 2009

Cafelele sînt nişte cafeline, pe care le cam doare-n clocot

De cîţiva ani tot fac poze la cafelele pe care le beau dimineaţa. S-au strîns vreo cîteva sute, aş putea să-mi deschid oricînd un coffee-photo-shop.

Cafelele sînt fiinţe foarte imprevizibile şi, în general, cafelele mele sînt nişte figuri. Ele au scris, practic, Manualul Îmblînzitorului de Cafele (care se află pe poemix, mai prin 2007, aşa).

Azi-dimineaţă am băut o cafea foarte frumoasă, ia priviţi-o:

Sunday, April 12, 2009

La ce e bun părul de pe piept?



Un sociolog australian zice că, în vreme de criză, femeile preferă bărbaţii cu păr pe piept. De ce, oare? Dar bărbaţii fără păr pe piept ce preferă în timp de criză? Femei cu păr(ul lăsat) pe spate? Oare există peruci bărbăteşti pentru piept? Pare o temă foarte bună pentru o emisiune la Radio România Cultural.

Iată şi peruca pentru piept (mersi, Radu!):

Friday, April 10, 2009

Ce frumoasă e lumea în care ni se pare că trăim!

Aseară am mîncat scrumbie la grătar şi am băut vin roşu
am vorbit şi am rîs cu unii dintre prietenii mei cei mai buni
unul dintre ei împlineşte astăzi o vîrstă frumoasă
la care se poate întîmpla orice în lume

Uneori simt o teribilă nevoie să scriu un poem
dar mă jenez să scriu poeme după ce urmăresc ştirile la TV
cum naiba să scrii poeme cu scrumbii la grătar
scrumbiile şi vinul roşu trebuie trecute sub tăcere
şi tăcerea trebuie înecată într-un urlet vîscos
cînd pe celălalt mal al limbii în care tu îţi scrii poemele
roşul le pune cătuşe unor oameni
şi le mutilează cuvintele transformîndu-le în scrum
dar plămînii noştri de dincoace sînt prea obosiţi
de monoxidul de carbon al societăţii de consum
pentru a se mai putea transforma într-un vulcan
care să scuipe urlete şi urletele noastre incandescente
să cadă peste cătuşele de dincolo să le topească
şi să le ia mama dracului şi alte rude importante

Să vopsim cele două maluri cu lavă lavabilă (aş zice)
să aruncăm un fierbător imens în Prut
şi cîteva tone de cafea măcinată (fără Stalintaroma!)
să facem o cafea uriaşă curgătoare să o bem şi unii şi alţii
poate ne trezim naibii din visul ăsta călduţ
în care unii mănîncă scrumbie şi alţii bătaie
unii beau vin roşu şi alţii îşi poartă sîngele în gură dintr-un pumn într-altul

Mi-e jenă să fiu fericit
mi-e jenă să stau închis în casă şi să citesc David Hume
cînd epicentrul comercial al unui seism este plin de morţi eleganţi
cînd România arde gazul rusesc cu multă diplomaţie
cînd America este mult prea ocupată să atace Iranul
cînd Europa reciteşte clasicii ruşi Dostoievski Puşkin Putin
cînd CNN difuzează desene animate pe asfaltul altor ţări
cînd prietenii mei basarabeni sînt trişti şi aşa mai departe

Istoria nu mai face audienţă
doar anatomia lui Becali şi cîteva filme porno istorice

Nici sîngele îmbuteliat etanş în oameni nu face audienţă
doar sîngele vărsat pe străzi face puţin trafic pe net
dar serverele sînt din ce în ce mai servile
iar apă şi săpun există din belşug

(Îmi cer iertare dacă am fost patetic, nu asta era ideea. Dar am simţit nevoia să scriu ceva după ce am văzut ultimele ştiri şi am schimbat două vorbe cu Mitoş, care era trist.)

Wednesday, April 8, 2009

Deseară protestăm în familie

Ne vedem astăzi, la ora 18,00, în faţa Ambasadei Republicii Moldova (str. Aleea Alexandru nr. 40). Războiul Sfîrşitului Săptămînii va fi acolo, în formaţie completă, plus alţi oameni de la Radio Guerrilla, în frunte cu Liviu Mihaiu, cel rău, rău de tot.

