Tuesday, July 28, 2009

Arheologie sentimentală



Alpinist al vîrfurilor înzăpezite ale degetelor tale
scufundător în adîncul braţelor tale fluide
scafandru care se scaldă în apele verzi ale vocii tale
căţărător pe vidul în care te îmbraci peste zi
arheolog al gîndurilor tale calcaroase
făceam muncile cele mai grele
încercînd să duc la capăt
frazele pe care le lăsai mereu neterminate

Wednesday, July 22, 2009

Cum se poate muri frumos

Te aflai într-o piaţă cunoscută, în mijlocul unui grup de oameni, aveai pe tine un tricou alb, jeanşi albaştri şi sandale în picioare, la fel ca atunci cînd te-am văzut prima oară, dar atunci nu ne cunoşteam. Le ţineai oamenilor un discurs despre cum se poate muri frumos. Le explicai că „FRUMOS“ ESTE ATUNCI CÎND EŞTI PREOCUPAT DE CUM ANUME VEI MURI, NU CÎND AŞTEPŢI PUR ŞI SIMPLU SĂ MORI, FIINDCĂ ASTA ORICUM SE ÎNTÎMPLĂ, „frumos“ nu e atunci cînd te gîndeşti cum să ai o moarte cît mai uşoară, „FRUMOS“ ESTE ATUNCI CÎND MOARTEA TA CONTEAZĂ. Erau mulţi oameni acolo, care te ascultau, printre ei eram şi eu. Am venit lîngă tine şi ţi-am relatat o secvenţă de la una din şedinţele mele de la psihoterapeut. Acesta îmi spusese că sînt atît de sensibilă încît pot muri doar pentru că sînt prea preocupată de o anumită problemă, că, oricît de echilibrată aş fi, mă voi trezi într-o zi că, fără nici o cauză, voi suferi de toate bolile posibile. Ţi-am spus că ţie îţi aparţine decizia dacă asta va fi sau nu o moarte frumoasă. Tu mi-ai spus: „MAI VORBIM NOI CÎND O SĂ MURIM“. Nu sînt foarte sigură, dar am senzaţia că acesta e primul vis în care nu m-am văzut pe mine. Mă auzeam doar. De văzut, însă, nu m-am văzut deloc. Te vedeam pe tine şi pe cei din jur. Iar tu îmi tot repetai: „MAI VORBIM NOI CÎND O SĂ MURIM“.

Cu ten etern,
Abisa

Tuesday, July 21, 2009

Nu e rău să locuieşti într-o casă cu pene



În noaptea următoare se făcea că locuiesc într-o pasăre
Era o pasăre cu două etaje foarte spaţioasă bine finisată
şi mansardată cît se poate de cochet
În acea mansardă locuiam eu
mai exact în cutia craniană a păsării
Dormeam poate visam cînd deodată
am auzit soneria de la intrare
ceva ca un fîlfîit de aripi aproape imperceptibil
M-am ridicat din pat m-am dus la uşă am deschis
şi în faţa mea se afla pasărea în care locuiam eu la mansardă
Prin ochii ei ca două ferestre luminoase
m-am văzut pe mine stînd în picioare în pragul uşii
uitîndu-mă fix în ochii păsării în care locuiam

Sunday, July 19, 2009

Unora nu le place jazzul în prezenţa Elenei Udrea

Aseară, la Gărâna, Elena Udrea a fost huiduită zdravăn. S-a întîmplat în Poiana Lupului, în timp ce cînta grupul John Abercrombie Trio. Elena Udrea a făcut imprudenţa să treacă prin faţa scenei şi jazzofilii nu au stat deloc cu vocile-n sîn. Muzicienii s-au oprit din cîntat, dar, după ce au aflat despre ce e vorba, au continuat să cînte, fîlfîindu-li-se de Udrea.
Pe de altă parte, îmi pare rău că anul ăsta nu am ajuns la Gărâna, vineri era cît pe ce să mă urc în maşină şi să o tai spre Semenic, dar m-a răpus oboseala. Ce-aş mai fi huiduit-o şi eu pe Udrea!

