Saturday, October 31, 2009

Surreal cookies

Numai cine a mîncat sărmăluţe de fermoar (voguish dish) se poate înfrupta din aceste delicatese (cookies in fashion).



Friday, October 30, 2009

The Exquisite Corpse Video Project

The Exquisite Corpse Video Project este un proiect colectiv coordonat de artista braziliană Kika Nicolela. A început în aprilie 2008 şi continuă bine-mersi şi în zilele noastre. Filmele sînt făcute pe calapodul cadavrelor delicioase, doar că aici nu se mai pliază foaia, nici nu prea ar fi posibil. Un participant la joc primeşte de la precedentul 10 secunde de film de la care porneşte în a-şi construi propriul fragment, şi tot aşa. Uitaţi-vă cu atenţie la filmul de mai jos şi veţi înţelege că numai în mintea Ignoratorilor Profesionişti suprarealismul este ceva datat, depăşit etc.

CORPSE#6 from ExCorpse Project on Vimeo.

Wednesday, October 28, 2009

Să tragem fermoarul sărmăluţelor

Anul trecut, una dintre propunerile de joc pe care le-am primit de la London International Festival of Surrealism (la care am participat cu cîteva lucrări) s-a numit SURREAL MEALS. Am trimis ceva pe tema asta şi, din fericire, cei de la Londra au rîs în hohote.


(propunerea de joc de la Rik Lina)

Acum cîteva luni i-am propus prietenei mele să facem nişte mîncăruri surrealiste pe bune, adică nişte obiecte cît se poate de reale – sărmăluţele din fotografiile de mai jos sînt opera ei. Eu am făcut mămăliga şi am azvîrlit în farfurie o lingură de smîntînă.



Tuesday, October 27, 2009

Adora (prima apariţie)

Adora este creaţia mea. Am inventat numele ăsta prin 2000-2001, cînd scriam Iubitafizica, al cărei prim poem se numeşte chiar aşa: Adora. Pe atunci nu foloseam Google, nici nu ştiu dacă, acum aproape zece ani, viaţa noastră avea motor de căutare. Un lucru e sigur: Adora îmi aparţine. Cu sau fără ghilimele. Nu este preluat/ă de nicăieri*. Ea este a mea, în curînd şi în carne şi oase.


(Mangalia, 24 octombrie)


ADORA (din Iubitafizica)

Mîinile mele au albit de atîta aşteptare şi din buricele degetelor a început să îmi curgă lapte. Ieri-noapte m-am visat statuie de argint într-un parc nesfîrşit din Bucureşti, plin de lume şi de măşti îngrozitoare. Îndrăgostiţii, nu ştiu cum se făcea, clonau săruturi ajunse pe buza prăpastiei, îşi fecundau sentimentele cu mişcări tandre, îşi jurau credinţă unul altuia ca nişte Dumnezei mici şi naivi. Eu stăteam nemişcată şi îi priveam nedumerită, cînd se apropiau de mine trebuia să îmi ţin respiraţia undeva deoparte pentru ca ei să nu îşi dea seama. E îngrozitor să fii statuie, condamnată la singurătate lucie, la voyeurism şi la multe alte comportamente onirice aberante.

Mîinile mele au albit de atîta aşteptare, însă amprentele mele îţi recompun chipul în crochiuri grăbite, este suficient să îmi privesc nebunele linii chiromanţioase pentru a te descoperi şi a te recunoaşte. Aşteptarea modelează identităţi, amprentele mele îţi litografiază chipul în sepia, îţi fac portretul în roşu şi negru, ce noroc să ai amprente cu talent la desen, ce binecuvîntare să am chipul tău imprimat pe toate degetele, să îmi privesc palmele şi să te văd cum mă priveşti deodată cu toţi ochii tăi nenumăraţi. Însă mîinile mele – tu ştii prea bine – au albit de atîta aşteptare.

