Thursday, December 15, 2011

Visemănătorii

Sînt mulți ani de cînd visăm pentru alții, ne cîștigăm pîinea în felul ăsta, visînd în contul oamenilor care sînt prea ocupați sau prea obosiți sau prea morți ca să mai viseze. Am rămas orfani pe vremea cînd eram adolescenți, părinții noștri au murit într-un accident de mașină, ne-au lăsat singuri cînd aveam mai mare nevoie de ei, n-a fost vina lor. Ne era dor de ei și, seara, înainte de culcare, luam dintr-o cutie un teanc de fotografii cu părinții noștri, fiecare își alegea cîte una sau mai multe și dormeam cu ele, ne culcam cu fotografiile părinților noștri în pat și, peste noapte, se întîmpla ca fotografiile să prindă viață, ne visam părinții noștri exact cum erau ei în acele fotografii, părinții aveau, în visele noastre, vîrsta din acele fotografii, erau îmbrăcați la fel, făceau diverse lucruri înfășurați în hainele și vîrstele acelea în care fuseseră imortalizați, iar noi deveneam, fără voia noastră, spectatorii unor fotografii pline de viață. Dimineața, după ce ne trezeam, ne povesteam unii altora visele de peste noapte, fiecare dintre noi visa cu o exactitate care ne înspăimînta, așa ne-am dat seama că, fără să știm, aveam niște disponibilități pe care, în timp, ni le-am cultivat cu mare grijă. Am încercat cu alte fotografii din care ne priveau alte persoane, cunoscute sau necunoscute, și am înțeles că era suficient ca, înainte de culcare, să privim preț de cîteva minute anumite fotografii, pentru ca persoanele care le populau să se mute de pe luciul acelor hîrtii în visele noastre. Visam tot ce priveam și, dimineața, transcriam poveștile visate. Visul a devenit, astfel, viața paralelă a fotografiilor cu care aveau de-a face ochii noștri. Am început să visăm pentru prietenii cărora le povestiserăm despre capacitățile noastre, ei ne livrau fotografii, noi le livram povești cu personajele din fotografii, erau povești reale, pentru că visul nu minte niciodată, și prietenii noștri au povestit mai departe despre ceea ce facem noi, și clienții n-au întîrziat să apară. Sînt zeci de ani de cînd visăm contra cost, trăim de pe urma viselor. V-aș putea spune că am visat pentru tot felul de oameni, pentru tineri și bătrîni, pentru orbi și amnezici, pentru artiști, pentru poeți, pentru romancieri, multe dintre visele noastre s-au transformat în poeme sau în pagini întregi de romane. Noi n-avem însă vanități auctoriale, cum se spune. Noi nu revendicăm poveștile pe care le visăm. Nu noi sîntem autorii viselor noastre, noi nu ne facem decît datoria, și-atît.

(fragment din Oase migratoare)

Thursday, December 8, 2011

Pe fratele meu l-a apucat Trepanoia

Vă invit să veniți chiar și neinvitați la lansarea cărții fratelui meu basarabean, născut în Crimeea, chiar în oraș:

Saturday, November 12, 2011

Să presupunem prin absurd

Ce anume? Să presupunem prin absurd că cineva m-ar întreba ce fac. Dacă s-ar întîmpla asta, aș recunoaște că, da, dom'le, asta e o întrebare dificilă, poate și pentru că nu mă așteptam deloc la una ca asta. De fapt, nu fac decît să evit un răspuns direct la o întrebare încă nepusă. Răspunsul are toată libertatea să stea la locul lui, el are chiar libertatea de a nu exista (încă), dar de ce să batem apa în piuă cînd știm foarte bine că, oricît am bate-o, ceea ce iese nu poate fi întins pe pîine (ca și cum ar fi unt)?
Anul ăsta a fost (și încă este) un an foarte bun pentru a aștepta. Am tot așteptat (la obiect) să se întîmple diverse lucruri (care, pînă la urmă, s-au întîmplat), o așteptare din care speranța nu a fost deloc exclusă, și nu întîmplător în limba spaniolă, de exemplu, la a aștepta se spune esperar. În germană, Hoffnung (hoffen = a spera) și Erwartung (erwarten = a aștepta) sînt sinonime, iar sinonimia funcționează încă și în alte limbi. E clar: cînd aștepți, speri. Cînd speri, aștepți să se întîmple ceva, în fine. Acum aștept doi copii. Unul e o carte. Un copil în carte și oase, cu suflet și oase migratoare. Celălalt e om. Omul vine după carte, la fel cum la început a fost cuvîntul, abia apoi au apărut Adam și Eva cu tot neamul lor, care sîntem chiar noi, ăștia 7 miliarde. Răspunsul, ca să revin la întrebarea nepusă, e simplu: aștept. Aștept și abia aștept. E bine să ai ce să aștepți, totul e ca așteptarea să nu te țină pe loc, să nu îți blocheze mintea și sufletul, așteptarea trebuie să fie fluidă, ca un fluviu viu, treaz, cu adîncul transparent plin de viață, și să sperăm că Heraclit nu se supără dacă, așezînd acest fluviu în fața oglinzii, ne vom vedea pe noi (și, pe alocuri, chiar ne vom recunoaște).

Sunday, October 23, 2011

Fotografii de la lectura de marți

A fost foarte agreabil ce s-a întîmplat marți la Clubul Țăranului Român. S-a citit și s-a cîntat. Mi-ar fi plăcut să fi citit mai bine, mai cald, mai empatic. Mi-ar fi plăcut să se rîdă mai mult, pentru că textele pe care le-am citit aveau și haz. Însă am fost emoționat, ceea ce la lecturile din afară nu mi se întîmplă. Data viitoare va fi mai bine, chiar dacă nici acum nu a fost rău. Cei care au cîntat au fost extraordinari: Mitoș Micleușanu, Marius Alexe (aka Bean: Șuie Paparude, Subcarpați) și Mani Gutău (URMA) & Friends (Cătălina Beta, Andreas Aron, Luis Palomino și Ati de Chile). Le mulțumesc tuturor! Cît despre editura Herg Benet, am numai cuvinte de laudă la adresa ei, din buletin.