Saturday, July 18, 2009

Braţul promis

Cînd totul se termină, ce mai rămîne?

Amintirile, nişte antropofage graţioase
manipulează timpul cu nonşalanţă
manipulează visele şi sîngele
ademenesc inima în camere întunecoase şi reci
în care se aud cele mai înnebunitoare muzici
care s-au inventat vreodată.

Ce mai rămîne cînd totul se termină, mai rămîne ceva?

Amintirile nu mai folosesc de mult la nimic
însă nu le poţi lăsa singure
trebuie să trăieşti împreună cu ele, pînă la capăt
aşa cum te culci în fiecare noapte cu o aceeaşi boală incurabilă.

Cînd totul se termină, mai rămîne ceva?

Femeile nu ştiau să răspundă la asemenea întrebări
dar se purtau de parcă ar fi cunoscut dinainte
răspunsurile la toate întrebările lumii.
De aceea, cînd nu-i mai puteau suporta alături pe bărbaţii lor
ele îşi dădeau foc la pat
cînd nu-i mai puteau privi, îşi scoteau pur şi simplu ochii
cînd nu-i mai puteau iubi, îşi străpungeau inimile
cu un cuţit cu lama lungă şi subţire.


Ce mai rămîne cînd totul se termină
cînd femeia de lîngă tine îşi dă foc la pat
ca să nu te mai poţi aşeza lîngă ea
cînd îşi scoate ochii pentru că nu vrea să te mai vadă
cînd îşi sădeşte un cuţit în inimă pentru că nu te mai poate iubi?

Bărbaţii nu ştiau să răspundă la asemenea întrebări
dar se purtau de parcă ar şti că pentru toate aceste întrebări
nu există decît un singur răspuns
deşi bărbaţii purtau la ei mai multe răspunsuri
de care nu se despărţeau niciodată.
De aceea dacă un bărbat îşi înşela femeia care îl iubea
şi îl aştepta în pat cu ochii deschişi
el trebuia să-şi taie un braţ –
erau bărbaţi, şi îşi tăiau braţul promis
şi, în scurt timp, toţi bărbaţii rămăseseră cu un singur braţ
şi totul părea cît se poate de firesc.
Văzîndu-şi bărbaţii cu un singur braţ
femeile ştiau că nu vor mai fi înşelate şi a doua oară
pentru că un bărbat fără amîndouă braţele nu ar mai fi bărbat
şi ele ştiau asta, şi ei ştiau că ele ştiu asta.


Dar ce mai rămîne cînd totul se termină?

Cînd bărbaţii cu un singur braţ
simţeau că nu îşi mai iubesc femeile – ei nu le înşelau.
Pur şi simplu îşi retezau şi celălalt braţ
pentru că un bărbat care nu mai iubeşte nu mai este bărbat
şi atunci la ce bun cele două braţe, la ce bun un singur braţ?
După ce se castrau şi de celălalt braţ
bărbaţii coborau la rîu, pentru a înota cît mai departe.

Tuesday, July 14, 2009

Povestea celor trei ceainice



În camera în care obişnuim să nu facem nimic altceva
avem trei sobe înalte de teracotă
una verde alta galbenă cealaltă albastră

Pe plita sobei verzi locuieşte un ceainic plin cu ceaţă
şi nouă ne place foarte mult ceaţa
şi noi vrem să avem tot timpul ceaţă fierbinte în ceainicul care
locuieşte pe plita sobei verzi
Oricine ştie că ceaţa fierbinte este foarte bună la stomac
şi nouă ne place foarte mult să nu avem probleme cu stomacul
să fim în relaţii cordiale pe cît posibil
de aceea îi dăm zilnic ceaţă fierbinte
pe care o preparăm din cele mai bune boabe de ceaţă din lume
avem noi un prieten în Afganistan care ne trimite
o dată la şase luni un sac cu boabe de ceaţă
pe care le prăjim într-un cuptor făcut special pentru asta
apoi măcinăm boabele prăjite într-o rîşniţă încrustată cu
monograma unui general german ucis în al doilea război mondial
şi din rîşniţa asta iese o ceaţă măcinată aburindă
pe care o închidem cu aburi cu tot în nişte cutii etanşe marca Tanzgeist

