Saturday, July 17, 2010

Şi fluturii sînt oameni



Cineva, o persoană delicată şi foarte atentă, mi-a atras atenţia asupra unui text (de care uitasem complet) pe care l-am scris în urmă cu vreo 5 ani, un fel de cronică la piesa de teatru Fluturii sînt liberi (de Leonard Gershe) sau, poate, un foarte mic eseu despre orbire, enjoy:

Sîntem cu toţii nişte orbi. Nici măcar nu avem aripi. Avem priviri bune, dar nu vedem nimic. Ne îmbrăcăm ochii în rochii orbitoare, în lentile de contact, în ochelari de soare, de firmă, în costume strălucitoare, de diferite culori, dar nu vedem nimic. Sîntem nişte orbi rafinaţi, cu ochii îmbrăcaţi după ultima modă: privim, dar nu vedem. Mîinile noastre seamănă cu nişte bastoane de orbi, orbecăind în întuneric. La fel şi picioarele.

Din fericire, fluturii văd, fluturii ne văd, fluturii sînt liberi să vadă. Ca să vezi, îţi trebuie şi aripi, nu doar ochi. Fluturii au aripi, ei văd, ei nu poartă lentile de contact, căci ochii lor sînt alcătuiţi din mii de lentile delicate care, împreună, recompun lumea noastră de orbi. Don Baker este orb, chiar orb, aşa s-a născut, însă orbirea lui este sora geamănă a luminii. Don este un orb luminos, un avocat al luminii. El vede cu degetele, cu urechile, cu inima, căci inima lui are o retină impecabilă. Ca să vezi, trebuie să ai un verb bun, de mişcare, un verb care să mişte lucrurile dinspre întuneric către lumină. Verbul lui Don este "a dori". Don a trăit aproape 20 de ani în preajma mamei, a trăit ca într-un uter extern, protector. După 20 de ani, Don îşi ia zborul, părăsind încă o dată şi definitiv uterul acela care începuse să-l strîngă, căci mama, Florence Baker, i-a oferit protecţie, nu încredere. L-a tratat ca pe un orb.

Însă mult mai orbi sînt cei care nu vor să vadă, şi doamnei Baker i-au trebuit aproape 20 de ani ca să înţeleagă că între a oferi ajutor şi a da încredere există o mare diferenţă. Jill Benson este un mesager fugitiv, cu forme voluptuoase, o fată directă, cu gesturi abrupte, care, la 19 ani, a trecut deja printr-un divorţ. Este vecina singurătăţii lui Don. Cunoscîndu-l, este fascinată - nu mai vorbise niciodată cu un orb, deşi mai văzuse orbi în viaţa ei. Pentru Don, Jill este un flash de lumină, un fluture care îi îmblînzeşte întunericul şi îi ucide virginitatea.

Libertatea pare a fi mai puternică decît dragostea: aşa cum Don a fugit de lîngă mamă, în căutarea libertăţii şi a identităţii, şi Jill va fugi de lîngă Don, va fugi cu regizorul Ralph Austin, o fiinţă demonstrativă, în căutarea celebrităţii. Piesa aceasta, jucată de nişte oameni tineri, foarte talentaţi, este un exerciţiu de libertate. Nu fiţi orbi, simţiţi-vă liberi să-l vedeţi!

1 comment:

Elza said...

frumos scris. oare oamenii vad mai multe culori decat fluturii? :)


... si oamenii sunt fluturi. :)