(Fotografii de George Floarea)

Monday, October 17, 2011

Ne vedem în seara asta

La Clubul Țăranului Român, ora 19. Pretextul e lansarea volumului Cucamonga. Dar, în realitate, ne vedem ca să ne distrăm. Eu voi citi ceva din carte, iar Mitoș (Planeta Moldova) și URMA (nu chiar toată trupa, doar Mani și încă vreo doi colegi) vor cînta ca să ne simtem bine. Intrarea e liberă, normal.

Sunday, October 16, 2011

Cum ne păcălesc yoghinii


„Ăsta-i cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut vreodată“, mi-a spus Pavel. Ne plimbam prin Viena fără nici o țintă și de la Stephansdom dăduserăm într-o piață în mijlocul căreia se afla acest cel mai ciudat lucru. După toate aparențele, era un act de levitație, însă ființele raționale care priveau minunea își storceau creierii încercînd să dezlege misterul iluziei în plasa căreia căzuseră. Un individ între două vîrste, cu părul de un blond spălăcit, cu pielea feței roșie, plutea deasupra pămîntului la vreo jumătate de metru distanță, cu picioarele în poziția lotusului, sprijinindu-se în mîna dreaptă și talpa piciorului stîng într-un baston. Individul părea să nu depună nici un efort. Avea ochelari de soare pe ochi și e de bănuit că privea spectatorii nedumeriți cu multă condescendență. Era însoțit de o tînără îmbrăcată colorat care, din cînd în cînd, își trecea mîna pe sub el, ca să fie clar că levitaționistul din fața noastră nu se sprijinea pe nimic. E drept că nu se sprijinea, însă nici noi, oamenii de bună credință care îl priveam, nu ne născuserăm cu o zi în urmă încît să credem că tot ce face levitație se mănîncă. Împreună cu prietenul meu Pavel Cuzuioc am îngroșat, preț de cîteva minute, rîndurile celor care priveau fără să înțeleagă. Pavel zicea că poate n-are o mînă sau poate că nu are deloc picioare, însă aceste ipoteze mai degrabă artistice decît științifice tot nu duceau la rezolvarea problemei. Am fi putut presupune că ne aflăm în Țara Minunilor, și iată-l pe Daniil Harms care se apropie de noi și ne spune că individul ăsta, într-adevăr, nu are mîini, nu are picioare, nu are trunchi, nu are cap, poate doar un zîmbet ca al Pisicii de Cheshire, și-atunci despre ce vorbim oare? Era mult mai simplu să cădem de acord că ceea ce vedeam era o levitație în carne și oase, care luase forma unui bărbat între două vîrste. Decît să-ți bați capul să înțelegi, e mult mai simplu să devii religios. Neînțelegerea și miracolul merg mînă în mînă fără ca măcar să atingă pămîntul.

P.S.: Am scris rîndurile de mai sus cu toată inocenţa de care sînt capabil. Resursele mele de naivitate sînt, recunosc, inepuizabile. Absurdul mi se pare rezonabil, paradoxalul ceva foarte firesc. Acum cîteva minute, însă, am primit un email de la Pavel, care a lămurit misterul. Religia se sprijină pe un scăunel bine camuflat, ca să zic aşa.

Friday, October 7, 2011

În ce relație mă aflu cu Nobelul pentru literatură

După toate aparențele, am mînă bună la Premiul Nobel pentru literatură. Cu doi dintre ultimii trei laureați Nobel am avut personal de-a face. În 2008, grație unor prieteni comuni, am cunoscut-o, în sfîrșit, pe Herta Müller, ne-am întîlnit de cîteva ori, am și schimbat cîteva mesaje pe e-mail. Apoi s-a întîmplat că Herta m-a recomandat să merg la un workshop de literatură în Hong Kong, ceea ce s-a și întîmplat, în toamna aceluiași an. Îmi amintesc că, la un moment dat, una dintre colegele de la HK, o scriitoare poloneză destul de celebră, Olga Tokarczuk, m-a întrebat cum am ajuns acolo, adică cine m-a recomandat să îi fiu coleg de workshop. Cînd i-am spus că Herta Müller mă recomandase, Olga a făcut niște ochi mari (și verzi), parcă nevenindu-i să creadă, dar să revin la ideea principală. Un an mai tîrziu, Herta a luat Nobelul pentru literatură, ceea ce m-a bucurat foarte tare.
Anul trecut am fost invitat în Slovenia, la Festivalul Days of Poetry and Wine, care s-a ținut într-un mic și foarte cochet orășel, Ptuj. Îmi amintesc că, după ce m-am cazat la hotel, într-o cameră foarte frumoasă, cu luminator, un apartament, de fapt, am ieșit să mă plimb puțin prin oraș. N-am făcut decît cîțiva pași cînd am zărit pe fațada unei clădiri o bucată de pînză pe care era imprimat numele meu, dedesubtul unor versuri de-ale mele în slovenă, din care nu am înțeles nimic. Bucata aceea de pînză era flancată de alte două. Pe una dintre ele erau niște versuri ale poetului australian Les Murray, iar pe cealaltă – deja e previzibil ce-o să zic – erau cîteva versuri de-ale lui Tomas Tranströmer. Eram într-o companie mai bună decît mi-aș fi imaginat atunci. Un an mai tîrziu, adică anul ăsta, Tomas Tranströmer a primit Nobelul pentru literatură. Prin urmare, pot spune că scriitorii care au de-a face cu mine iau Nobelul la sigur :).

