Thursday, December 31, 2009

Rêvelion























Cam aşa arată Revelionul meu, exact ca acest semi-superb Rêve-lion.
La mulţi ani în continuare!

Monday, December 28, 2009

Poemul adoraţiei paterne

Astăzi, mai mult decît oricînd, acest poem:

Şi vine şi dimineaţa cînd lumina inundă lumea
şi noi stăm la o masă de lemn
îmbrăcaţi în costume elegante de scafandri
în picioare purtăm sandale de scafandri
pe cap avem pălării de soare de scafandri
şi un chelner invizibil se apropie de noi
şi ne aduce o duzină de ceşti pline ochi cu lumină aburindă
şi lumina are spumă pe deasupra şi un zaţ pietrificat pe dedesubt
şi noi ne bem în linişte lumina
şi lumina ne bea în linişte pe noi
şi sîngele ne ia foc şi focul ne ia sîngele făcîndu-ne un semn
e timpul să plecăm

În curînd vom ajunge în punctul de adoraţie
vom trăi doar ceea ce-am visat nimic mai mult
punctul de adoraţie ne va primi cu braţele deschise
ne vom îmbrăţişa într-un bazin cu lumină adîncă
ne vom recunoaşte unul altuia tăcerile incandescente ale braţelor
ne vom săruta unul altuia pe gură incendiile din priviri

Punctul de adoraţie e ora de aur e ora de dor e dorul din zori
e ora Adora

Saturday, December 26, 2009

Zid şi făcut / Zis şi tăcut


Urmînd exemplele lui Lautréamont şi Pétrus Borel Algerianul, noi, horticultorii Institutului de Iluzii Pierdute, am hotărît că zidurile caselor trebuie însămînţate cu poeme în manuscris. Astfel, reprezentanţii generaţiilor viitoare de agronomi, zidari, poeţi şi sinucigaşi nu se vor mai simţi singuri între patru pereţi. Manuscrisele poemelor însămînţate adînc în uterele zidurilor vor fi vocea interioară a seismografului care le va sălbătici oamenilor singurătatea.

Friday, December 25, 2009

Cum a fost (şi este) 2009



La începutul lui 2009 nu bănuiam mai nimic. Simţeam – şi aveam toate motivele să simt – că va fi un an greu, şi cam atît. Mi-am spus atunci că, dacă nu voi muri anul ăsta, voi deveni nemuritor. Deocamdată, pot spune că n-am murit. Şi mai pot spune că 2009 a fost un an greu, într-adevăr. A fost, mai exact, cel mai extraordinar an din cîţi am trăit eu pînă acum. Şi cel mai mare miracol al acestui an abia acum se pregăteşte să se producă.

Thursday, December 24, 2009

Ultima plăcere a unui miliardar

Înainte de a ajunge un om foarte bogat obişnuiam să citesc ziarele. Le citeam ca şi cum aş fi pus mîna pe jurnalul intim al unei prostituate. Ştirile erau de fiecare dată aceleaşi, lumea îşi cunoştea bine meseria, iar clienţii ei, chiar dacă nu aveau de fiecare dată aceleaşi nume, se supuneau, în principiu, aceloraşi întîmplări. Lumea, ca o prostituată care se culcă cu milioane şi miliarde de oameni, mă aştepta, în fiecare dimineaţă, cu braţele deschise, nişte braţe subţiri şi foşnitoare peste care cine ştie ce tipografi excentrici turnau, zi de zi, tot felul de ştiri, anunţuri, fotografii. Lumea, ca o prostituată care ştia bine ce are de făcut, mă făcuse, într-un fel, dependent de ea. Într-o zi s-a întîmplat să găsesc, într-un ziar care îi ţinea lumii contabilitatea amoroasă, un articol care avea să fie decisiv pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa mea. Destinul meu de om foarte bogat este strîns legat de acest articol, care părea să fie altceva decît ceea ce citisem pînă atunci. Citindu-l, am înţeles că autorul anonim al articolului mi se adresa în mod direct, că el nu făcuse decît să arunce o sticlă în mare, dar o făcuse cu speranţa şi intuiţia că sticla nu în zadar va ajunge la cel care o va lua de gît şi va da peste cap mesajul secret. Deşi au trecut ani buni de cînd am găsit, în acel jurnal erotic al lumii, ştirea – să-i zic, totuşi, ştire – care avea să dea sens biografiei mele de om foarte bogat, aş putea oricînd să o reproduc din memorie, literă cu literă, punct cu punct:

„Să fii curajos este, desigur, un lucru bun. Să fii generos este o dovadă clară de virtute. Dar ce te faci atunci cînd, în timpul unui act de curaj, ţi se întîmplă să ai orgasm? Ce te faci cînd, făcînd-o pe generosul, simţi o plăcere suspect de intensă? Prefixul post este la mare căutare, asta e clar. Postmoralitatea este acum o realitate, graţie sectei miliardarilor excentrici. «Morală De Dragul Orgasmului» este o sectă alcătuită numai din indivizi a căror unică şi cea mai intensă perversiune a lor este să facă bine. Îndeletnicirea de bază a sectei este virtutea. O virtute hedonistă, desigur. O virtute cel puţin hedonistă, desigur. Membrii sectei, care sînt cu toţii nişte obsedaţi moral, nu fac bine pentru că le-ar păsa prea mult de Aristotel sau de Kant, ci fac bine în virtutea unui imperativ erotic. Sexul moral pluteşte în aerul inspirat adînc de membrii sectei.“


După ce am devenit foarte bogat, nu am mai citit, pentru o vreme, ziarele. Lumea îmi devenise accesibilă şi altfel decît prin intermediul acelui jurnal intim pe care aproape că îl ştiam pe dinafară. Ştirea despre secta «Morală De Dragul Orgasmului» o abandonasem, pentru un timp, în pămîntul cenuşiu al memoriei mele de om – de-acum – foarte bogat. Ştiam că va veni o zi cînd se va cere singură afară, dar, pînă atunci, aveam multe de făcut. În primii mei ani de om foarte bogat am trăit tot ce nu putusem trăi în calitate de cititor de ziare. N-am să intru în detaliile acestor aventuri, tot ce am să spun este că plictiseala a survenit destul de repede. Cînd eşti foarte bogat, lumea vine ea la tine şi îţi spune la ureche cele mai cumplite secrete ale ei. Eram deja plictisit de viaţa mea de om foarte bogat cînd am aflat de la un individ ciudat, care îşi spunea Mirele Mirel, de existenţa a doi bătrîni nevăzători, domnul Pu şi doamna Pi, care de-o veşnicie aproape stăteau închişi în casă şi vorbeau. Aveau, mi s-a spus, nişte discuţii ciudate, care sigur ar fi fost pe placul unui om foarte bogat şi plictisit, aşa cum eram eu pe-atunci. Prin anumite mijloace, pe care oamenii foarte bogaţi le cunosc foarte bine, am ajuns să petrec cîteva zile în aceeaşi cameră cu domnul Pu şi doamna Pi. Înţelegerea a fost ca ei să mă ignore complet şi să îşi vadă de discuţiile lor. Fiind orbi, a fost destul de simplu pentru ei să mă trateze ca pe un ins invizibil. Am înregistrat pe un reportofon o parte din discuţia  pe care, la prima vizită, domnul Pu şi doamna Pi au avut amabilitatea să o poarte în prezenţa mea.


