Sunday, January 31, 2010

Pisica Halucinogenă ştie ce spune

Abisa visează ca şi cum de aceste vise ar depinde însăşi viaţa ei. În burta unui peşte generos, Abiscruda şi Altiulius se joacă de-a Soarele şi Luna.
– Noi de ce nu visăm niciodată? întreabă Altiulius.
– Noi sîntem prea mici ca să visăm, răspunde Abiscruda.
Somnul intră în burta peştelui generos, ţinînd în braţe Pisica Halucinogenă.
– Veniţi, le spune Somnul celor doi copii, veniţi, vă învăţ eu să visaţi. Visatul se învaţă şi el. În cîteva săptămîni o să visaţi la perfecţie, o să vedeţi voi… Pisica Halucinogenă deschide un ochi şi le spune copiilor:
– Abiscruda, Altiulius, vă garantez eu că Somnul spune adevărul. Eu de la el am învăţat să visez.

Saturday, January 30, 2010

Patru poeme exacte

***
Noi sîntem cei ce ne întoarcem tîrziu
şi roşul ne întîmpină cu verticalitatea lui imaculată
noi sîntem cei ce nu avem voie să fim înfrînţi prea devreme
căci nouă ne e dor şi dorul nu e al nostru

Cei ce sărută fotografiile pe gură şi îmbrăţişează umbrele –
noi sîntem

***
Îmi era oarecum la îndemînă întunericul acela
era un întuneric foarte avantajos
puteam să tac pe săturate
auzul meu avea o vizibilitate foarte bună
ascultam pe toată lumea fără să scot un cuvînt

Cineva îmi vorbea despre avantajele respiraţiei
folosea multe cuvinte frumoase îşi permitea
îmi spunea întunericul nu e pentru toată lumea
eu eram de acord îmi adecvam bezna la cuvintele lui
eram în definitiv posesorul unei bezne foarte înţelegătoare

***
Albastru pe albastru noi scriem şi nu spunem totul
şi nu spunem nimic din ceea ce ştim
noi nu ne întrebăm noi nu primim răspunsuri
să populăm albastrul cu copii albi şi roşii ne spunem
să plîngem în bazine adînci le spunem

Şi paşii ne iau urma şi o duc departe de noi departe
aşa ceva nu e posibil se spune
şi noi continuăm să scriem albastru pe albastru
şi nu spunem decît ceea ce nu am ştiut niciodată

***
Cel chemat în ceasul al doisprezecelea
este ultimul apostol
şi toată averea lui nu valorează treizeci de arginţi
el nu se leapădă de trei ori
evanghelia lui nu e somnul
nu el sărută pe gură

Numele primului cămaşă îi este
şi pînă la sfîrşit cuvîntul de la început îi este amintire

În ceasul al doisprezecelea cel chemat nu mai ajunge

Thursday, January 28, 2010

Una bună de la Torricelli

Am găsit în Structura revoluţiilor ştiinţifice a lui Thomas Kuhn o vorbă zisă de Torricelli, care mi-a plăcut foarte mult: „Trăim pe fundul unui ocean de aer“. Uite că şi oamenii de ştiinţă pot fi poeţi, dacă se concentrează puţin.

Friday, January 22, 2010

Poezia îşi vede, mai departe, de-ale mele

O prietenă mi-a semnalat ieri ancheta din Revista Cultura despre cele mai bune / cele mai proaste cărţi ale lui 2009. Surprinzător pentru mine, Adora apare de două ori la cele mai bune cărţi de poezie ale anului trecut. În general, nu mă interesează aceste lucruri, însă, de data asta, fiind vorba de Adora, fac o excepţie. Adora este mai mult decît o carte. Adora este şi carte, şi om. Adora este, cum ar veni, carte din carnea mea.

Luna viitoare, versiunea în franceză a Iubitafizicii va apărea în Belgia, la Éditions Le Coudrier. Aimétaphysique a fost tradusă de Valentina Butoescu, şi bravo ei! În martie va fi lansată la nu ştiu ce tîrg de carte de la Bruxelles.