Thursday, September 29, 2011

29 septembrie

În urmă cu 10 ani, Gellu Naum se stingea din viață la vîrsta de 86 de ani. Poemul de mai jos este scris la scurt timp:


Într-o zi de septembrie chipul meu a devenit altul

Dumitale trebuie să îți spun domnule despre acest altul
despre chipul pe care îl păstrez într-unul din sertarele bastarde
chipul mereu neschimbat care seamănă cu mine și pe care îl îmbrac
seara tîrziu cînd singurătatea se face comodă
și mi se aruncă în brațe

În ziua aceea de septembrie s-a întîmplat
ceea ce unul dintre noi prevăzuse mai de mult –
lacrimile mi-au scrijelit obrajii
și toate liniile din palme mi s-au așezat pe față

A fost ceva inadmisibil domnule și necesar și revoltător
a fost o palmă de septembrie pe fața mea încă tînără
aveam 28 și era 29
nu puteam să mai ies în lume – eram tînăr domnule și eram scrijelit
de ridurile imprevizibile ale unui septembrie inevitabil

De aceea mi-am desprins chipul de pe față
și l-am ascuns într-un sertar inaccesibil
și a fost un noroc să am un chip de rezervă cu care să merg la serviciu
căci tinerețea mea era de serviciu și nu putea să nu se ducă

Și seara cînd ajung acasă
îmi pun pe față chipul septembrional de demult
și printre riduri te zăresc pe dumneata
și lacrimile nu vor domnule să stea la locul lor
ci scrijelesc oglinda tînără în care te privesc

(De Gellu Naum mi-e dor în continuare.)

Sunday, September 25, 2011

Wednesday, September 21, 2011

Nach Wien

Duminică plec la Viena unde voi face joncțiunea cu doi poeți pe care îi admir foarte mult, Constantin Acosmei și Vasile Leac. Luni, 26 septembrie, vom avea împreună o lectură la ICR-ul vienez, vom citi din Balkanische Alphabete, ceea ce am mai făcut de cîteva ori, în aceeași formulă, în Germania.

Friday, September 16, 2011

Sylvia Plath: Cîntec de dimineață



Dragostea te-a făcut să mergi ca un ceas de aur supraponderal.
Moaşa ţi-a pălmuit tălpile şi ţipătul tău dezgolit
Şi-a ocupat locul printre elemente.

Ecoul vocilor noastre, amplificînd venirea ta. Statuie nou-născută.
Într-un muzeu expus curenţilor de aer, goliciunea ta
Ne umbreşte adăpostul. Stăm de jur împrejur goi precum pereţii.

Nu îţi mai sînt mamă
Doar norul ce distilează o oglindă pentru a-şi reflecta lenta
dispariție în bătaia vîntului.

Noapte de noapte fluturele respiraţiei tale
Se zbate printre trandafirii roz veştejiţi. Mă trezesc şi ascult:
O mare-ndepărtată se-agită în urechea mea.

Un plînset şi mă împiedic de pat, greoaie ca o vacă şi înflorată
În victoriana mea cămașă de noapte.
Gura ta se deschide limpede ca a unei pisici. Rama ferestrei

Îşi albeşte stelele palide şi le înghite. Iar acum tu experimentezi
Intonaţiile tale insuportabile;
Vocale transparente se-nalţă precum baloanele.

(traducere I.T.)

Thursday, September 15, 2011

Secol mic (un poem de Ernest Wichner)



I
Această zi nu a fost
această zi.

Era 30 iunie
1914.
Străbunicul avea
tăiței în barbă –
și-a ras tăițeii
și și-a dezbrăcat uniforma.

Apoi eu trebuia deodată
să explic totul. Am plecat.

II
După gard, în fundul grădinii,
începea jungla. În pîrîiașe tăcute
cutii de tablă fîșii argintii
din război hoituri de pisici
șerpii și crocodilii
din cărțile bibliotecii sătești.
Spre casă călăream. Spre
soarele care scădea. Trei minute
depărtare. Acum. 35 de ani
distanță.

III
Nimic nu mai lipsește. Din nou
aviatorii sportivi deasupra orașului. Copilăria ta
o rană deschizîndu-se lent. Cuvinte în piață.
Cuvintele. Își fac curaj. Teamă.
Nu știu.

Ceea ce lipsește rămîne. Nici un spațiu.
Vînt. Cuvintele seara.
Se adună în piață.
Stau acolo. Se întunecă încet.
Se face tăcere.

(traducere I.T.)

(din volumul Neuschnee und Ovomaltine, hochroth Verlag, 2010)

Și versiunea originală (la cererea spectatorilor):

Kleines Jahrhundert

I
Dieser Tag war nicht
dieser Tag.

Es war der dreißigste Juni
neunzehnhundertvierzehn.
Urgroßvater hatte sich die
Nudeln aus dem Schnautzbart
gewischt und den Uniformrock
ausgezogen.

Dann sollte ich plötzlich
alles erklären. Und ging.

II
Hinter den Gartenzäunen
begann der Urwald. In den stillen
Rinnsalen Blechbüchsen Silber-
streifen vom Krieg Katzenkadaver
die Schlangen und Krokodile
aus den Büchern der Dorfbibliothek.
Heimwärts ritten wir. Auf die
sinkende Sonne zu. Drei Minuten
weit. Jetzt. Fünfunddreißig
Jahre.

III
Nichts fehlt mehr. Wieder Sport-
flieger über der Stadt. Deine wund-
geriebene Kindheit. Wörter auf dem Platz.
Wörter. Sprechen sich Mut zu. Angst.
Wissen nich.

Es bleibt, was fehlt. Die Lücke
nicht. Wind. Abends die Wörter.
Versammeln sich auf dem Platz.
Stehen da. Langsam wird es
dunkel. Schweigen wird.

Anul cînd a intrat Cucamonga în viața mea

2003, ăsta e anul. Replica din planșa de mai jos îi aparține lui Sasha Vlad.