Spre seară am ieşit din casa domnului Pu şi a doamnei Pi fără să le adresez nici un cuvînt. Asta fusese înţelegerea. I-am mai vizitat de cîteva ori, dar discuţiile lor mi se păreau deja repetitive. Cînd era cît pe ce să alunec definitiv în braţele plictiselii, mi-am amintit de ştirea aceea de demult, pe care m-am hotărît să o dezgrop definitiv şi să o pun în aplicare. Ştiam în cele mai mici detalii ce aveam de făcut. Am contactat cîţiva prieteni, la fel de bogaţi şi de plictisiţi ca şi mine, le-am explicat despre ce este vorba, am bătut palma şi iată-ne împreună, organizaţi într-una dintre cele mai ciudate secte din cîte au existat vreodată. În tinereţe, cînd nici nu bănuiam ceea ce avea să se întîmple, peste ani, cu viaţa mea, m-am apucat să studiez filozofia. N-am fost un student strălucit, dar se întîmplase de cîteva ori să îmi iau prin surprindere colegii şi profesorii. Ştiusem de la bun început că nu voi profesa niciodată ca licenţiat în filozofie, aşa că nu am insistat. Se spusese şi se scrisese deja totul cînd am intrat eu în această ciorbă nu lipsită de anumite delicii. Whitehead a avut pesemne dreptate cînd a spus că toată filozofia de după Platon sînt note de subsol la dialogurile lui. Aristotel m-a plictisit de la bun început, trebuie să recunosc, însă Kant mi-a plăcut. Etica lui e singura cu care am rezonat, chiar dacă, pînă să devin foarte bogat, doar la modul teoretic. După ce am stabilit cu prietenii mei foarte bogaţi ce urmează să facem, am stat şi m-am gîndit de unul singur cum ar putea fi pusă problema. Mi-am amintit de acţiunile conforme datoriei ale lui Kant, dar şi de acţiunile făcute din datorie, şi mi-am dat seama că, aici, e o pîine bună de mîncat.  Ne şi vedeam, pe mine şi pe prietenii mei, inventatori ai unei etici hedoniste a datoriei. Imaginaţi-vă un grup restrîns de miliardari excentrici, a căror cea mai intensă plăcere, după ce le-au epuizat pe toate celelalte, este aceea de a face bine. Intensa plăcere pe care o resimt atunci cînd fac acte de caritate frizează, putem presupune, domeniul patologicului, deşi acesta nu este decît un detaliu de culoare. Ei (adică noi) acţionează moral şi acţiunile lor sînt conforme datoriei. Plăcerea pe care ei (adică noi) o resimt este lăudabilă, deoarece acţiunilor conforme datoriei sînt, vorba lui Kant, lăudabile, nu însă şi demne de stimă. Plăcerea lor (adică a noastră) se află în legalitate, deoarece absenţa conţinutului moral, din perspectivă kantiană, nu ştirbeşte cu nimic din conţinutul legal al acţiunilor lor – sper că nu e prea complicat. Dictonul după care se ghidează aceşti miliardari excentrici (care sîntem chiar noi) este: „Plăcerea e moralitatea noastră“, iar salutul lor (adică al nostru) de întîmpinare este: „Mi-a făcut plăcere să fiu moral“. Să presupunem că, la un moment dat, aceşti miliardari excentrici – pentru care a face bine este o chestiune de viaţă şi de moarte, fiindcă plăcerea, de care ei (adică noi) sînt dependenţi, e o chestiune de viaţă şi de moarte – citesc, într-o lectură colectivă, Întemeierea metafizicii moravurilor a lui Immanuel Kant, carte de care, pînă atunci, nu ştiuseră, cu excepţia unuia singur (care eram chiar eu), nimic. Se vor recunoaşte în cazuistica invocată de filozof şi vor fi, desigur, contrariaţi să afle că acţiunile lor conforme datoriei nu au conţinut moral. Unii vor obiecta, aşa cum s-a şi întîmplat, spunînd că plăcerea pe care o resimt atunci cînd fac bine este mai mult decît o înclinaţie, este chiar o datorie morală pe care o au faţă de ei înşişi, şi ceilalţi (cu excepţia unuia singur, care eram tot eu) le vor da dreptate. Cineva se va întreba, aşa cum a şi făcut, de ce acţiunea din datorie nu ar putea avea nu un singur mobil, adică datoria însăşi, cum spune Kant, ci două mobiluri concomitente: datoria şi plăcerea ca datorie. În fond, vor obiecta ei la adresa intransigenţei lui Kant (dimpreună cu mine, de data asta), plăcerea ca datorie este un trebuie intern. Altcineva va încerca să aproximeze un prezumtiv imperativ hedonistic, dar încercarea va fi sortită eşecului.
În ciuda anumitor dificultăţi de ordin teoretic, membrii sectei noastre n-au renunţat. Secta există şi, în continuare, face bine. 

Tuesday, December 22, 2009

Saturday, December 19, 2009

Fericiţii sînt suspecţi




Cînd vreo rudă tembelă o întreba ce vrea să se facă atunci cînd va fi mare, Moira dădea de fiecare dată acelaşi răspuns: „Eu vreau să mă fac, cînd o să mă fac mare, soţie perfectă“. 

Pe atunci nu ştia ce înseamnă nici unul dintre aceste cuvinte, dar le auzise cine ştie pe unde, şi îi plăcuseră atît de mult, încît hotărîse să le păstreze, le ţinea strîns la piept tot timpul ca pe două păpuşi misterioase, iar noaptea dormea cu ele, soţie şi perfectă erau singurele cuvinte care aveau voie în patul ei.

Pe atunci, Moira nu cunoscuse nici măcar o soţie de conte.

Mulţi ani după aceea, o femeie se mărita cu un amic din copilărie, suspectat de mai multe crime.

Cînd vreo rudă tîmpită îl întreba ce vrea să se facă atunci cînd avea să fie mare, Best Sailor răspundea simplu: „Suspect“. 

„De ce?“, insistau rudele, iar Best Sailor le livra tîmpiţilor un răspuns pe care îl compunea pe loc, fără nici o dificultate.