Update:

Ieri, la ora 18,00, în faţa ambasadei, am fost cinci protestatari: Liviu Mihaiu, Andrei Gheorghe (+ un prieten), o ascultătoare RG şi eu. Ne-am învîrtit în cerc vreme de vreun sfert de oră, fiecare cu cîte o pancartă în mînă, sub privirile a cinci jandarmi. Ceva mai tîrziu a ajuns şi Mitoş.
La ora 20,00, împreună cu LM şi MM ne-am dus la Universitate, am strigat Basarabia şi Libertate, am cîntat, a fost frumos, pe alocuri chiar emoţionant. Nimeni nu ne-a dat sînge să bem şi nici dolari ţărănişti să protestăm.


Eşti aşa cum te visează ceilalţi – sau nu



Epona nu a alergat niciodată. El este, în schimb, un foarte bun înotător. De cîini are o frică pe care niciodată nu a putut să şi-o explice. Epona a fost foarte mirat cînd, la Congresul Hieroglifelor, s-a apropiat de el Maestrul de Ceremonii Hipice şi i-a strîns mîna. „Unde ţi-e calul?“, l-a întrebat Maestrul, şi Epona a luat întrebarea ca pe una dintre multele ciudăţenii ale acelui bărbat care părea venit dintr-o altă lume.

Epona nu a înţeles la început de ce toată lumea îl priveşte ca pe un mare alergător. El nu a alergat niciodată şi i s-a părut oarecum straniu atunci cînd, întîlnindu-l pe malul unui rîu, Obs i-a spus: „Iată-l şi marele alergător Epona pe care atît de mult mi-am dorit să îl visez!“. Nu i-a răspuns atunci lui Obs, fiindcă nu a ştiut ce ar fi putut să îi răspundă.

Altă dată, un necunoscut a venit la Epona şi l-a întrebat: „Ce mai faci, Rhiannon?“. A fost încă o întrebare rămasă fără răspuns. Nici atunci cînd cineva i-a spus: „Dar eu ştiam că eşti femeie…!“, Epona nu a ştiut ce să răspundă. El e bărbat, nu femeie, şi asta se vede cu ochiul liber!

Epona ştie însă foarte bine ce înseamnă să treci prin Burcep. La început el nu a ştiut de ce toată lumea îl considera un mare alergător, dar, trecînd prin Burcep, el a aflat. Cu excepţia lui Obs, toţi cei care l-au visat vreodată pe Epona l-au visat alergînd. În visele celorlalţi, Epona alerga de parcă, în realitate, numai cu asta s-ar fi ocupat. Aşa a ajuns Epona să fie considerat un mare alergător. Întîlnindu-l pe stradă, ceilalţi nu îl vedeau pe el, pe Epona-care-nu-a-alergat-niciodată, ci pe Epona din visele lor. Şi, în visele lor, Epona alerga. Şi, alergînd în visele altora, Epona-care-nu-a-alergat-niciodată simţea asta. El se afla deja în starea de Burcep, şi simţea. Şi, simţind, ştia.

Sunday, April 5, 2009

Cîteva bîrfe de la Congresul Hieroglifelor


Participanţii întîmplători aveau falusuri lungi (bărbaţii) şi limbi ascuţite (femeile).

Se discuta şi se făcea dragoste în acelaşi timp.

Exploratorii cu nasuri proeminente şi umbre ireproşabile purtau în buzunarul de la piept, în loc de batistă, un cap proaspăt de femeie.

Cei mai dezinteresaţi dintre ei făceau levitaţie deasupra unei mări improvizate.

Epona alerga în jurul unei umbre decapitate. Hsiao Yen scria ceva pe pielea unei femei aproape goale care, în semn de preţuire, îi întorsese marelui colecţionar spatele.

Conspiraţiile din faţa ferestrei cu draperii verzi aveau întîietate.

Snijngad îşi făcea autoportretul din obiectele abandonate de participanţii la Congres. Lecade se pregătea să prezinte publicului ultima colecţie de rochii ereditare.

Micile morfologii ale forţelor de concentrare scoteau la iveală anatomiile plăcerii. Acestea nu duceau lipsă de sîni delicaţi şi admiratori extravaganţi.

Feen asculta liniştea aceea stranie care venea dinspre cuvintele lui Sodhi. Obs visa pentru prima oară o rochie roşie în partea stîngă şi albastră în partea dreaptă.

La crepuscul, femeile îşi exprimau dorinţa de a nu mai face dragoste în interiorul brun al animalelor spectrale.

Fascinaţia avea rolul ei bine conturat. Părul celei mai fascinante femei (Lecade? Feen?) discuta în contradictoriu, despre vreme şi tigri, cu un participant cu falus foarte lung şi accent de animal (lup, cel mai probabil).

Bărbatul cu un ochi galben se preta la un joc magic, aproape static, în timp ce îşi număra cu voce scăzută puţinele-i oase din dotare.