(din volumul înainte / după – 52 de apariții trans-vizuale generate de hazard,; autori: gheorghe rasovszky, dan stanciu, iulian tănase, sasha vlad)

Friday, September 9, 2011

În drum spre tipar



Cam așa arată, finalmente, copertele I și IV ale volumului Cucamonga, însă și interiorul cărții a ieșit bine, mă refer la paginare, literă și așa mai departe. Am numai cuvinte de laudă pentru cei de la Herg Benet, cu care am colaborat excelent.

Monday, September 5, 2011

A fost bine

Cam atît îmi vine să spun despre festivalul de literatură de la Lana (Italia, Tirolul de Sud), unde am fost săptămîna trecută, acompaniat de vorbitorii de română Rita Chirian și Ernest Wichner. Cît despre locurile de acolo, sînt absolut splendide.


Wednesday, August 24, 2011

Mesajul domnului Mitoș Micleușanu către poeți, cu ocazia înființării Depozitului de Căcat

Trebuie să înțelegem cu toții că la momentul de față POEZIA, poate mai strigător ca niciodată, reprezintă esența cea mai volatilă și nepoluantă a spiritului uman ce pretinde atingerea statutului de Creator. Putem spune clar și răspicat: ceea ce ne face cu adevărat oameni față de celelalte viețuitoare, nu este nici filosofia, nici teatrul sau cinematografia, nici artele plastice cu toate ramificațiile posibile și imposibile, și nici tehnologia. Ceea ce ne face cu adevărat oameni este POEZIA! Și nu ne referim aici la poetică ci strict la poezie. La poezia firavă, poezia fără pretenție, poezia total dezinteresată de statutul său metafizic, dar cel mai important la poezia care nu se vinde, fiindcă poezia care se vinde din ce în ce mai bine, își pierde din valoare. Cu cât mai scumpă e poezia, cu atât mai ieftină devine. Poezia pe bani este precum o perlă scăpată în untură, fiindcă în esență poezia înseamnă singurătate absolută, un suflet în vid, iar singurătatea absolută nu vinde. Nu pentru că ar fi inestimabilă, fiindcă asta ar însemna deja o pretenție, ci pentru simplul fapt că poezia și banii sunt teză și antiteză! Pornind de la aceste concluzii asupra statutului imuabil al poeziei, am considerat extrem de importantă înființarea DEPOZITULUI DE POEZIE cu circuit închis, pentru o conservare totală și evident, fără vânzare, iar pe de altă parte am considerat la fel de necesară înființarea DEPOZITULUI DE CĂCAT, drept antiteză extremă cu tentă industrială, pentru a scoate și mai tare în evidență statutul metafizic și atemporaliatea dialectică a POEZIEI. Acestea fiind spuse, anunțăm oficial că ne-am lăsat de poezie pentru a nu o infecta cu un potențial succes! TRĂIASCĂ POEZIA dincolo de autor! Celor care consideră că fac poezie le dorim din suflet un insucces total pe timp de viață, fiindcă doar în aceste condiții, poezia lor ar putea supraviețui de-a lungul fără lungime al eternității! INSUCCES DRAGI PRIETENI!

Saturday, August 20, 2011

Sigara içmek yüksek derecede bağımlılık yapar, başlamayın

Poezia, ca și fumatul, creează dependență, așa că, dacă n-ați apucat să vă apucați, cel mai bine ar fi nici să nu începeți. Mesajul în limba turcă din titlu la fumat se referă, și treaba lui. Dacă ar fi fost despre poezie, în loc de „sigara içmek“ ar fi trebuit să avem „șiir“ sau cam așa ceva, habar n-am turcește, ideea era oricum alta.
E plăcut să ai blog, asta îți întreține iluzia comunicării, într-o eră în care oamenii comunică mai mult decît spun, trebuie să comunici fie că ai sau nu ai ceva de spus, trebuie să comunici despre orice altfel te ia mama naibii și te duce pe locurile de jos din zelist, unde nu există nici unici, nici trafic, doar întristare și supin, eventual și puțin participiu, care însă nu mai participă la timpul prezent, singurul care contează cînd stai cu ochii pe ceas ca pe o butelie cu gaz halucinant, dar să revenim la poezie, la acest viciu natural care te ține uneori în viață.
Ce n-am comunicat de la ultima postare – și poate că blogul nu s-ar fi supărat să îl deranjez – e că din coabitarea oaselor migratoare cu trinitatea austriacă a mai ieșit la iveală un premiu, cel al publicului, dar aici chiar nu am mai avut nici un merit. Însă cel mai mult m-a bucurat că editura Nemira va publica romanul Oase migratoare, am încheiat și contract, va apărea în noiembrie și va fi lansat la Gaudeamus. Tot contract se cheamă și ceea ce am semnat cu editura Herg Benet pentru o carte de poeme și alte năstrușnicii, Cucamonga, care va apărea luna viitoare.
Pe 28 august plec pentru cîteva zile în Italia, în Tirolul de Sud, la Festivalul de poezie din Lana, unde voi avea cîteva lecturi împreună cu Rita Chirian și Ernest Wichner. Cam asta e situația poeziei privită din afară, însă toate lucrurile astea, comunicate fără prea mare chef, nu sînt poezie, ci jalnice procese-verbale de marketing, pentru care îmi vine să îmi cer scuze, deși scuzele vor fi confundate probabil cu vanitatea unei modestii iremediabil false. Sağlık kuruluşları sigarayı bırakmada size yardımcı olabilir.



Monday, August 1, 2011

Un poem de Gellu Naum, la aniversară

Pentru că astăzi e 1 august, nimeni nu ne oprește să presupunem că ne aflăm în ziua de 1 august 1915. Iată un poem pe care nou-născutul Gellu Naum îl va publica în viitor, mai precis în 1944, în volumul Culoarul somnului.


