Friday, October 29, 2010

Esrig, Naum, Hancock, Grosu

Astăzi, de la ora 17, la Muzeul Literaturii Române, regizorul David Esrig ține o, să-i zicem, conferință despre Gellu Naum. De neratat.



Tot astăzi, de la 20, la Sala Palatului cîntă vînătorul de capete Herbie Hancock. Abia aștept.



Mîine, bustul lui Mugur va ajunge, în sfîrșit, la Muzeu. Turnat nu în bronz și nici în Bronx.

Thursday, October 28, 2010

De ce nu mai există RSS la Radio Guerrilla



Acum vreo două-trei luni m-am întîlnit cu Mitoș la o terasă din Centrul Vechi pentru a scrie o prezentare a Războiul Sfîrșitului Săptămînii destinată agențiilor de publicitate. Pe atunci credeam că ne putem relua emisiunea la Radio Guerrilla, aveam acordul de principiu al directorului general al RG, ne gîndeam că nu ar fi fost deloc imposibil să găsim un sponsor, exista o singură problemă: faptul că cineva de la Cațavencu îl sunase personal pe Vântu pentru a-i spune că Radio Guerrilla simpatiza cu Kamikaze. E drept că și eu cam sărisem calul în vreo două emisiuni, făcînd reclamă revistei făcute de demisionarii de la Cațavencu, printre care mă număram, iar derapajul ăsta ajunsese la urechile lui E Absolut Ok, Sorine și, de aici, la urechile lui însuși Sorin.

Scriu aceste rînduri pentru oamenii care m-au întrebat zilele astea dacă se reia Războiul: puțin probabil, ca să nu zic, de-a dreptul, nu. Radio Guerrilla este, din păcate, în proprietatea lui Vântu, iar șeful RG are, la rîndul lui, șefi (pe cei din board-ul grupului Realitatea-Cațavencu), cărora ar trebui să le ceară voie ca eu să revin pe post. E prea complicat. Altfel, rămîn atașat de Radio Guerrila, care, fără nici o exagerare, este și copilul meu. Am muncit mult la nașterea acestui post de radio, am lucrat, la început, și cîte 15 ore pe zi, m-am trezit luni în șir la 5 dimineața, dar și la 4, multe jingle-uri care se aud și acum pe post sînt scrise de mine, iar actualele concerte live de luni seara au loc sub sloganul "Muzica se ține de cuvînt", care îmi aparține. Ca să nu mai zic că RSS-ul a făcut mulți oameni să rîdă în cei aproape 5 ani de existență. Sigur, n-am făcut numai lucruri inspirate la RG, dar orișicît. Altfel, încă unul, cînd Radio Guerrilla își va recîștiga independența, abia atunci se va putea spune că binili învinge.

Iată prezentarea RSS pe care am scris-o cu Mitoș pentru agențiile de publicitate, sper să vă amuze:

Războiul Sfîrșitului Săptămînii

Ce este RSS:
Războiul Sfîrșitului Săptămînii este o emisiune creativă, de divertisment intelectual, care iese din tiparele comune ale emisiunilor de radio. Este realizată de Iulian Tănase (Județul Bacău) și Mitoș Micleușanu (Planeta Moldova), doi oameni de bine, cărora le lipsește aproape orice, în afară de umor.

Cu riscul de a părea grandomani, infatuați, aroganți și total lipsiți de credibilitate, putem spune cu mîna pe Idiotul lui Dostoievski că emisiunea noastră, respectiv RSS, este cel mai bun produs radiofonic de după moartea violentă a soților Ceaușescu.

