Monday, November 30, 2009

Mihaela Rădulescu, mai tare ca Salman Rushdie

Unora li se va părea, poate, ciudat că sînt amic cu Mihaela Rădulescu. Mie nu mi se pare. Ne-am cunoscut la Radio Guerrilla, în calitate de colegi camuflaţi în roz. Eu n-am fost deloc amabil cu ea la început. Odată mi-a şi spus, în bucătărie, la radio, că îi este frică de mine. La prima şedinţă a echipei iniţiale a RG, care a avut loc în redacţia Caţavencu, eu, Exarhu şi Mihaiu am fost destul de necruţători cu Mihaela, care tocmai apăruse într-un clip electoral, la braţ cu Adrian Năstase. Cu timpul, mi-am dat seama că Mihaela e o tipă ok. La radio, n-o făcea pe vedeta, atît i-ar mai fi trebuit :). Mihaela aflase că scriu, şi chiar s-a oferit să contribuie cu o sumă de bani pentru Abisa, ceea ce a şi făcut.
Sîmbătă, la Gaudeamus, Mihaela a vîndut în vreo două ore peste o mie de exemplare din al doilea ei volum (Nişte răspunsuri, Polirom). Mai mult decît Salman Rushdie sau Neagu Djuvara.
Aseară, am avut-o în direct, la radio, pe Mihaela. I-am spus că am nişte cărţi scrise şi dacă n-ar vrea să le public sub numele ei. Îmi pare rău că a refuzat oferta :).

Sunday, November 29, 2009

Cui i-aţi da un uppercut la ficat? (Lovitura e imaginară)

Azi-dimineaţă, Lucian Bute şi-a făcut dreptate: un croşeu de stînga în bărbia lui Librado Andrade, în runda a patra, a fost preludiul pentru ceea ce avea să urmeze cîteva secunde mai tîrziu: un uppercut la ficat, KO şi sănătate! Bute rămîne campion mondial la supermijlocie, vesiunea IBF. Şi, da, mi-ar plăcea să-l văd luptînd cu Kelly Pavlik.

Rîndurile de mai sus n-au fost decît o introducere pentru un joc imaginar ceva mai violent:

Cui i-aţi da un uppercut la ficat? Acel/acea cineva te va întreba: De ce dai? Tu va trebui să îi dai un răspuns bun.

Thursday, November 26, 2009

J+a+z+z+g+a+r+b+a+r+e+k

Vă distrag atenţia de la adevăratele probleme ale ţării doar pentru a vă spune că aseară, la Sala Palatului, a fost un concert foarte semi-extraordinar al grupului vocal-instrumental Garbagurtudaninghaus: Jan Garbarek (saxofoane, norvegian), Trilok Gurtu (percuţie, voce, indian), Yuri Daniel (bass, brazilian) şi Rainer Brüninghaus (pian, german). Concertul a fost foarte bun, mai ales în a doua parte, cînd Trilok Gurtu a început să îşi arate colţii de preotcuţionist al genului. Nu intru în detalii, vă rog să mă credeţi pe cuvînt că a fost foarte bine. Mult mai spectaculos decît concertul de acum doi ani de la Gărîna.

(A, şi nu uit: la concertul lui Garbarek & Gurtu & Co a fost şi Costi Ioniţă. L-am văzut eu. Jazz da zile de la mineee..., mă scuzaţi!)



Piesa asta, Where the rivers meet, de pe albumul Rites (1998), este destul de superioară, v-o recomand, inclusiv la întreaga familie, alături de cei dragi.

Wednesday, November 25, 2009

I-ai deschide uşa?

Jocul (din aceeaşi carte) este cam aşa: imaginaţi-vă că visaţi, auziţi (în vis) o bătaie în uşă, vă ridicaţi din pat, deschideţi uşa şi, recunoscînd vizitatorul, trebuie să luaţi o decizie rapidă dacă îl poftiţi înăuntru sau îi închideţi uşa în nas. Dacă îi deschideţi, de ce? Dacă îi închideţi, de ce? Ce îi spuneţi?