Friday, July 29, 2011

Principiul viselor comunicante

El adoarme ca și cum s-ar pregăti
de o călătorie lungă-n jurul lumii
pe umerii somnului e vară tot timpul
și întunericul nu dă niciodată în clocot în această
cameră forfotind de martori oculari
martorii sînt orbi din naștere cu toții
el doarme ei sînt orbi
și cel mai orb dintre aceștia își vîră mîna-n buzunar
două monezi de aur scoate
și-i pune mortului de-o noapte monezile pe ochi
sub pernă îi așază o pîine neagră și rotundă
și pîinea îi hrănește somnul
celui ce-n jurul lumii umblă la fel ca-n jurul lui
și visul mortului de-o noapte cu aur e plătit
iată un somn mușcînd din pîinea neagră și rotundă
iată un vis plătit regește plătit cu aur de la orbi
el se trezește cu visul șiroind pe frunte
lumina s-a întors acasă
și orbii au plecat de mult

Tuesday, July 26, 2011

Cum ajunge privirea să vadă

Cînd și cînd lumea eliberează un ou
de care ochii se agață cu privirea
s-ar putea spune că totul nu e decît un joc al fecundității
lumea eliberînd un ou
ochii eliberînd o privire
și privirea urmărește oul într-un tunel transparent
aleargă după el prin acest tunel de aer care cu greu ar putea fi numit tunel
și privirea iat-o se află pe urmele oului lumii
și lumea are pereți opaci prin care privirea de una singură n-ar putea pătrunde
lumea învelită într-un uter mat al cărui interior îți este interzis
dar privirea ajunge din urmă oul lumii și îl fecundează
și oul fecundat de privire plutește într-o aparentă derivă și
se lipește de unul dintre pereții lumii străpungîndu-l
și acesta este singurul mod prin care privirea poate ajunge să vadă lumea
însă e nevoie de multă atenție fiindcă oul lumii este transparent
un ou de aer plutind prin aer ca un șoarece negru despicînd smoala întunericului
e clar că privirea trebuie să aibă nas de pisică și gheare de vultur

Fiului meu, Sacha

Sunday, July 24, 2011

O viață de grădinar așa cum a fost

Toată viața fusese grădinar, făcuse bani frumoși din grădinărit, vînduse multe la viața lui, vînduse roșii, castraveți, fasole verde, fasole uscată, dulceață de căpșune, iahnie de zmeură, cireșe murate, sărmulețe în foi de mentă, cartofi noi, cartofi vechi, cartofi prăjiți, cartofi copți, ardei umpluți cu cartofi fierți, borș de pește, căci avea și un lac în grădină, și lacul făcea nu doar pește, ci și niște alge a-ntîia, așa că vînduse și sushi învelite în alge moldovenești, de grădină, apoi și-a vîndut grădina și și-a cumpărat un cimitir, de care s-a ocupat foarte serios, cimitirul era pentru el ca o grădină plină de flori și de cruci, așa că a început să vîndă flori, flori de tei, flori-de-nu-mă-uita, verdețuri, apoi, una cîte una, a vîndut toate crucile din cimitir, pe monumentele cele mai impozante a luat cei mai mulți bani, primăvara săpa cimitirul, îl îngrijea ca pe o grădină, cîte un mort mai superficial făcea imprudența să scoată capul din brazdă, și grădinarul îl prindea cu o plasă de fluturi și dădea fuga la Facultatea de Medicină, studenții arabi și de alte naționalități conlocuitoare ofereau prețuri bune pentru cranii, așa că grădinarul a vîndut, treptat, toți morții din cimitir, la trei cranii cumpărate oferea un femur gratis, afacerea mergea ca pe roate și, în curînd, cimitirul s-a golit de morți, așa că grădinarul s-a apucat din nou să cultive legume, fructe și așa mai departe, căci prima dragoste din fundul grădinii nu se uită niciodată, un mormînt cu roșii, două cu castraveți, un mormînt cu varză, trei cu fasole, un mormînt cu căpșuni, unul cu ceapă, două cu usturoi și așa mai departe, cimitirul înflorea de crudități și trufandale, și grădinarul vindea pe rupte, apoi a murit și a fost așezat, conform dorinței din testament, într-un butoi cu varză murală, adică, mai exact, într-o criptă în formă de butoi în subsolul Muzeului Antipa, pe care grădinarul îl cumpărase cu bani gheață, cu trei zile înainte să moară. A fost, totuși, un om bun.

Friday, July 22, 2011

Pe foc repaus!

Uneori simți nevoia de a scrie un poem, te așezi la masa de scris, îți pui în față o pagină albă, îți aprinzi o țigară, îți amintești că fumatul poate să ucidă, ai putea scrie un poem despre o crimă sau poate despre un incendiu de care te apropii pentru a-ți aprinde țigara, așa ceva nu se face, renunți și îți imaginezi un pompier luptînd cu flăcările, avem de-a face cu o luptă dreaptă, pompierul ține în mîini o spadă de apă, o spadă lichidă, lovește cu ea în stînga și-n dreapta, se descurcă și el cum poate înconjurat de limbile de foc care îi aruncă în față cuvinte obscene, n-ai zice că limbile de foc ar fi în stare de-așa ceva, spada lichidă a pompierului se face țăndări, limbile ascuțite ale focului o transformă într-un abur care își ia zborul, și pompierul rămîne singur înconjurat de flăcări, cale de întoarcere nu mai există, și pompierul scoate din buzunar o țigară, limbile de foc îi șoptesc ceva la ureche, pompierul zîmbește și le cere un foc, poftim, uite focul, și pompierul trage din țigară și fumul se ridică la cer, și fumul se amestecă cu aburul spadei, și aburul este cenușa apei care a pierdut lupta cu focul, și pompierul continuă să tragă din țigară, și flăcările incendiului se apropie de el, și pompierul își stinge țigara în adîncul focului care l-a luat în primire, și sufletul pompierului se ridică la cer și se amestecă cu aburul spadei amestecat cu fumul de țigară, și tu încă simți nevoia de a scrie un poem, îți mai aprinzi o țigară și aștepți, e tîrziu, mai bine te-ai culca.