Emisiunea a început în toamna lui 2005 și a continuat pînă în primăvara lui 2010, cînd realizatorii ei au uitat brusc că trebuie să meargă la serviciu. Și-au adus aminte cîteva luni mai tîrziu, cînd deja nu mai existau bani de salariu.
Misiunea acestei emisiuni este provocarea rîsului cu orice preț sau chiar gratuit. RSS tratează subiecte dintre cele mai diverse, de la totul la nimic, despre om, lume, viață, moarte și ultimele descoperiri ale cercetătorilor americani din România. RSS este spontană în măsura posibilităților, dar, în general, iese bine, nimeni nu se prinde că, de fapt, nu avem nimic de spus, cu toate că a existat un caz în care Patapievici l-a sunat pe Pleșu să-i ceară numărul Mihaelei Rădulescu, asta neavînd neapărat legătură cu emisiunea noastră, deși nu se știe niciodată.

Printre realizările emisiunii noastre se numără următoarele: 1) Festivalul de Poezie Polițistă Al Capone (februarie 2009); 2) un concurs de frumusețe audio Miss Coardă Vocală 2008; 3) o ascultătoare din Constanța și-a scris lucrarea de licență despre emisiunea noastră, obținînd nota 10 absolut nemeritat; 3) ascultătorului Trandafir Ștefan din Craiova i-am achiziționat un computer cu ajutorul căruia a promis că va cîștiga Premiul Nobel pentru Medicină Naturistă; 4) emisiunea RSS este preferata pacienților de la Spitalul 9; 5) numai la RSS a fost anunțată în repetate rînduri moartea subită a lui Ion Iliescu, fără ca Ion Iliescu să se simtă.

Unde:
Numai la Radio Guerrilla, în curînd și la celelalte radiouri.

Cînd:
În fiecare duminică, între orele 21-23.

Cum:
În doi, cu multă muncă, dăruire și, rareori, cu talent.

De ce:
Fiindcă nu mor golanii cînd vor fazanii.

Pentru cine:
Pentru oricine mai are urechi și de auzit.

Wednesday, October 27, 2010

Urlă la Lună, taci la Soare!



Inspiră. Expiră. Nu e bine. Nu așa se inspiră. Nu așa se expiră.
Am zis să inspiri. Am zis să expiri. Am zis.
Trage aer în piept. Nu așa. Trage tot aerul în piept.
Inspiră toată atmosfera. Pînă simți
cum stratul de ozon ți se așează pe pleoape.
Așa. Încă o dată. Foarte bine. Abia acum ești pregătit să urli la Lună.
Urlă. Am zis să urli. Nu e bine. Nu așa se urlă la Lună.
Încă o dată. Trage tot aerul în piept. Ușor, fără zgomot.
Ca și cum ai tăcea la Soare. Cu stratul de ozon pe pleoape.
Nu poți urla la Lună fără să taci mai întîi la Soare.
Acum, marș și căsătorește-te.
De muzică ne ocupăm noi. Contra unui tarif modic.

E bine



E bine cînd cineva îți întinde o pîine și pîinea își înfige colții în carnea ta și te înghite cu totul și tu te simți bine în sicriul acela de grîu și apă, în sicriul moale care crește sub privirile femeilor cu mîini atoateștiutoare, e bine, desigur, cînd un cuțit întîmplător, cu doctorat în antropologie, se izbește cu fruntea lui tăioasă de fotografiile care te țin prizonier, e un cuțit aproape lichid acesta și numai el te poate scoate de acolo pe jumătate mort, pe jumătate viu, pe jumătate însîngerat, pe jumătate poet, pe jumătate osificat, pe jumătate tănaseificat etc., e bine cînd pămîntul se rotește în jurul gleznelor tale plecate în căutarea centrului, cînd fumul țigării pe care o ținem strîns între pleoape e un semn că undeva, departe, tocmai s-a încheiat o pace durabilă și războiul poate începe.

Monday, October 25, 2010

Primim pe adresa redacției blogului: Teoria relativității este simplă

Cititorul care își spune Nea a fost atît de amabil încît a trimis pe adresa acestui blog un text extraordinar, din care vom înțelege – în sfîrșit, poate – ce este teoria relativității și cu ce se mănîncă ea la micul dejun. Să-i mulțumim lui Nea că ne-a luminat.