(* În cronica din România literară la care m-am referit în post-ul de mai jos, recenzelul zice, la un moment dat, despre volumul Adora, următoarea tîmpenie: „Chiar şi titlul preia o sugestie din Dilecta lui Octavian Soviany“. Pardon?! În 2002, cînd am publicat Iubitafizica, mi-ar fi fost foarte dificil să citesc o carte a lui Soviany apărută în 2006. Măcar pentru chestia asta, recenzorul României literare îmi datorează scuze.)

Monday, October 26, 2009

Un critic mic se juca în nisip cu o recenzie de plastic

Nu urmăresc revistele literare de pe la noi. De ani de zile nu* le mai citesc fiindcă pur şi simplu nu mă interesează. Însă nici nu mă dă indiferenţa afară din casă cînd văd (în numărul 40 din România literară) o cronică ineptă, rău-voitoare de la un capăt la altul, a unui ins cu gîndirea peltică, un critic literar care a învăţat la cursul despre Şcoala Ardeleană că suprarealiştii (ăia adevăraţi, nu ăştia de acum!) incendiau bibliotecile, dar şi că – fie-le ţărîna uşoară! – „cadavres exquis“ se traduce în româneşte prin „cadavre desăvîrşite“.

N-aş fi citit prostia asta de recenzie dacă azi nu m-aş fi văzut la redacţie cu Dan Stanciu, care mi-a zis două vorbe despre ea.
Auzi, cică Adora este sub aşteptările lui! Aşa, şi? Foarte bine că e sub aşteptările unuia care scrie foiletoane encomiastice la adresa şefului Nicolae Manolescu. Foarte bine că nu i-au plăcut nici Adora, nici Dimensiunea „Umbrella“. De ce să-i placă? Păi, ce-a făcut băiatul ăsta în viaţa lui extra-şcolară ca să-i placă aceste cărţi? (Dă de înţeles că i-a plăcut Iubitafizica, şi treaba lui. Mie mi se fîlfîie sincer că i-a plăcut, ba chiar mă inconfortează lucrul ăsta.)

Băieţi, scrieţi despre Manolescu, că e mai sigur! Nu intraţi în cimitire necunoscute, că poate daţi, naibii, nas în nas cu vreun cadavru din ăsta desăvîrşit sau cum i-or mai fi zicînd lui vecinii de palier.

* Dilemateca este singura revistă pe care o mai citesc.

Friday, October 23, 2009

Poezia doar nu e tîmpită să facă trafic

Chiar într-una din dimineţile trecute mi-a fost dat să-l aud, la radio, pe un prezentator comentînd ultimul bestseller şi spunînd: „Filosofia este la modă anul acesta, Lumea Sofiei s-a vîndut pînă acum în 800.000 de exemplare“. Respectivul prezentator oferea cifra de vînzare ca pe un verdict absolut, ca pe o judecată ultimă. Prin intermediul audimatului, logica pieţei ajunge, astfel, să se impună în cîmpurile de producţie culturală. Or, este foarte important de ştiut că, din punct de vedere istoric, toate producţiile culturale pe care eu unul – şi sper că nu sînt singurul, dimpotrivă – le consider, pe care mulţi oameni le consideră ca fiind producţiile de cel mai înalt nivel al omenirii – mtematicile, poezia, literatura, filosofia –, au fost produse împotriva a ceea reprezintă echivalentul audimatului, împotriva logicii pieţei.

(Pierre Bourdieu, Despre televiziune, traducere de Bogdan Ghiu, Editura ART, 2007)

PS: Bourdieu spunea lucrurile astea în 1996. De atunci, gîndirea-trafic (sau mentalitatea-audimat, cum spune el) s-a mai radicalizat.

Tuesday, October 20, 2009

Poze din Germania

Am petrecut zile minunate în Germania împreună cu aceşti oameni. Operaţiunea s-a numit Balkanische Alphabete.