Pe plita sobei galbene locuieşte un ceainic plin cu ceară proaspătă
şi nouă ne place foarte mult ceara
după fiecare masă bem un pahar cu ceară fierbinte
sîngele circulă altfel după ce ţi-ai epilat venele prin interior cu ceară proaspătă
şi noi ne epilăm venele de trei ori pe zi după fiecare masă
pentru ca sîngele nostru să nu întîmpine dificultăţi pe drum

Uneori cînd în camera în care obişnuim
să nu facem nimic altceva se lasă seara ca un abur
scăpat din ceainicul care locuieşte pe linia în călduri a orizontului
de după soba galbenă îşi face apariţia Descartes
sau poate cineva care îi seamănă la perfecţie are şi sabie la cingătoare
şi Descartes ne spune Am auzit că aveţi ceară fierbinte
aş cumpăra şi eu o găletuşă
ceara fierbinte îţi dă o altă perspectivă asupra vieţii
m-am cam săturat de iluzia asta cum că aş fi mort
asemenea lucruri nu dispar decît dacă torni peste ele
o găletuşă de ceară proaspătă fierbinte
am auzit că ceara românească e de departe cea mai grozavă
de aia am şi venit în România
ca să nu vă mai spun că de mult îmi doream
să vizitez mănăstirile din Moldova

Pe plita sobei albastre locuieşte un ceainic care nu face nimic
cît e ziua de lungă (şi în camera în care obişnuim să nu facem
nimic altceva zilele pot dura şi cîte trei patru cinci ani)
ceainicul ăsta rebel şi cam nihilist stă şi se gîndeşte la ale lui
şi plita îi ţine spiritul treaz
şi disperarea mocneşte în el ca un foc părăsit de flăcări
cîteodată îşi mai scoate pălăria de fier de pe cap
şi ne spune de la obraz Drăguţă fiţi amabili aş mai vrea şi eu
o dulceaţă de ceaţă şi un pahar cu apă de întuneric
şi atunci noi ştim că ceainicul rebel e pe cale să intre în călduri
că imediat îşi va relua poveştile sale din tinereţe
aventurile galante petrecute într-un teritoriu numit Ceainicăieri
dragostea pentru o locomotivă pe aburi din Germania
alături de care cunoscuse extazul fericirii şi al disperării
în zadar încercam noi să îi dăm de înţeles
că un ceainic şi o locomotivă nu sînt cea mai potrivită pereche din lume
Dar voi nu înţelegeţi ne spunea Sînteţi nişte tîmpiţi
nici nu ştiu de ce îmi pierd vremea cu voi
nici nu vă imaginaţi cît de superbi eram împreună
eu şi locomotiva mea Urgründe
trebuie să priviţi dincolo de ceea ce se vede ce naiba
fiindcă niciodată un corp nu se îndrăgosteşte de un altul
dragostea nu este între corpuri
corpurile sînt simpli executanţi
corpurile execută doar anumite mişcări
dictate de adevăraţii îndrăgostiţi care sînt invizibili
deci e vorba de altceva
de aia şi sînteţi nişte tîmpiţi ne spunea