Aşa cum am spus, teoria relativităţii este atât de simplă, de intuitivă, încât tocmai de asta e greu de explicat. Cum să explici de ce cad merele pe pământ? I-a trebuit lui Newton o groază de timp şi tot nu s-a dumirit până nu l-a lovit un măr în cap. Şi încă nu a dat decât o teorie superficială, care arată doar cum, nu şi de ce.
La fel şi cu relativitatea. Ca să o înţelegeţi totuşi, gândiţi-vă că lumea nu e creată şi guvernată de Dumnezeu, ci de un poliţist, anume de şeful Serviciului de circulaţie rutieră. Iar acesta a decis, din motive doar de el ştiute, că viteza maximă de deplasare prin lume (lumea fiind în cazul nostru oraşul Bucureşti) este de 50 km/oră. Este clar că dacă mergi din Lujerului la Obor nu ai cum să parcurgi cei 10 km în mai puţin de 12 minute, chiar dacă ai alerga şi tu în autobuzul cu care mergi.
Deci, dacă pleci la ora 9.00 din Lujerului, ajungi cel mai devreme la 9.12 la Obor, presupunând că mergi cu cel mai rapid autobuz, că nu prinzi stopuri şi blocaje.
Dar, să zicem că un oarecare pleacă la ora 9.05 din Lujerului cu automobilul proprietate personală şi, din nu se ştie ce motiv, i se rupe de limita maximă de viteză din oraş. Merge cu 120 km/oră şi ajunge la Obor în 5 minute, deci fix la 9.10.
A dat timpul înapoi? L-a dat! A dormit 2 minute în maşină, la Obor, până a ajuns şi fraierul cu autobuzul? A dormit!
Şi să nu-mi spuneţi că l-a amendat miliţia. Cum limita MAXIMĂ de deplasare este de 50 km/oră, înseamnă că nici fotonii nu o pot depăşi, deci o rază de lumină care ar trebui să fie reflectată de maşina lui pentru a ajunge în retina şi, cu puţin noroc, la creierul agentului de circulaţie, nu poate ajunge din urmă maşina lui, ea mergând cu 60 km/oră. Deci este invizibil, miliţia nu îl poate vedea.
Apropo, oare cum i se înfăţişează o rază de lumină unui observator care se deplasează paralel cu ea, şi tot cu viteza luminii?

Data viitoare, Big Bang-ul pe înţelesul tuturor.
În pregătire, teoria Evoluţionist-Creaţionistă unificată.

Nea

Saturday, October 23, 2010

Vă plac timpul? Îmi plac, dar să fie prezent!

N-aș vrea să vă deranjez, dar tocmai am recitit niște chestii despre timp zise de Sfîntul Augustin, un tip foarte mișto și încă foarte modern, deși Evul Mediu abia începea cînd spunea el lucrurile astea. Există în Confesiuni un paradox formulat de Sfîntul Augustin cu privire la timp și este destul de interesant dacă pînă și Wittgenstein se referă la el în Caietul albastru, lectură plăcută, dacă e :)

Aşadar, ce este timpul? – se întreabă Sfîntul Augustin, după ce face o serie de consideraţii asupra Creaţiei şi eternităţii de-a pururi prezente a lui Dumnezeu. „Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu“, sună răspunsul. Totuşi, acesta nu este întregul răspuns, fiindcă, în continuare, Sfîntul Augustin vorbeşte despre cele două categorii temporale – trecutul şi viitorul –, întrebîndu-se cum s-ar putea vorbi, oare, despre trecut şi viitor de vreme ce trecutul nu mai este, şi nici viitorul nu există încă. Referindu-se la prezent, Sfîntul Augustin spune că, dacă acesta ar fi mereu prezent şi nu s-ar scurge în trecut, deja n-ar mai exista ideea de timp, ci am vorbi despre eternitate. Astfel, ajungem în pragul unui paradox, pe care Sfîntul Augustin îl formulează astfel: „Dacă pentru ca prezentul să dobîndească însuşirea de timp trebuie să se transforme în timp trecut, atunci în ce fel am putea noi susţine că există ceva, în aşa fel încît să putem spune despre timp că el există cu adevărat numai dacă tinde să nu fie?“. Sfîntul Augustin refomulează acest paradox spunînd că noi vorbim totuşi de „timp lung“ şi de „timp scurt“, şi lucrul acesta nu-l afirmăm decît în legătură cu trecutul sau viitorul. Dar cum poate fi lung sau scurt ceea ce nu există? Căci ceea ce s-a scurs deja nu mai este, iar viitorul nu este nici el.