„E frumos să fii suspect, e mai bine decît să fii orice altceva. Ca suspect, lumea te respectă, poliţiştii şi vînzătorii de dulciuri te salută, fetele se uită la tine pe stradă şi îţi arată gropiţele din obraji, îţi zîmbesc cu dinţii lor albi, care este culoarea iubirii. Cînd eşti suspect, eşti fericit, pentru că nimeni nu ştie cine eşti, deşi tu eşti cineva, pentru că e clar că suspectul este cineva. Cine nu e suspect nu e nimic.“

„Dar ce înseamnă să fii fericit?“, îl întrebau mai departe rudele.

„V-am spus doar ce înseamnă. Fericit eşti atunci cînd nimeni nu ştie cine eşti cu adevărat. Eu vreau să fiu suspect ca să fiu fericit şi să ştiu numai eu cine sînt, pentru că asta este doar treaba mea.“

Wednesday, December 16, 2009

Există momente cînd timpul nu se mai uită la ceas




Astăzi a început a treia glaciaţiune şi apostolii şi-au cumpărat cu toţii patine şi ei noaptea numai asta fac

Ultima noastră stare civilă ne cere prevenitor consimţămîntul

Atunci cînd s-a întîmplat trăiam într-o proximitate îndepărtată veşnic atent la scandalurile miraculoase

În fiecare dimineaţă domnişoara W îşi făcea autoportretul în oglindă îşi număra măselele de minte îşi împletea codiţe din genele ei orbitor de lungi Retinele ei erau conştiente de sintaxa densă a întunericului

Doamna Kuttare bolborosea ceva despre privirea care se desparte de ochi Ne spunea Orizontul este doar una dintre limitele noastre şi cea mai constantă dintre ele

Morţii dansează de moarte bună Au ieşit din convalescenţă cum ar fi ieşit dintr-o casă prea mare – şi acum dansează

Cel ce a murit nu este altul

Dar să nu mai vorbim atîta despre moarte vă rog eu ne spunea domnişoara W Mai bine să patinăm tocmai s-a lăsat întunericul Doamna Kuttare se ridica încet de pe lina orizontului ei fastuos mîngîia o pisică mînca o vişină şi adormea instantaneu Numai aşa putea să patineze – visînd şi discutînd cu persoane necunoscute

În anul 1875 în Anglia nici o persoană nu s-a sinucis aruncîndu-se de pe locuri înalte Aceasta era  o ştire foarte veche la care doamna Kuttare ţinea ca la copilul ei O repeta cu voce tare punînd-o pe diverse melodii

Dar să nu mai vorbim atîta despre moarte vă rog eu frumos ne spune domnişoara W Mai bine să patinăm Una-două se face dimineaţă şi trebuie să ne trezim

Şi se face o zi cînd timpul vine şi nu mai pleacă

Moartea se transmite sin tată-n fiu Aceste lucruri prea puţin conştiente ni le spuneam în şoaptă pentru a nu o jigni pe domnişoara W care patina liniştită dincolo de vecinătăţile extreme

Tuesday, December 15, 2009

Exclusivitate poemix: Dansînd cu Nobel

Săptămîna trecută, Hertei Müller i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Discursul rostit de H.M. la Stockholm cu această ocazie poate fi citit în Observator Cultural, în traducerea lui Al. Şahighian. Este un text extraordinar, mie mi-a plăcut foarte mult şi m-a emoţionat. 

În fotografie, Herta Müller şi Ernest Wichner dansînd la banchetul de după decernare.


(mulţumiri lui Ernest pentru foto)

Monday, December 14, 2009

Poemul ochilor carnivori


Un ochi de tigru locuieşte în ochiul meu drept

Un ochi de leu locuieşte în ochiul de tigru din ochiul meu drept

Un ochi de panteră locuieşte în ochiul de leu din ochiul de tigru din ochiul meu drept

Un ochi de jaguar locuieşte în ochiul de panteră din ochiul de leu din ochiul de tigru din ochiul meu drept

Un ochi de hienă locuieşte în ochiul de jaguar din ochiul de panteră din ochiul de leu din ochiul de tigru din ochiul meu drept


Ca un telescop sălbatic se deschide ochiul meu drept

şi lentilele lui beau

sîngele sec al nopţii

vinul matern al singurătăţii

roua picioarelor întunecate

 