Tuesday, January 19, 2010

RSS back on air

Pentru a spulbera suspansul, vă anunţ oficial că eu şi Mitoş, în marea noastră bunătate :), mişcaţi de lacrimile şi strigătele de disperare ale fanilor, am hotărît să reluăm emisiunea. Începînd de duminică, 24 ianuarie, Ziua Principalelor Românce, Războiul Sfîrşitului Săptămînii se va auzi din nou la Radio 21, Radio 22, Radio 23, Radio 24, N 24, Al Jazeera, Radio Zu, CNN, Animal Planet, doar pe frecvenţele Radio Guerrilla.
Aşa să ne-ajute zeii desfrînaţi ai underground-ului!

Şi încă ceva: vreau să văd rapid 200 de comentarii de bucurie :).
Şi încă ceva: vă dedic dedicaţia care ne-a dedicat-o şi nouă un om:

Sunday, January 17, 2010

Nothing else matters, la ţambal

Acesta este un act poetic superrealist. 
Îmi scot pălăria în faţa acestui domn, 
pe care îl cheamă Radu Şeu. 
Mai găsiţi pe youtube şi alte performance-uri de-ale lui.

Saturday, January 16, 2010

La ce bun premiile literare

Prietenul meu Mugur Grosu şi-a publicat pe blog un interviu mut, care mi-a plăcut – vorba lui Sasha – „la modul superior“, vi-l recomand. În ultimul paragraf al interviului, Mugur vorbeşte despre premii, în general, şi despre premii literare, în particular. „Nu cred să fie român care să nu fi primit vreun premiu“ este fraza care m-a pus pe gînduri. Eu, de cînd scriu şi public, nu am primit nici un premiu în România. Nu mă mîndresc neapărat cu asta, deşi aş avea multe motive să o fac. E drept, visul oricărui poet/scriitor, mai ales debutant, este să ia un premiu. Personal, m-am vindecat rapid de această infirmitate. La scurt timp după ce am publicat Iubitafizica (în 2002), mi-am pierdut orice interes pentru instituţia premiilor şi nici nu am mai frecventat lumea literară. Plictisit de spectacolul jalnic al premiilor şi de cei abonaţi la ele, am hotărît să nu accept nici un premiu literar din România. Hotărîrea rămîne în vigoare.

În ultimii – să zicem – zece ani, mi-am văzut de treabă, cu asta m-am ocupat. Mi-am făcut treaba cît am putut de bine la Academia Caţavencu şi la Radio Guerrilla, mi-am scris poezia pe care am trăit-o şi am visat-o, preferînd să fiu un lup singuratic. Singurătate relativă, totuşi, din moment ce am împărţit hălci importante din ea, pe de o parte, cu prietenii mei Dan Stanciu şi Sasha Vlad (făcînd cîteva cărţi împreună), şi, pe de altă parte, cu prietenul Mitoş Micleuşanu (împreună cu care am şlefuit, duminică de duminică, absurdul delirant şi frivolităţile metafizice, în emisiunea Războiul Sfîrşitului Săptămînii  de la Radio Guerrilla).

Cînd faci ce îţi place şi îţi torni sufletul în anumite forme, pe care, mai apoi, le pui la copt în athanorul personal, există riscul să le mai placă şi altora (nu multora, din fericire) ceea ce faci.
Anul trecut, cînd am fost în Germania, la Offenburg, să îmi iau Premiul Hubert Burda pentru Poezie , am urcat frumos pe scenă şi, înainte de orice, le-am zis distinselor persoane prezente în sală că, de cînd am publicat prima carte, în 1999, nu am primit nici un premiu literar în România şi, prin urmare, mă gîndesc că acordarea acestui premiu în Germania ar putea fi o greşeală din partea juriului. Sala a rîs.

Tuesday, January 12, 2010

Vînătorii de capete

Mare bucurie mi-a făcut prietenul meu Sasha Vlad trimiţîndu-mi un disc cu albumul Head Hunters al lui Herbie Hancock. Albumul ăsta este de vîrsta mea, este cel mai vîndut din istoria jazzului şi a avut o influenţă enormă asupra muzicii funk, soul sau hip-hop. De aseară, de cînd am intrat în posesia lui, îl ascult încontinuu. Am să îl dau şi la radio, dacă voi mai avea ocazia.