Monday, October 18, 2010

Apropo de stenograme

Mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc stenogramele discuțiilor pe care le purtau, prin anii '40, Gellu Naum, Gherasim Luca, Trost, P. Păun și Virgil Teodorescu, ar fi fost ceva să existe asemenea interceptări, dar uite că n-a fost să fie, așa că nu ne rămîne să citim decît ce avem, eventual să ne inventăm propriile noastre stenograme, cu două personaje, în genul unor Vladimir și Estragon.

Altfel, recomand călduros să citiți răspunsurile lui Mugur Grosu la chestionarul lui Un Cristian, Mugur este fermecător cînd se lasă dus la vale de valul care îl locuiește, plus că el spune niște adevăruri foarte tăioase despre literatura actuală, locul de lectură obligatorie e aici.

Și mai altfel, citind răspunsurile lui Mugur și vorbind cu el și la telefon, mi-am amintit de vorba lui George Vasilievici: „roman tînăr, caut editură“. George a căutat editură și, văzînd că aici e greu de găsit dacă n-ai luat măcar un Nobel, s-a gîndit să încerce și dincolo. Eu nu merg cu gîndul atît de departe, dar nici nu pot să nu spun că stau cu cîteva cărți la sertar în așteptarea unor vremuri mai bune. Editurile nu se vor înghesui prea curînd să publice Manualul Îmblînzitorului de Cafele, pe care l-am terminat de mult, nici poemul Best Sailor, nici experimentele vizuale (Rêvebus, Black Sea Dream, Asphalterity, Sand But True, Anatomia valurilor), nici Iubitafizica (la care am mai scris ceva, și asta doar fiindcă, între timp, am mai trăit niște lucruri; acum are cu cîteva zeci de pagini mai mult) și nici poemul În cîte feluri se poate tăcea. Cît despre editura Locul Tare, pot zice că Locul Tare c'est moi și, deocamdată, nu mai sînt vremurile cînd puteam publica pe banii mei. Am făcut pomelnicul ăsta pentru că m-a întrebat cineva ce mai scriu și dacă mai scriu: da, scriu, și nu hotărăsc eu dacă mai scriu sau nu, stările sînt cele care dictează.

Thursday, October 14, 2010

Copii, cum se numește Pablo Picasso?

– Știu eu, știu eu, tovarășa! Pablo Picasso se numește Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso.
– Bravo, Wikipedia, stai jos, ai 10.

Wednesday, October 13, 2010

Monday, October 11, 2010

Ce-ți mai plac arsenicul și dantela veche, Voichi!

Arsenic și dantelă veche este un celebru film al lui Frank Capra, cu Cary Grant în rolul principal. Mai nou, Arsenic și dantelă veche e și numele unei serii de uleiuri pe pînză a/ale Voichiței Grămadă. Istoria e simplă: pe vremea cînd făceam matinalul la Radio Guerrilla împreună cu Dobro, una dintre emisiuni am făcut-o la Cluj (cu ocazia lansarii stației RG în acest minunat oraș). După ce ne-am terminat emisiunea, am ieșit din studio și pe un hol eram așteptați de doi oameni cu o șampanie în mînă. Erau, cum ar veni, doi fani. Numele lor: Voichița Grămadă și Mugur Ilea. Au trecut mai bine de cinci ani de atunci și cu ambii am păstrat legătura. Astăzi, Mugur mi-a trimis un link cu blogul lui Voichi, am intrat, m-am uitat, la unul dintre tablouri am rămas perplex, fiindcă Mugur nu îmi spusese motivul pentru care mi-a trimis link-ul, apoi am citit legenda de sub tablou și am înțeles că fața aceea de copil din medalionul din dreapta îmi aparține, îmi aparținea odată, de fapt, și uite că se întîmplă uneori să ajungi în fața ta și să întrebi: oi fi eu, n-oi fi eu. În al doilea tablou, totul e mult mai clar. Pentru legendele tablourilor, fuguța la Voichi pe blog.


