Sunday, October 10, 2010

Femeia-care-nu-se-oprește-o-clipă-din-visat



Dincolo de sferturile trezirii, de umbrela care a îngroșat gluma umplînd-o cu vorbe de vată limpede, lemnul putred a cunoscut dedesubturile privirii. Astfel, înarmați cu toți ochii din dotare, îmbrăcați cu propriile noastre corpuri, am început să căutăm locul de unde ne-ar fi plăcut să pornim fluxul.
L-am găsit sub un pom, în care un pompier înnorat stingea o sirenă cu un terci de rulmenți. Apoi, fără a ne scoate mîinile din uterele care le țineau de cald, am traversat trei scaune și am ajuns acolo unde departele devine apropiatul nostru.
Femeia-care-nu-se-oprește-o-clipă-din-visat ne spunea, pe mai multe voci (toate ale ei), că depărtarea este un viciu și apropierea o boală incurabilă, însă noi nu eram pregătiți pentru un asemenea festin. Idei cu piciorușe agile și aripioare fremătînd ni se dezvoltau în țeste. Le luam și le arătam ce înseamnă adevărata dragoste, iar ele, înspăimîntate, cu sînii înecați în lacrimi, ne spuneau: „Nu credeam că așa ceva e posibil“.
Acesta nu era decît începutul unui mesaj care se întrerupsese între primul și al doilea ciripit. Însă mai tîrziu aveam să deslușim, printre perechi de sensuri frînte, adevărata lui semnificație: un amestec de lene și reverie. Dar exista și o a doua semnificație, în mrejele căreia mesajul se lăsa prins ori de cîte ori simțea nevoia să se elibereze de fantomele viitorului.

(Dan Stanciu, Iulian Tănase, Trusa instalatorului de umbre, 2006)

3 comments:

Elza said...

și când se trezește... se trezește într-un alt și alt vis...

mişca said...

şi cum se poate trezi la realitate, toruşi?

Iulian Tănase said...

la care realitate? :)