Exista acolo o femeie deosebit de frumoasă, părul de un roşu aprins i se scurgea pe genunchi şi se oprea undeva deasupra călcîielor. Nimeni nu a aflat de ce îşi ţinea ea ochii închişi (nu i-a deschis nici măcar atunci cînd Sodhi a luat cuvîntul) şi ce era cu broasca aceea imaculată cu care femeia vorbea ca şi cum ar fi făcut dragoste.

Somnambula onorifică umbla cu o pasăre pe cap – asta era toată averea ei.

Marile metamorfoze verticale puteau în orice moment să incendieze capul de vultur cu care se împodobise Maestrul de Ceremonii Hipice.

Cînd se lăsa noaptea, scheletele de ceară ale participanţilor deveneau vizibile. Stomacul ideal avea un rol bine determinat în această afacere geometrică.

Pe peretele oficial al Congresului, sîngele subiectiv înflorea văzînd cu ochii. Apoi se dezintegra şi totul se încheia cu cîteva aplauze bine plasate într-un loc numai de el ştiut.

Saturday, April 4, 2009

Probleme de Stamatematică



Humanitas multimedia va scoate în curînd un audiobook foarte drăguţ: Paginile bizare ale lui Urmuz, în lectura minunată a lui Victor Rebengiuc. Mi-a fost cerut un text pentru coperta audiobook-ului, l-am scris, ăsta e:

„Să ni-l imaginăm pe Urmuz într-o cameră încuiată pe dinăuntru, citindu-le fraţilor şi surorilor lui mai mici tot felul de pagini bizare. Pe atunci, Urmuz nu era Urmuz, ci Demetru. În familie i se spunea Mitică. Se aude? Din cînd în cînd, dinspre camera aceea răzbat către noi, traversînd spaţiul şi timpul, hohotele de rîs ale fraţilor şi surorilor lui Urmuz. Se aude? Dacă, printr-un miracol, oraşul ar amuţi într-o noapte pentru măcar cîteva secunde, în Bucureşti s-ar auzi, poate, dinspre numărul 13 al străzii Apolodor, hohotele de rîs ale acelor fiinţe care ştiau să se amuzeze. După aproape o sută de ani de absurditate, teribilul umor al lui Urmuz continuă să înfigă gloanţe în formă de pîlnie în tîmpla literaturii române. Ceea ce face Urmuz nu e literatură, ci stamatematică."

Mai multe detalii despre această bijuterie audio, aici.

Thursday, April 2, 2009

Îţi trebuie multe chei pentru a ajunge la tine

Se făcea că mă aflu pe un coridor lung. Părea să fie o instituţie, ceva de genul ăsta. Mă opresc în faţa unei uşi, deasupra uşii se află o haină prin buzunarele căreia caut ceva. Găsesc o legătură de chei, descui uşa şi intru într-o încăpere despre care ştiu că îi aparţine unui profesor, dar al cărui nume nu-l ştiu. În încăpere se află, împrăştiate peste tot, discuri de vinil, învelite în coperte frumoase, de diferite culori. Îmi trec mîinile peste discuri şi, fericit, părăsesc încăperea. Încui uşa, pun legătura de chei într-unul din buzunarele hainei de deasupra uşii. În acel moment, observ că sînt privit de o femeie îmbrăcată în negru, brunetă, cu părul scurt, mă priveşte mustrător şi înţeleg că am făcut ceva rău folosindu-mă de acele chei. Femeia îmi întoarce spatele şi se grăbeşte spre ieşirea din acel coridor care, acum, este plin de oameni. O văd cum se îndepărtează, o urmăresc o vreme cu privirea, apoi o pierd definitiv. Am mustrări de conştiinţă, pesemne că am făcut un păcat intrînd în acea încăpere plină cu discuri de vinil, la atingerea cărora am simţit o mare fericire. Părăsesc coridorul, dar a doua zi revin, mă opresc în faţa aceleiaşi uşi care se deschide larg şi, în prag, mă întîmpină, zîmbitor, Profesorul. Este foarte tînăr, are păr negru, ondulat, care îi iese pe sub şapca pe care o ţine pe cap. E foarte bucuros să mă vadă şi nu înţeleg de ce. Sînt invitat înăuntru, Profesorul îmi vorbeşte despre fericirea care încape într-o cheie, despre discurile de vinil în şanţurile cărora încape toată viaţa noastră, este foarte bucuros să mă vadă şi, cînd îl privesc mai bine, înţeleg şi de ce: Profesorul acela eram chiar eu.