Thursday, July 21, 2011

A murit un poet mare

Mircea Ivănescu (1931-2011).
Noi mai rămînem puțin pe-aici, să-l citim și să-l recitim.

Monday, July 11, 2011

Despre rolul menghinei în tehnica deprinderii zborului



E drept că nu avem aripi, dar altele sînt motivele pentru care nu putem zbura. Să ne gîndim o clipă la Musaios și Milarepa: despre ei de ce se spune că zburau și despre noi de ce nu se spune nimic? Ca să zbori trebuie să lași rușinea la o parte. Mergem la un magazin și ne cumpărăm o menghină, o menghină cît se poate de obișnuită. Prindem cîteva păsări și le așezăm în menghină, una cîte una, ca și cum ne-am pune o felie de pîine la reverul hainei. Apoi le strîngem cu ușa în acea menghină, le strîngem ușor și le tot strîngem, pînă cînd păsările ne spun totul despre zbor. N-ar fi foarte frumos din partea noastră să facem asta, dar secretele smulse păsărilor ar fi foarte utile, și nimeni n-ar înțelege ușurința cu care ne ridicăm pe vîrfuri și ne luăm zborul înspre linia orizontului. Acolo, departe, ne-am întîlni, poate, cu Musaios și Milarepa, ei ne-ar privi lung, cu un amestec de admirație și indignare, iar unul dintre ei ne-ar întreba: „Așa-i că v-ați cumpărat și voi menghine?“.

Tuesday, June 28, 2011

Imagini de la lectura din Graz

Am scris un articol în revista Kamikaze despre ceea ce s-a întîmplat la Graz, n-am să mai repet aici, vă invit să citiți revista. Am să spun, totuși, doar că n-a fost o lectură grozavă, din cauză că versiunea germană a textului meu a cam fost mutilată. Altfel, a fost bine, am riscat să arăt oasele despre care scrisesem, chiar cu riscul de a părea fie ciudat, fie puțin nebun, noi să fim sănătoși.


(Minoritensaal, locul unde s-au petrecut lucrurile)


(Juliane Link, Helwig Brunner, eu, Birgit Pölzl)


(Teologul Philipp Harnoncourt, domnul cu premiile)

Monday, June 20, 2011

Astă-seară facem o lectură frumoasă la Graz

Sînt la Graz, am ajuns aseară, rupt de oboseală. Am avut un zbor anulat (București-Viena), am găsit greu și cu destul noroc o legătură pînă la München, de unde avionul de Graz a decolat cu o întîrziere de vreo oră și ceva. În total vreo 13 ore pe drum, noroc că l-am avut cu mine pe Saramago, cîteva pagini din Memorialul mînăstirii au avut darul de a-mi lua oboseala pe sus și de a-mi dilata nițel pupilele. Este extraordinară faza aia cu eterul care este compus din acei nori întunecați care sînt voințele oamenilor, voințe pe care le respiră Dumnezeu.
În avion mi-a venit o glumă foarte bună, pe care mă gîndesc să o spun în seara asta la decernarea premiilor la concursul 1+1+1=1 Trinitate, asta, desigur, dacă va fi cazul să spun ceva, și poate că va fi cazul. Am luat cu mine și cele trei oase de vită despre care am scris în romanul Oase migratoare, din care face parte fragmentul premiat. Dacă, în Memorialul mînăstirii, Blimunda vedea cum arată voințele oamenilor, acei nori întunecați care plutesc prin plămîni, n-ar fi rău să vadă și asistența din seara asta cum arată un suflet. Poeții de aia sînt poeți, să propună ipoteze dintre cele mai hazardate, în fața cărora știința rămîne mută, fiindcă nu s-au inventat teste de verificare pentru a infirma ceea ce nimeni nu poate să confirme, ci doar să afirme.
M-am amuzat aseară ajungînd la hotel. Am intrat abia după ce am tras o țigară, și era clar că, fiind vorba despre un eveniment pe tema trinității, invitații nu puteau fi cazați decît la un hotel de 3 stele :).
Cum se vede și în programul de mai jos, în seara asta, la Kulturzentrum bei den Minoriten, va avea o lectură și Caius Dobrescu. E clar că poeții din România au fost deja admiși în spațiul Schengen.

Wednesday, June 15, 2011

Cum arată demisia mea din USR

Arată normal, chiar banal, e scrisă cu negru pe alb pe o coală A4, are și număr de intrare: 75.

Tuesday, June 14, 2011

Demisia din Uniunea Scriitorilor

Am scris în numărul din Kamikaze care apare mîine un articol despre practicile dubioase ale președintelui Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. Și tot în revista Kamikaze mi-am anunțat și demisia din USR. Mîine merg să mi-o depun personal. Sănătate!

Saturday, June 11, 2011

Eseu despre vorbire

Iată-i pe acești bărbați
iată-le și pe aceste femei
iată-i și pe acești copii
o ceață neagră le-a umplut gurile
limbile li s-au întunecat și li s-au albit
pînă de curînd tăceau cu ochi de vultur
tăceau pînă hăt departe
dar iată-i acum
iată-i pe acești bărbați și pe acești copii
iată-le pe aceste femei
au vorbit cu toții
au vorbit
vorbirea a pus stăpînire pe ei
epidemia de vorbire le-a luat limbile pe sus
tăcerile lor altădată strălucitoare
vorbecăiesc acum printre cuvinte

Wednesday, June 8, 2011

Dacă vă plac oasele, votați-le! Dacă nu, nu.

La Concursul 1+1+1=1 Trinitate se acordă un premiu al publicului, așa că aveți ocazia de a vă vota singurul român din listă. Se votează aici.

P.S.: Am observat mai tîrziu că mai este o persoană din România în listă, o poetă pe nume Cristina Rhea. Probabil că numele ăsta nu foarte românesc, Rhea, m-a indus în eroare.

Monday, June 6, 2011

Two people and one gorilla like this

Un spot foarte bun făcut pentru revista Știință și tehnică de către talentatul regizor Dragoș Mușat, absolvent al Academiei de Regie și Film din Insula Mare a Brăilei, filiala New York.

