Friday, May 14, 2010

Stingeam frumos ţigara în cea mai apropiată gură

Mă aflam într-o cameră cu mai mulţi oameni. Unii erau morţi de-a binelea şi asta le dădea un aer de superioritate. Rîdeau cu multă poftă, coborîndu-şi gurile în bernă. Mie îmi venea să plîng dar, din consideraţie pentru ei, nişte morţi atît de superiori şi de bine dispuşi, nu plîngeam. Fumam doar şi îmi lipeam privirile de pereţi. Se întîmplau multe lucruri în acea cameră şi noi (eu şi ei) le priveam de parcă asta ar fi fost treaba noastră. Fotografiile îmi aminteau sentimentele catastrofale, adevărate cataclisme intrate în putrefacţie, pe care le purtam cu mine peste tot. Unii rîdeau pe mai multe voci şi îşi umpleau paharele cu lichide de diferite nuanţe, de la alb la negru. Mie al naibii îmi mai venea să plîng (nu aveam nici un motiv) şi, ca să nu plîng, îmi aprindeam o ţigară. Scoteam din mine un fum aproape lichid – era felul meu de a mă exprima în faţa acelor morţi. După ce îmi fumam plînsul acela excentric şi imponderabil, stingeam frumos ţigara în cea mai apropiată gură, spuneam "pardon" şi căutam cu privirea ceva ce m-ar fi ajutat să scap. Un obiect care lasă urme vagi şi un pumn de pămînt învîrtindu-se în jurul unei umbre verticale mi-ar fi fost de-ajuns. Morţii îşi vedeau de-ale lor, îi stimam mult pentru asta, eram sătul de cretinii deosebit de vii care îşi tot vedeau de-ale mele. Îmi venea (nu ştiu cum) să aplaud, mi se părea interesant, ca să nu zic mai mult, să aplauzi un mort – el stă întins pe patul lui, înconjurat de doliul celor apropiaţi, şi, deodată, spre surprinderea generală, tu începi să aplauzi. Pe morţi, însă, nimic nu îi mai surprinde: cînd aud aplauzele, ei se ridică, se înclină elegant, îţi mulţumesc din priviri şi se culcă la loc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. De fapt, nu-mi dădea deloc mîna să-i aplaud, în schimb i-aş fi pocnit cu plăcere peste gurile lor de morţi ultra-veseli, dar nu făceam decît să îmi mai aprind o ţigară, scrumiera (cu care începusem deja să comunic) era plină ochi de cenuşa unui sentiment nedesluşit. Ca să nu-i rănesc sentimentul, îmi scoteam batista din buzunar şi depuneam fumul în camerele ei şifonate şi batista devenea grea şi sărată, o storceam în scrumieră ca pe o şosetă îmbibată cu lacrimi. În tot acest timp, morţii din cameră îşi dădeau, unii altora, aere de superioritate – n-aveau decît.

(colajul: Dan Stanciu)

11 comments:

baiamare said...

genial, acum ca de obicei. astfel incat te rog din degete sa ma anunti cand mai vin prin bucuresti ca sa ma bucur de deosebita onoare de a bea o bere cu tine :-).

costik_c said...

da, frumos text, am ras ca de obicei

Elza said...

in loc de lacrimi inghitim rotocoale din fumul lacrimilor arse.

George Asztalos said...

de admirat fidelitatea relativ la stilul lui Naum. în ce mă privește mi/ar place să citesc și Iulian Tănase. măcar uneori, așa...:)

Iulian Tănase said...

Fidelitatea relativ la Gellu Naum este fidelitatea relativ la suprarealism. Scriu aşa cum simt şi doar pentru că aşa simt să scriu, nu pentru vreo admiraţie sau alta. De altfel, nimeni nu e poet/profet în ţara lui, cu excepţia cîtorva batalioane interdisciplinare de poeţi, care sînt profeţi cu juma' de normă doar în ţara lor. Mai vorbim după ce murim, vorba mea (sper).

costik_c said...

vesti proaspete:
Dan Bittman: Am aşteptat 30 de ani concertul AC/DC, dar a meritat
Dan Bittman a declarat că spectacolul oferit duminică seară de formaţia AC/DC a fost fabulos.

costik_c said...

si inca o veste buna:

http://www.jurnalul.ro/webcam/tulcea-196.html

Popa said...

Frumos.

Cristian said...

dacă nu se vede colesterolul de la Mac nu numai ca nu e o veste buna, e chiar o nouă inchiziţie virtuală a obezilor eretici dependenţi de blasfemiile cartofilor prăjiţi Mcdonalds.

vic said...

tocmai am facut download de pe liternet la: iubitafizica.

sa vezi ce-o sa patesti dupa marea rontaiala.

Maria Magdalena said...

Tare titlul stingeam tigara in cea mai apropiata gura, razi de mori...