Un exemplu de întrebare şi cîteva răspunsuri:

I-ai deschide uşa lui Marx?

Da, dar în linişte.
Da, bun venit, tovarăşe!
Da, te aşteptam.
Nu, scuze.
Nu, ne-am plictisi unul pe celălalt.

Acum, întrebările noastre (jucăm la simultan):

1) I-ai deschide uşa lui Gabriel Liiceanu?
2) I-ai deschide uşa lui Dumnezeu?
3) I-ai deschide uşa lui Maradona?

Monday, November 23, 2009

Jocul adevărului. Haideţi să-l jucăm şi noi!

Jocul adevărului se poate juca în oricîţi şi oricîte. E un joc destul de dur. Suprarealiştii francezi îl jucau cu mult haz. La fel şi suprarealiştii români, cei din al doilea val: Gellu Naum, D. Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.



Am o carte în engleză despre toate jocurile pe care le făceau suprarealiştii lui Breton, de aici am luat următorul episod al Jocului adevărului:

ALBERT VALENTIN: Ce spuneţi în momentul orgasmului?
PIERRE UNIK: Cel mai des am spus „Ha!“.
SIMONE VION: Nu spun nimic.
RAYMOND MICHELET: Nici eu.
ANDRÉ BRETON: Nimic.
ANDRÉ THIRION: Cred că am spus o dată „Dragă“.
HUMM: (Tăcere totală)
VICTOR MEYER: Nimic.
PIERRE BLUM: Cu o persoană iubită, „Dragă“, altfel, nimic.
MADAME LENA: În general, spun „Fernande“ (asta-i soră-mea) sau „Denis“ (el e doctorul de care sînt îndrăgostită, dar niciodată nu m-am culcat cu el), sau „Pierre“.
SCHNITZLER: Nimic.
SCHWARTZ: „Draga mea“ sau „Lulu-a mea“.
KATIA THIRION: „Te iubesc…“
ALBERT VALENTIN: „Tîrîtură“, „Scursură“, „Coardă“ etc.
PAUL ÉLUARD: Eu vorbesc încontinuu.

(A BOOK OF SURREALIST GAMES, compiled by Alastair Brotchie, edited by Mel Gooding, Shambhala Redstone Editions, 1995)


Aşadar, haideţi să îl jucăm şi noi. Începem cu aceeaşi întrebare: Ce spuneţi în momentul orgasmului?

Sunday, November 22, 2009

Nu mă deranjează că sînt român

Dar nici nu sînt mîndru. Uneori, mi-e foarte jenă. Urmează o piesă muzicală. Îşi pune fiecare ce vrea.
(P.S.: Nu pot decît să fiu încîntat de gusturile voastre. Sînt încîntat şi deloc surprins.)

Piesa d-lui Moş Groparu:



Piesa d-rei Gia:



Piesa d-lui JeanBordel:



Piesele d-rei Calliope:





Piesa d-lui Cristi Cotarcea:



Piesa d-rei Lechevalblanc:



Piesa Anonimosului:



Piesa Celuilalt Anonimos:



Piesa d-lui Nimeni:



Piesa lu' Mandea:



Piesa d-rei Jivan:



Piesa mea:

Saturday, November 21, 2009

Cu cine votez

Săptămîna asta m-am uitat la televizor mai mult decît de obicei. De obicei nu mă uit deloc. Aseară am văzut dezbaterea electorală. A fost un spectacol ok, deşi mi-ar fi plăcut mai multă interacţiune, cam în genul a ceea ce s-a întîmplat la Cluj între Băsescu şi Antonescu. Lipsa de umor şi pacifismul afectat ale lui Geoană m-au făcut să rîd. Geoană a fost realmente comic. Băsescu a fost umbra lui. Toţi trei m-au dezamăgit cu modelele lor morale.
Personal, votez cu Crin Antonescu.