Friday, June 3, 2011

Trei oase (textul premiat în Austria)

Concursul de la Graz a fost, e drept, pe tema trinității, dar era vorba de trinitate în sensul larg, nu strict despre trinitatea făcută celebră de creștinism. Eu nu sînt specialist în trinitate, chiar dacă sînt creștin și sînt născut într-o zi de 3. Cînd am primit invitația de a participa la acest concurs, eram aproape gata cu romanul „Oase migratoare“, în care scrisesem despre aventurile a trei oase de vită, cărora concursul ăsta le venea, mi-am dat seama, ca o mănușă. A existat o limită de 12.000 de semne (cu tot cu spații), prin urmare, a trebuit să aleg cîteva fragmente, care, împreună, să nu depășească această limită. N-a fost simplu. Am ales oarecum la întîmplare, încercînd să fac un întreg inteligibil. Faptul că textul a fost premiat înseamnă că s-a cam înțeles ideea. Însă întreaga idee a cărții e scrisă în vreo 350.000 de caractere.
Au fost 400 de texte trimise în concurs, din spațiul german și din cel al Europei Centrale și de Est. Jumătate din ele au provenit din Croația, Ungaria, Polonia și Ucraina. Habar n-am cîte au fost din România. Juriul a renunțat la ideea de a acorda trei premii ierarhizate (premiul 1: 4000 de euro; premiul 2: 2500; premiul 3: 1500), deoarece textele cîștigătoare, fiind foarte diferite unele de altele, n-au putut fi ierarhizate. S-a luat hotărîrea de a se acorda trei premii întîi, a cîte 3000 de euro fiecare. Pentru asta, bugetul inițial, de 8000 de euro, a trebuit să fie suplimentat. Helwig Brunner (Austria) și Juliane Link (Germania) sînt ceilalți doi cîștigători. Nu mă bucur atît pentru mine, cît pentru această carte despre oase, la care țin foarte mult și pe care sper să o văd publicată. Iată și textul meu:

TREI OASE

***
Sîntem trei oase transmigratoare, și ne e foame. Ne numim Ochiul Stîng, Ochiul Drept și Gura. Sîntem un suflet care locuiește într-un sertar, și ne e foame. Ne spunem unul altora povești pe care fie le inventăm pe loc, fie ni le amintim cine știe de cînd, și ne e foame. Visăm doar ceea ce am trăit, și ne e foame. Cînd închidem ochii, vedem cum trecutul, prezentul și viitorul se topesc într-o pastă gălbuie, de consistența mierii de albine, și ne e foame. O gospodină din Edenkoben, ultima reîncarnare a celui căruia i se spunea Einstein, pune timpul topit în borcane și le leagă bine la gură, noi o urmărim cu toate cele o mie de priviri ale noastre, și ni se face foame. Ne e foame pentru că știm și înțelegem. Noi știm că Fotografului îi place cafeaua, știm și motivul pentru care păstrează zațul cafelelor într-o pungă pe care o ține în dulapul de sus din bucătărie, și înțelegem că exact de acest zaț ne este acum foame. Noi, aceste oase de vită despre care nimeni altcineva, cu excepția unuia singur, nu ar putea spune că sîntem un suflet, știm că Hoppipol ne așteaptă pe masa din bucătărie, foamea pe care noi o simțim este viața pe care el o presimte.

***
Cu cîțiva ani înainte de întîlnirea cu oasele, într-o vară despre care nu își mai amintește nimic altceva, Fotograful a fost cuprins de o depresie căreia nu îi dădea nicicum de cap. Căzuse în el însuși ca într-o prăpastie și în această prăpastie se întîmplau lucruri al căror cap își înghițeau coada, plămînii își asfixiau aerul, inima își îneca sîngele, urechile asurzeau pînă și cele mai puternice zgomote, iar ochii nu aveau nici o dificultate în a orbi lumina sau întunericul, le era totuna. Sufletul Fotografului se transformase într-o mlaștină care se scufunda în ea însăși, și un prieten l-a sfătuit atunci să își cumpere pînze și cartoane, uleiuri și pensule, și să se apuce de pictat. Fotograful și-a cumpărat toate lucrurile de care avea nevoie, s-a închis în casă și timp de o lună a pictat fără oprire. Culorile le amesteca cu mîlul acelei mlaștini în care sufletul lui se zbătea ca un animal în capcană și, cînd tot mîlul a ajuns pe pînze și cartoane, sufletul Fotografului s-a ridicat la suprafață și s-a așezat la locul său, și în mintea Fotografului s-a făcut lumină, și lumina a dizolvat depresia, fragmentînd-o în particule microscopice, și depresia s-a desprins de la locul ei, și Fotograful și-a privit depresia înălțîndu-se în văzduh ca un abur, la fel cum se ridică ploaia din pămîntul cald într-o după-amiază de vară. Cu tablourile pe care le-a pictat nu era nimic de făcut, nimeni, niciodată, nu ar fi dat vreun ban pe ele și, privindu-le, Fotograful a zîmbit cum zîmbesc oamenii atunci cînd își amintesc ceva sau altceva. Fotograful își amintise de un alt prieten, pictor, căruia îi lipseau cîțiva dinți din gură și absența acestor unelte atît de utile nu era cel mai bun aliat al rîsului, prietenul Fotografului rîdea cu prudență, fiindcă, de cum ar fi deschis gura, absența aceea din gură și-ar fi făcut imediat simțită prezența. Într-o zi, Fotograful s-a întîlnit cu prietenul pictor și rîsul acestuia, imprudent de firesc, a scos la iveală o dantură impecabilă, îți puteai face și freza în oglinda lor, te-a costat probabil o avere să-ți pui dinții ăștia, nu-i așa, l-a întrebat Fotograful, și prietenul lui i-a spus că nu l-a costat nici un ban, stomatologul care îi pusese dinții era un mare amator de obiecte bisericești și prietenul Fotografului i-a pictat cîteva icoane. Icoane contra dinți, așadar, un schimb cît se poate de echitabil, și nu ar fi tocmai deplasat dacă Organizația Națiunilor Unite ar pune bazele unui program internațional prin care pictorii de icoane și stomatologii din întreaga lume ar strînge și mai mult legăturile. Dacă Petrol contra hrană a fost un program de succes, de ce n-ar putea fi și Icoane contra dinți? Cu tablourile pe care le-a pictat în acea lună, eliberîndu-și sufletul din mîlul depresiei, Fotograful nu și-ar fi putut pune nici măcar o plombă, noroc că are o dantură bună. Totuși, exact într-unul dintre aceste tablouri, Îndrăgostiții de piatră, aveau să se reîncarneze oasele de vită, și așa se va naște Staralfur, și această ființă nu mai puțin ciudată decît altele va deschide drumul către epoca de piatră a reîncarnărilor.