Ochi pentru ochi, poliţist pentru adjectiv

1. Poliţist, abjectiv (ochiul profan)

Am fost sau n-am fost la A fost sau n-a fost? N-am fost, şi prost am fost. Dar măcar a fost? Mi s-a spus că, da, a fost, că, da, a fost mult mai bun decît cel la care am fost. De ce am fost la Poliţist, adjectiv? Pentru că un prieten mi-a spus că i-a spus un prieten că Poliţist, adjectiv este cel mai bun film românesc de după Revoluţie. Deşi mă pricep mult mai bine la fotbal decît la film, aş risca să spun că Poliţist, adjectiv nu este un film prost, dimpotrivă: este un film plictisitor despre viaţa plictisitoare şi mediocră a unui poliţist de provincie, ale cărui dileme morale se rezolvă rapid după o partidă de DEX cu şeful. Poliţist, adjectiv este genul de film pe care îl poţi vedea în timp ce te uiţi la un alt film. Cadrele sînt atît de lungi, minute în şir nu se întîmplă nimic altceva, încît este suficient să mai arunci, din cînd în cînd, cîte o privire înspre ecran, pentru a vedea care mai e situaţia. Şi situaţia rămîne, pînă spre final, aceeaşi. Filmul este mai degrabă mut, de aceea se şi rîde la puţinele dialoguri presărate pe ici, colo. Spectatorii rîd chiar şi preventiv, că cine ştie după cîte minute se va mai îndura vreun personaj să mai scoată vreo vorbă. Finalul se sprijină pe DEX, care este o carte destul de proastă şi neinspirată. Poliţistul Cristi are probleme de conştiinţă, nu vrea să îl bage la închisoare pe un puşti care fumează haşiş, dar nu ştie ce înseamnă conştiinţă şi, în general, nu cunoaşte sensul cuvintelor lege, morală, poliţist şi aşa mai departe. În final, DEX-ul aruncă în aer problemele de conştiinţă şi filmul se încheie parcă înainte de a începe.

2. Adjectiv, poliţist (ochiul antrenat)

Poliţist, adjectiv este un film mult prea subtil pentru fanii lui Sergiu Nicolaescu. În schimb, pentru fanii unui Michelangelo Antonioni, să zicem, Poliţist, adjectiv este un film de artă, care aşa şi trebuie privit. Cadrele lungi, cu poliţistul Cristi fie urmărind cîte un puşti de liceu, fumător de haşiş, fie aşteptînd, minute în şir, să iasă cineva sau altcineva din curtea unei case, fie mîncînd, pur şi simplu zgmotos, o ciorbă – sînt tot atîtea răgazuri pe care regizorul li le acordă spectatorilor. La cinema mai trebuie să şi gîndeşti în timp ce priveşti, chit că cei mai mulţi aleg să se plictisească în loc să gîndească. E ca şi cum ai citi o carte ceva mai dificilă şi e absolut normal ca anumite pasaje sau chiar pagini să le reciteşti de mai multe ori. Aş merge chiar mai departe: filmul Poliţist, adjectiv mi se pare a fi unul de manual. El poate fi predat fără probleme la cursuri de Etică aplicată, Filozofia dreptului şi Filozofia limbajului. Sau o combinaţie din aceste trei. Poliţistul lucrează cu normele pe care le lasă legiuitorii, dar şi cu semnele pe care le lasă infractorii. Fiind un om al legii, poliţistul este, în primul rînd, om. Şi oamenii au dileme morale. Aici, este interesant cum dilema morală a poliţistului Cristi este dinamitată de limbaj. Proasta folosire a cuvintelor poate duce, în acest caz, la probleme de conştiinţă, deşi lucrurile sînt, probabil, mult mai complicate. Poliţist, adjectiv poate naşte o nouă specializare: Filmozofia limbajului.

(Cronică din Academia Caţavencu, nr. 28, 15-21 iulie)

Saturday, July 11, 2009

Cunoaşte cineva un geniu al hard disk-urilor?

Joi am primit o lovitură grea: mi-a crăpat hard disk-ul computerului. Daţi-mi voi să mă lamentez puţin: am pierdut mii de poze, sute de texte şi o întreagă carte despre tăceri. Aveam un back up, pe care îl făcusem anul trecut, dar, între timp, mai lucrasem ceva. Zeul apple-urilor Florin Iaru a făcut tot posibilul, dar nu a reuşit. Nişte domni de la Noumax au încercat şi ei să repună în mişcare mecanismul, dar fără succes. Anunţul este pe bune: ofer 500 de euro celui care va reuşi să îmi recupereze datele de pe hard disk. Mulţumesc şi scuze pentru disperarea dintre rînduri.

Sunday, July 5, 2009

Şi păsările stau picior peste picior

Într-o piaţă din Offenburg, două păsări delicioase cască gura una la cealaltă, cu mîinile şi picioarele încrucişate. M-am dus la una dintre ele, i-am zis sărumîna, m-a întrebat de unde sînt, i-am răspuns şi cam atît.