(Hans Thill, Sabine Küchler – Literaturhaus, Berlin)


(Ernest Wichner – Rolandseck)


(Arp Museum, Rolandseck)


(Constantin Acosmei, Ingo Wilhelm, Hans Thill, Vasile Leac – Edenkoben)


(C. Acosmei, Je, H. Thill. V. Leac)

Friday, October 16, 2009

Ţigările erau fluierele la care cîntau bucătarii chinezi

Într-o zi de marţi, într-un tren care alerga între Berlin şi Köln, mi-am amintit de nişte bucătari chinezi care, cu un an în urmă, îmi acompaniau dimineţile pe un trotuar din Hong Kong. Ceea ce urmează este schiţa unui poem absent:

Acest poem ar fi trebuit să fie despre
nişte bucătari chinezi din Hong Kong
mi-ar fi plăcut să scriu un poem despre ei
i-am văzut cu ochii mei de mai multe ori
stăteau întinşi pe caldarîm
visau cu ţigările în gură
visau cu gurile pline de cuvinte pe care
şi le aruncau unii altora
ca pe nişte mingi de ping pong invizibile
îi vedeam în fiecare dimineaţă
pe acelaşi trotuar pe care mă instalam
cu o cană de cafea într-o mînă şi ţigara în cealaltă
îmi plăcea vecinătatea aceea sonoră
zumzetul mingilor de ping pong care
le ţîşneau din gură
păreau obosiţi
aveau ochii storşi de priviri
păreau că nu se privesc ci doar îşi vorbesc
într-un zumzet continuu
de parcă şi-ar fi vorbit unii altora în somn
îşi vorbeau de parcă gurile le-ar fi ţinut loc
de ochi şi urechi

despre ei aş fi vrut să scriu un poem
am şi început într-o zi să scriu unul
despre cum vorbeau şi fumau bucătarii ăia
despre cum trăgeau din ţigări aşa cum
o trompetă trage dintr-un trompetist
(şi tu te uiţi cum trompeta îşi înghite trompetistul)

odată poate am să scriu despre ei
despre somnambulii ăia costumaţi în bucătari
căci despre ei ar fi trebuit să fie poemul ăsta

Tuesday, October 13, 2009

Back in black

Am revenit în România, unde pare să fie din ce în ce mai trist, noroc că noi avem umor. Revin cu nişte poze din Germania şi cu o poveste despre legătura dintre Herta Müller şi o pisică anume.

Sunday, October 4, 2009

De la stînga la dreapta, de sus în jos



1. UMBRA DELPHINII. Cînd este despicată cu o limbă de sticlă, spumele se dau la o parte şi în oglinda ei se zăreşte copita rătăcită a unui cal sălbatic. Gust liliachiu-amar.
2. DICHONIA VIRIDIANA. În libertate, se hrăneşte cu oasele întunericului. Rugina sîngelui este – să nu uităm – zaţul libertăţii.
3. NONAGRIA MONETA. Solul îngrăşat cu zaţul acestui mamifer negru este propice culturilor de Floarea-Soarelui-la-Apus.
4. ANNA LUNARIS. Există în Agrigent o stradă asfaltată cu zaţul de smoală al acestei cafele sălbatice.
5. HYPNA TENTACULARIA. Pompierii somnambuli îşi umplu extinctoarele cu spuma acestei cafele ignifuge, cu gust fantomatic. Cîte incendii nu au căzut pradă zaţului ei nemilos! Cîte tone de scrum nu s-au transformat în piatră la atingerea ei!
6. HARPYIA HERMELINA. Fiartă în miere îndoită cu salivă de bursuc, această cafea de cîmpie este folosită mai ales ca leac împotriva nostalgiei.
7. TREMULA TREPIDA. Cine nu se va minuna că ea a fost adusă pe lume, dintr-un adînc atît de îndepărtat, numai şi numai pentru umbra ei credincioasă!?
8. LEMA CANIOLA. Înfruntă bine trecerea orelor şi este foarte rezistentă la influenţa oricărui astru. Are adîncul negru, iar spuma prinde culoarea roşie pe măsură ce se învecheşte.
9. PSEUDOPANTHERA IMACULARIA. Se dezvoltă bine în orice tip de ibric, atît la soare, cît şi la semi-umbră. În soluri prea amare creşte foarte puternic, dar înfloreşte mai slab. Se poate înmulţi atît prin seminţe, cît şi prin autosugestie.