Tuesday, November 17, 2009

Ceac-pac

Peste mări şi ţări, un tînăr cioban spaniol, care nu îi era nimănui geamăn, călătorea în Egipt, în căutarea unei comori.

„Eu nu-i înţeleg pe tîmpiţii ăştia“, spunea Best Sailor cu fruntea şiroindu- i de lacrimile Moirei. „La ce bun să cauţi tu comori, cînd atîtea comori te caută ele pe tine, de fiecare dată la o altă adresă?!“

„Ai văzut vreodată vreun orb plîngînd?“, îl întreba Moira pe Best Sailor.

Detectivul Lindsay Boxer investiga dispariţia cîtorva bocitoare oarbe din San Francisco. Soţul uneia dintre ele îi declara detectivului că soţia sa bocea absolut dezinteresat: „O făcea din pasiune, îi iubea pe morţi mai mult decît pe mine“.

Monday, November 16, 2009

The Tiger Lillies i-a făcut pe bucureşteni de rîs

Aşadar, vinerea trecută, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, trupa The Tiger Lillies a susţinut două concerte: unul de la ora 19.00, celălalt, de la ora 21.00. Am fost la primul, şi foarte bine am făcut. Concertele de muzică la care rîzi în hohote nu sînt pe toate drumurile. Aşa cum ziceam şi în avancronica la acest concert, ceea ce cîntă The Tiger Lillies nu seamănă cu nimic. Îi poţi spune dark cabaret sau cabaret punk, dar cabaret punk – se poate spune – cîntă şi Nina Hagen, or ceea ce cîntă The Tiger Lillies este foarte diferit de Nina Hagen. Oricum, nu etichetele sînt importante. Important este ceea ce s-a auzit şi s-a văzut pe scena de la Metropolis. Martyn Jacques (vocalist, acordeonist, pianist şi chitarist) nu cîntă în concerte decît cu faţa pictată. Aşa a cîntat şi la Bucureşti. Bateristul Adrian Huge, despre care s-a spus că ar fi un fel de James Joyce la tobe, este responsabil cu majoritatea clovneriilor care se practică în concertele The Tiger Lillies. Contrabasistul Adrian Stout pare un sobru pe lîngă ceilalţi doi, deşi, credeţi-mă, pe cuvînt, nu este deloc o dovadă de sobrietate să cînţi la fierăstrău. Da, aţi citit bine: Stout a cîntat la fierăstrău, trecînd peste lama acestuia arcuşul contrabasului. Fierăstrăul a sunat impecabil, la fel şi termenvoxul, un instrument protoelectronic, la care a cîntat acelaşi Stout. Concertul a început liniştit, dar liniştea n-a fost decît o introducere într-un haos bine organizat. Gin, una dintre piesele vii şi antrenante ale formaţiei, a fost cîntată în prima parte. Martyn Jacques a performat cînd la acordeon, cînd la chitară, cînd la pian. Hohotele de rîs din sală s-au auzit din ce în ce mai viguros pe măsură ce bateristul Huge îşi intra în rolul de semi-dadaist dark-cabaretist (scuze!). Avea la îndemînă, la poalele tobelor, o întreagă colecţie de obiecte subversive, ca să nu mai zic, deşi zic, că pe partea exterioară a tobei mari era lipit un pui! Huge a scos, la un moment dat, o păpuşă. Mai întîi, a strîns-o la piept. Apoi, a izbit cu ea în tobe. O păpuşă care se dă cu capul de toate tobele este un spectacol nerecomandat minorilor sau angajaţilor de la Autoritatea pentru Protecţia Copiilor. Huge a mai lovit tobele şi cu nişte bombonele pe care le scuipa din gură, însă apogeul delirului a venit atunci cînd s-a înarmat cu două ciocane pneumatice din plastic, cu care a dărîmat tobele, toate tobele, culcîndu-le la podea. I s-a adus sub nas şi un rastel cu diverse cratiţe şi tigăi, pe care le-a bătut puţin, semn că bucătăria poate fi oricînd transformată într-o filarmonică percutantă. Acelaşi Huge a renunţat pentru cîteva secunde la pălărie, şi-a frecat niţel chelia ca şi cum ai şlefui un diamant numai piele şi os, şi – minune! – din viscerele cheliei a răsărit o frumoasă perucă.
Pe la jumătatea show-ului, Martyn Jacques a invitat publicul să spună ce piese ar dori să (mai) cînte, lumea a început să zică ba una, ba alta, eu am cerut, de la balcon, Beat me (ba chiar am strigat: Beat me till I die, cum sună un vers al acestui cîntec) şi, n-o să-mi vină să mă credeţi, Beat me a fost melodia cu care s-a încheiat concertul. Un concert extraordinar (organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian“, în cadrul Festivalului „Viaţa e frumoasă“), pe care îmi pare foarte rău că l-aţi ratat, dacă l-aţi ratat.