(Mama imi spunea ca viata nu e un tango, 2008, ulei pe pinza, 100 x 80 cm)


(Adam si Eva, 2008, ulei pe pinza, 100 x 70 cm)

Un vis cu Patapievici

În ultimii ani am tot scris în niște caiete diverse lucruri, vise, poeme și tot felul de alte tîmpenii, într-unul dintre ele am găsit un vis din noaptea de 15 spre 16 august 2008, mi se pare foarte amuzant: Stau la o masă cu Patapievici, care îmi spune că sînt un tip fioros. Eu îi spun: stai să vezi ce fioros este cel care îmi scrie cărțile.

Sunday, October 10, 2010

Femeia-care-nu-se-oprește-o-clipă-din-visat



Dincolo de sferturile trezirii, de umbrela care a îngroșat gluma umplînd-o cu vorbe de vată limpede, lemnul putred a cunoscut dedesubturile privirii. Astfel, înarmați cu toți ochii din dotare, îmbrăcați cu propriile noastre corpuri, am început să căutăm locul de unde ne-ar fi plăcut să pornim fluxul.
L-am găsit sub un pom, în care un pompier înnorat stingea o sirenă cu un terci de rulmenți. Apoi, fără a ne scoate mîinile din uterele care le țineau de cald, am traversat trei scaune și am ajuns acolo unde departele devine apropiatul nostru.
Femeia-care-nu-se-oprește-o-clipă-din-visat ne spunea, pe mai multe voci (toate ale ei), că depărtarea este un viciu și apropierea o boală incurabilă, însă noi nu eram pregătiți pentru un asemenea festin. Idei cu piciorușe agile și aripioare fremătînd ni se dezvoltau în țeste. Le luam și le arătam ce înseamnă adevărata dragoste, iar ele, înspăimîntate, cu sînii înecați în lacrimi, ne spuneau: „Nu credeam că așa ceva e posibil“.
Acesta nu era decît începutul unui mesaj care se întrerupsese între primul și al doilea ciripit. Însă mai tîrziu aveam să deslușim, printre perechi de sensuri frînte, adevărata lui semnificație: un amestec de lene și reverie. Dar exista și o a doua semnificație, în mrejele căreia mesajul se lăsa prins ori de cîte ori simțea nevoia să se elibereze de fantomele viitorului.

(Dan Stanciu, Iulian Tănase, Trusa instalatorului de umbre, 2006)

Thursday, October 7, 2010

Mario Vargas Llosa a luat, în sfîrșit, Nobelul

Nu pentru Pace, ci pentru Literatură. Llosa merita de mult premiul ăsta, însă nu e foarte tîrziu nici acum, cînd nepotul mătușii Julia a ajuns la 74 de ani. Ca fost fan al lui Llosa, căruia, cu ani în urmă, i-am devorat cărțile, mă bucur, și bravo lui!

Wednesday, October 6, 2010

Știați că am o anumită influență asupra voastră?

