Monday, May 10, 2010

Creola


(colaj de Dan Stanciu)

Trebuia să fii pur şi simplu creol pentru a putea să te apropii de ea. Şi ca să fii creol, trebuia să ştii să lupţi cu cuţitul. Ea numai atunci se simţea creolă pe de-a-ntregul: cînd bărbatul de lîngă ea îi făcea morţii portretul în cuţit.

Mă simt în siguranţă lîngă pumnalul bărbatului. În oglinda lui adîncă mă recunosc ca pe o fatalitate tandră şi tăioasă.

Ea înainta spre oameni şi lucruri ca şi cum ar fi mers pe sîrmă. Pentru da şi nu, ea folosea aceeaşi intonaţie. Aşa era ea: o intonaţie complicată lipsită de orice pudoare.

De ea nu te puteai apropia oricum, în nici un caz cu umbrela deschisă. Vehemenţa ei creoliană, graţia ei eoliană îţi impuneau un anume număr de paşi.

Eu trăiesc, eu pur şi simplu trăiesc. Pentru mine, a trăi este o vocaţie. Am aşa o senzaţie de viu încît, uneori, mă tem că o să înnebunesc. Şi ca să nu înnebunesc cu totul, dansez, trăiesc, iubesc şi iar dansez pînă uit de mine, iar dragostea şi muzica mă îndepărtează de lume şi mă fac să mă simt fericită.

Spontaneitatea şi graţia ei stăteau în firea lucrurilor. Ea iubea ca şi cum în scurt timp nu ar mai fi fost nimic.

Eu nu pot să mă despart de tine decît iubindu-te.


Reflectate de oglinda pumnalului, cuvintele ei păreau un joc de lumini şi umbre.

Numai după ce am înţeles cuvîntul care mă însoţea pretutindeni, pe străzi ori în vis ori în cu totul alte locuri necunoscute, am devenit eu însămi, am devenit acel cuvînt.


Şi cuvîntul era Creola. Şi Creola era ea reflectată întruna de lama pumnalului alături de care se simţea atît de femeie.

1 comment:

lalastyle said...

văd că ați schimbat formatu', dar năravul ba!
bine așa! Ne plac superrealismul, da' să fie în sânge!