(Regret că mi-am lăsat camera foto acasă, pozele astea semi-nasoale sînt opera telefonului mobil.)

Friday, November 13, 2009

Deseară servim The Tiger Lillies

La Teatrul Metropolis, de la orele 19.00, respectiv de la 21.30. Ambele concerte sînt sold out încă de dinainte de înființarea trupei.

Wednesday, November 11, 2009

Păpuşea, vă fac o colivă deseară?



În cazul în care nu ştiaţi, „coliva este un semn văzut al credinţei noastre în înviere. Grîul simbolizează pe cei credincioşi, zahărul sau mierea reprezintă virtuţile celor sfinţi, iar nuca, victoria vieţii asupra morţii.“

Toate aceste lucruri extraordinare şi multe altele, încă şi mai delicioase, le puteţi găsi pe site-ul coliva.ro.

Foarte important:

Producţia de colivă tradiţionala românească are implementat sistemul de management şi siguranţă a alimentelor conform principiilor HACCP SI ISO 22000 /2005.

Aşa să ne sature Dumnezeu!

Tuesday, November 10, 2009

„Prima mea beţie“ se întoarce

Prima betie II from veioza arte on Vimeo.


În acest film, eu şi Horaţiu Decuble interogăm beţia pe marginea paharului şi pe buza vişinie a ontologiei.

Festivalul de Proză Foarte Scurtă „Speranţa moare ultima“

Duminică, la Radio Guerrilla, am improvizat un festival de proză foarte scurtă, şi n-a ieşit rău. A fost semifinala, urmează, previzibil, finala. Emisiunea poate fi ascultată aici, iar o parte dintre povestirile scrise de ascultători pot fi citite pe blogul emisiunii, aici.

Dacă aveţi chef de joc şi joacă, vă rog să vă implicaţi activ. Dăm diplome şi premii în cărţi. De credit? Nu.

Mottou-ul Festivalul de Proză Foarte Scurtă „Speranţa moare ultima“ este acesta:

„Cînd s-a trezit, dinozaurul încă mai era acolo.“ (Augusto Monterroso)

Saturday, November 7, 2009

Aseară am fost în iad

Acest simplu fapt de viaţă s-a petrecut la Sibiu, în hala unde se joacă (şi sper să se mai joace) Faustul lui Silviu Purcărete. Un spectacol drăcesc, pentru care sper să se inventeze şi cuvintele care să îl descrie.