Sunday, January 10, 2010

Războiul Sfîrşitului Săptămînii nu se mai face

Unii se vor întrista, alţii vor spune „în sfîrşit“, şi toţi vor avea dreptate. Realitatea este asta: RSS îşi întrerupe sine die activitatea. N-aş vrea să spun nimic, deocamdată, despre motivele pentru care trebuie să punem punct unei emisiuni ok, zic eu, o emisiune care, în orice caz, nu a semănat cu nimic din ce s-a putut auzi pe radio în ultimii ani. Personal, mi-aş dori ca situaţia să se rezolve şi emisiunea să se reia, însă nici nu ţin neapărat să se întîmple asta. A fost bine cît a fost, nu e nici o tragedie dacă nu va mai fi. Exclud din capul locului ca RSS să fie reluată la un alt radio. Dacă nu ne vom mai auzi la Radio Guerrilla, vă mulţumesc, vă stimez şi să trăiţi frumos că s-ar putea să se întîmple.

Saturday, January 9, 2010

Un pescăruş în ceaţă


Ceaţa este un iluzionist care îţi pune cerul în palmă, dar să nu ne formalizăm. Aseară, peste oraşul în care uneori visăm inundaţii, cuţite lungi, cărţi legate la ochi, dar şi alte crime demodate, un pescăruş îşi prinsese aripile în ceaţa de păianjen care se lăsase peste oraşul unde, uneori, visăm altceva decît se visează.

Thursday, January 7, 2010

Modern philosophy as a beautiful woman (II)

Leo Gog este un căutător. Respiraţia lui tăcută este aceea a unui motor mut. Îi spui ce vrei şi el îţi caută.

– Leo Gog, cum arată filosofia-modernă-ca-femeie-frumoasă?
– Aşa arată:



















– Leo Gog, unde se află intrarea în Casa Misterelor?
– Cam pe-aici se află:





















– Leo Gog, cum arată Vechea Carte a lui Toth?
– Aşa:


Modern philosophy as a beautiful woman (I)


Acesta este un depliaj pe care l-am primit de la prietenul meu Sasha Vlad.

Monday, January 4, 2010

Condamnat la carte. Sau: Feriţi-vă de rumeguş!

Nu ne-a fost uşor nici nouă, judecătorilor, să dăm o asemenea sentinţă, însă ceva trebuia, totuşi, să facem pentru a-l opri din scris pe cel mai prolific scriitor din lume, locuitor al oraşului nostru. Cînd şi-a publicat a douăzeci şi patra carte, am intrat în alertă. După publicarea celei de-a şaizeci şi şaptea cărţi, am considerat că scriitorul trebuie să primească un prim avertisment. Din acest moment, scriitorul a lăsat-o mai moale, rezumîndu-se la a publica numai o carte pe lună. Pentru că aveam în urmărire şi alţi scriitori care sufereau de aceeaşi boală cumplită, l-am scăpat din vedere, pentru o vreme, pe scriitorul cel mai prolific din lume. Cînd ne-am reamintit de el, ajunsese deja să publice trei sute douăzeci şi nouă de cărţi. Scriitorul a fost arestat imediat pentru genocid împotriva umanităţii cititorilor. Avînd în vedere că nu mai puţin de optzeci şi trei de cititori au murit încercînd – într-un infernal maraton al lecturii – să ţină pasul cu ritmul în care nesăbuitul criminal îşi publica volumele personale, noi, completul de judecată, l-am condamnat pe scriitor la o moarte mai deosebită: l-am pus să mănînce o căldare cu rumeguş. Nenorocitul nu doar că a mîncat-o pe toată, dar a mai cerut una, plus trei sute de coli de hîrtie şi optsprezece pixuri. I-am adus şi a doua căldare cu rumeguş, care a fost hăpăită mai repede decît ne-am fi aşteptat. Ştergîndu-se satisfăcut la gură, cu burta plină de rumeguş, cu ochii scăpărîndu-i după colile de hîrtie şi pixurile colorate, scriitorul s-a şi apucat, sub privirile noastre, să scrie un nou roman de aventuri, despre cum e să mănînci două căldări de rumeguş. Scîrbit de spectacolul la care fusese nevoit să asiste, unul dintre judecători nu a mai suportat, a scos un pistol şi l-a împuşcat în cap. 

Sunday, January 3, 2010