Prietenul meu Mugur mi-a semnalat un top al celor mai influenți 15 scriitori (români) pe net. Sînt pe locul 4, cu acest blog pe care întotdeauna l-am ținut low profile, rareori am ținut să mă exprim asupra mediului literar înconjurător, să nu faci trafic mi se pare mult mai greu decît să faci, chiar dacă audiența a ajuns să fie una din marile obsesii ale lumii în care ne-nvîrtim în jurul soarelui. Dacă mă bucură ceva în afacerea asta, este că poezia încă e în stare să adune niște oameni în jurul ei, cu articole despre Băsescu și Sexy Brăileanca e ușor să faci audiență, dar, dacă traficul ți-l faci cu poezia aceea de care fug mai toate editurile care se respectă, asta înseamnă că lumea nu s-a tîmpit chiar de tot.

Și, dacă tot mi-am tras influență :), vă invit să-l vedeți în seara asta pe fratele meu de război Mitoș citind niște proze aburinde la Biblioteca Metropolitană, de la ora 18. Detalii aici, ne vedem acolo.

Monday, October 4, 2010

Moartea e o minciună



Moartea e o minciună Makiriate iubito
e o minciună nevinovată din acelea pe care
le spun copiii pentru a ascunde ceva
moartea încearcă să ne ascundă și uneori reușește
dar pentru cît timp Makiriate iubito pentru cît timp

Tu vei muri dar eu voi visa că visez nașterea ta
eu voi muri dar tu vei visa că visezi nașterea mea
este atît de simplu
visele sînt mai presus de noi
dar și noi putem fi uneori mai presus de vise
trebuie doar să credem și să nu ne pierdem răbdarea

Noi vom trăi și vom muri dar ne vom naște din nou
și vom trăi și vom muri din nou și iarăși ne vom naște și
niciodată nu ne vom opri să trăim să murim și să ne naștem
tu niciodată nu vei înceta să te naști
nici după ce vei muri pentru ultima oară

Tu știi doar Makiriate iubito că moartea e o minciună
din acelea pe care le spun copiii pentru a ascunde ceva

Friday, October 1, 2010

Cămașa ca semn de carte

În urmă cu cîțiva ani, doamna Lygia Naum mi-a dăruit cîteva lucruri care au fost ale lui Gellu Naum: o pălărie, două pipe, un halat de baie, o salopetă, un sacou și o cămașă, poate și altele. Cămașa asta – cărămizie la început, dar care, cu trecerea timpului, s-a mai decolorat – am purtat-o de vreo cîteva ori, dar niciodată nu m-am simțit în largul ei. Am și scris în Sora exactă un poem despre această cămașă, îl transcriu aici:

Oricît și în oricîte aș împături cămașa aceasta cărămizie
golul lăsat de dumneavoastră se păstrează intact
egal cu amintirea în care brațele mele alunecă temătoare

E o cămașă adîncă aceasta domnule
e un adînc acolo între mînecile ei
pe care trupul meu tînăr și obosit nu îl poate umple

Nu pot îmbrăca golul lăsat de dumneavoastră în această cămașă
nu pot deloc domnule oricît aș vrea
și în oricîte părți aș descheia adîncul acesta cărămiziu


Pesemne că așa i-a fost scris acestei cămăși, să aibă un destin mai aparte, să ajungă să fie purtată de colo-colo de cîteva zeci de oameni. Într-una din zilele de dinaintea zilei de miercuri, 29 septembrie, cînd pregăteam seara de lectură Gellu Naum de la Clubul Țăranului, Ioana mi-a spus, Hai să le facem un dar celor care vor veni la lectură, Bine, i-am zis, dar ce, Păi, putem face niște semne de carte din cămașa aceea, le cos eu la mașină și tu scrii pe ele cîte un vers, două, de Gellu Naum. Zis și tăcut, vorba unui pohem. Din adîncul acestei cămăși au ieșit vreo 60 și ceva de semne de carte – aș zice – foarte frumoase, pe care le-am împărțit, pe sărite, unei audiențe cu mult mai numeroase. Iată două mostre:


(Semnul lui Silviu Dancu)


(Semnul lui Cătălin Stănescu, TheChronicle)

Semnale despre semnele cămășii, pe TheChronicle, la Mugur și pe blogul unui pasager în tranzit.