Thursday, November 5, 2009

Să ne luăm interviuri cît încă mai avem ce lua unii de la alţii

În această seară nici măcar istorică, prietenul Cătălin Stănescu, editor-şef la The Chronicle, mi-a solicitat un interviu. Întrebările pe care mi le-a pus ţin mai degrabă de o faună interogativă pe cale de dispariţie (sau dimpotrivă), mai rar se găseşte cineva care să te întrebe, de la obraz, astfel de lucruri. Îl pun aici, fiindcă nu pot altfel:

1. Culoarea primei perechi de pantofi?
Nu cred că erau roz. Asta e tot ce cred că îmi amintesc.

2. Numele primei pisicute din viata ta?
Herta. Inspiratoarea acestui nume a fost, previzibil, Herta Müller.

3. Prima carte citita?
Aici am mai multe variante de răspuns: 1) Nu ştiu, nu sînt din localitate; 2) N-am citit, deocamdată, nici o carte, am fost prea ocupat cu scrisul; 3) Într-o vară, eram copil, sora mea s-a înarmat cu o carte (probabil, oribilă; se intitula Jungherul de argint) şi fugea cu ea după mine, prin curte, somîndu-mă să o citesc. N-am citit-o, normal. Doar nu eram prost să citesc.

4. Cind ai vrut sa ucizi prima data?
Aveam vreo 6-7 ani cînd am vrut să ucid prima dată. Poate nu atît să ucid, cît să fac cumva să moară cît mai repede. Era un bătrîn care mă alergase prin nişte grădini, avea un cuţit imens într-o mînă, nu m-a prins, de aia am şi avut apoi şansa de a-i fi dorit moartea. N-a trecut mult timp şi a murit. Era destul de bătrîn, aşa că nu se făcea să mă implic. Pe oamenii foarte bătrîni nu-i omori decît dacă te afli într-un roman de Dostoiesvski. Eu nu mă aflam.

5. Cum se numea primul Dumnezeu din viata ta? (sper ca nu Marcel)
Habar n-am cum se numea primul, dar pot să spun cum se numesc ultimii doi: Mnezeu şi Demonezeu.

6. Cind ai scris prima poezie? (era cumva epopee istorica?)
Sigur că era epopee istorică, altceva nici n-am scris. Cred că eram în clasa a 5-a, înainte de Christos.

7. Cit porti la pantofi
Port 42, atît îmi permit, deocamdată.

Profit de context, pentru a pune aici, tocmai pentru că nimeni nu mi-a cerut asta, această fotografie:



(Octave Blenchea, Je, Rareş Petrişor, Cătălin Stănescu – sorry, guys, for this unfair & unexpected exposing!)

Deci, se poate :)

În Observator cultural de săptămîna asta a apărut o recenzie absolut decentă la Adora şi Dimensiunea „Umbrella“, scrisă de Adina Diniţoiu.

Altfel, cînd voi avea timp şi chef am să scriu pe blog despre ce anume cred eu că le scapă mai tuturor criticilor literari. Sau poate că n-am să scriu.

Wednesday, November 4, 2009

A fost odată prima dată ca niciodată

Editura Art va lansa în curînd trei antologii de efect: Prima mea beţie, Prima mea dezamăgire în dragoste, Primii mei blugi. Personal, am scris cîte un text în primele două.

Ceea ce se întîmplă în filmul de mai jos ţine de bucătăria internă a beţiei, despre care vorbesc Bogdan Ghiu, Constantin Vică şi Augustin Ioan. În următorul film, care va apărea la orizont cît de curînd, voi fi eu şi Horaţiu Decuble. Enjoy!

Prima betie I from veioza arte on Vimeo.

Uneori simţim nevoia să devenim bulgari

Sînt adesea întrebat în ce limbă s-au înţeles Dumnezeu şi Adam, şi de fiecare dată mă simt obligat să le explic studenţilor mei că nu intră în atribuţiunile unui profesor de limba bulgară să cunoască răspunsul la această întrebare. Puteţi să mă întrebaţi orice altceva.

Monday, November 2, 2009

Nobel pentru pisici

Asta e pisica pe care mi-a desenat-o Herta Müller, anul trecut, pe Animalul inimii.