Dar în ochiul meu stîng de mult timp nu mai locuieşte nimeni

Saturday, December 12, 2009

Poemul pompierului cu suflet de foc



Era un pompier mistic cel puţin așa se spune

el nu lupta cu flăcările el vorbea cu ele

el nu stingea incendiile el le îmblînzea

focul era prietenul lui din copilărie

crescuseră împreună în penumbrele aceleiași fierării

nu el nu stingea focul nu îl stingea niciodată

căci ar fi fost ca și cum l-ar fi ucis

pe cel care l-a învăţat să vadă

nu el nu stingea focul niciodată nu îl stingea

era un pompier cumsecade

avea o casă frumoasă un cîine galben

trei copii cinci copaci iarbă din belșug

și mai ales avea o nevastă minunată

cu un nume indescifrabil

ea era focul lui de noapte cel puţin așa se spune

 

Şi focul pe care îl reîntîlnea

cu prilejul a tot felul de incendii

îl iubea foarte mult pe pompierul-îmblînzitor

era un foc foarte sensibil

era un foc capabil de cele mai înalte sentimente

era un foc care și-ar fi dat viaţa pentru îmblînzitorul lui

dar și pompierul îl iubea

și pompierul mistic era topit după foc

 

Imaginaţi-vă un foc mare ca un animal preistoric

așezîndu-se la picioarele acestui pompier-îmblînzitor

priviţi focul dîndu-se de trei ori peste cap

priviți-l transformîndu-se în mii de cuburi

și pompierul își pune în geantă cîteva bucăţi de foc

pe care i le dăruiește soţiei

și soţia lui se duce la bijutier cu acele cuburi

din care își face inele coliere și cercei de foc

 

Pompierul mistic avea o soţie într-adevăr elegantă

Friday, December 11, 2009

Intelectualii lui Băsescu


Intelectualii lui Băsescu ar trebui, cred, să fie ceva mai bine organizaţi, eventual pe departamente, eventual după cum urmează:

Poeţii lui Băsescu
Romancierii lui Băsescu
Prozatorii scurţi ai lui Băsescu
Dramaturgii lui Băsescu
Traducătorii lui Băsescu
Scriitorii de cărţi pentru copii ai lui Băsescu
Criticii literari ai lui Băsescu
Filozofii lui Băsescu
Scenografii lui Băsescu
Arheologii lui Băsescu
Dansatorii contemporani ai lui Băsescu
Alchimiştii lui Băsescu
Sinologii lui Băsescu
Teologii lui Băsescu
Biologii marini ai lui Băsescu
Geneticienii lui Băsescu
Matematicienii lui Băsescu
Şahiştii lui Băsescu
Pianiştii lui Băsescu
(a se continua lista)


Tuesday, December 8, 2009

Teorema pescăruşului cu cap de lup (TPCL)



Astăzi, în timpul testului la Metalogică, am început să scriu un poem despre un pescăruş cu un trecut destul de întunecat, un pescăruş care îşi tatuase un peşte-spadă pe burtă şi un cap de lup pe aripa stîngă, un pescăruş care se căsătorise de trei ori în aceeaşi zi, mare figură pescăruşul ăsta, ştiu foarte bine despre ce vorbesc, l-am întîlnit acum două zile, la Mangalia, fumam pe balcon şi el cît pe ce să îmi reteze ţigara cu spada aia plină de solzi de pe burtă, mi-a plăcut de el, un tip, într-adevăr, curajos, şi eu scriam de zor despre echivalenţa Teoremei completitudinii tari cu Teorema lui Henkin, iar el se plimba deasupra paginilor pe care le înnegream de zor, şi asta doar pentru a mă face să înţeleg ridicolul situaţiei, naiba ştie cum dăduse de mine, eu încercam să elimin o săgeată dintr-un rînd valid, să dau dovadă de corectitudine semantică şi sintactică, iar el îmi striga, printre rînduri, fraiere, completitudinea e ceea ce fac eu cînd zbor, nu ceea ce faceţi voi, aici, vai de capul vostru, hai, te salut, mi-a părut bine că sînt pasăre, nu om.

Thursday, December 3, 2009

Prima mea dezamăgire în dragoste

Astăzi, la ora 18,00, la Absintheria Sixtină, Editura ART lansează Prima mea dezămăgire în dragoste (al treilea volum din seria Prima dată). Voi vorbi şi eu despre aceste dezamăgiri care ne doare, alături de Antoaneta Ralian, Luminiţa Marcu, Laura Albulescu şi Johnny Răducanu.



Ofer un exemplar din cartea asta celei mai frumoase relatări, aici, pe blog, despre prima dezamăgire în dragoste.