***
Fabrica de Chipuri există și nu există. Pentru oasele de vită, ca și pentru Fotograful care înțelege limba oaselor, ea există. Însă existența acestei fabrici are un alt statut decît acela pe care îl au, de exemplu, fabricile de pîine, și cum ar fi putut Fotograful să meargă la Registrul Comerțului pentru a-și înmatricula fabrica? E ca și cum ai visa că ai un copil, și a doua zi te-ai duce la primărie să îți înregistrezi copilul visat cu o noapte în urmă. Cum te-ar privi funcționarii dacă ai face asta? Ar chema poliția sau Salvarea? Și una, și alta, probabil. Să ne mai imaginăm că cineva se duce la un bijutier cu o bucată mare de plumb și îi spune: Mai devreme decît mult mai tîrziu, această bucată de plumb aur va fi, domnule, dar pentru asta e nevoie de o iubire desăvîrșită, de un amor perfectissimus, cum ar spune Morienus, un bun prieten de-ai mei dintr-o viață anterioară nu foarte îndepărtată. Cum îl va privi bijutierul pe acest om? Va chema poliția, pentru a constata tentativa de înșelăciune, sau Salvarea, pentru a se constata decesul rațiunii acestui om? Și totuși adevărul acestei povești este că Fotograful se află în posesia a două suflete: al său, personal, și al celuilalt, alcătuit din cele trei oase de vită. A venit, poate, momentul să mai spunem cîteva cuvinte despre cum au ajuns oasele de vită să fie un suflet. O mînă de ajutor în clarificarea acestei probleme ne vor da și cîțiva oameni serioși care și-au bătut capul cu lucruri precum meditația și imaginația. Nu este nici un secret că îți trebuie o concentrare cu totul excepțională pentru a transfera asupra unor oase de vită cît se poate de obișnuite virtuțile unui suflet capabil să creeze de unul singur o întreagă lume, fie ea și în miniatură. Concentrarea aceasta se intersectează cu religiozitatea, o intersecție de care adepții unor opere încă și mai dificile nu doar că nu erau străini, dar o mai și practicau sistematic, așa cum plămînii practică respirația, la fel cum sîngele practică traversarea încăperilor inimii. Lucrul asupra căruia te concentrezi cu ardoare se transformă, se resemnifică, imaginează-ți mintea și sufletul vărsîndu-și conținutul într-un recipient format din trei oase de vită. Meditația și imaginația sînt uneltele indispensabile ale acestui transfer, și este demn de luat în seamă modul în care definește Ruland, în Lexicon Alchimiae (1612), meditația: Cuvîntul meditatio se folosește atunci cînd cineva poartă un dialog interior cu un partener invizibil, fie, prin invocație, cu Dumnezeu, fie cu el însuși, fie cu îngerul lui păzitor. E greu de spus dacă Fotograful a purtat vreun dialog interior cu îngerul lui păzitor sau cu Dumnezeu, nici măcar el nu ar putea confirma sau infirma această ipoteză, ce e sigur este că Fotograful este înclinat să creadă că dialogul interior este atunci cînd omul stă de vorbă cu propriul suflet și de pe urma acestei meditații pe două voci sau pe două tonalități diferite ale aceleiași voci omul are cel mai mult de cîștigat, deși nici sufletul lui nu are cum să iasă în pierdere. Sufletul ridică omul, luminîndu-i mintea, și un om ridicat poate, la rîndul lui, să ridice sufletul, ne putem imagina o scară cu doar două trepte și aceste trepte, care sînt omul și sufletul lui, se află într-o continuă mișcare pe o verticală care ce bine ar fi dacă am ști unde duce. Putem doar presupune că verticala aceasta duce la cer, dar la un cu totul alt cer decît acela traversat de păsări și avioane. Cine îl trage pe celălalt după el pe această scară vivantă: sufletul pe om sau omul pe suflet? Din nou putem doar presupune că sufletul își poate deștepta omul pe care îl are în posesie dacă și numai dacă omul are suficientă minte și bunătate încît să nu își lase sufletul să plece cu mîna goală de la el atunci cînd va veni clipa. Nimic nu se poate face fără o colaborare strînsă între om și suflet. Fotograful a simțit și el, împreună cu alții, că în spiritul omenesc, care strînge laolaltă capacitățile sufletului și-ale minții, locuiește un fel de putere magică în stare să transforme materia, și nu e hazardat să credem că asupra celor trei oase de vită tocmai această putere magică a fost direcționată, și plumbul oaselor de vită s-a metamorfozat, încet, în aurul unui suflet care, din cînd în cînd, plutește, flămînd, prin interioarele Fabricii de Chipuri. În acest joc al preschimbării oaselor în aur intră și imaginația, în interiorul căreia cîte lucruri nu se întîmplă, și de cîte ori întîmplările imaginației nu ajung să se suprapună pînă la confuzie peste întîmplările realității? Actele imaginației, după cum spune și Jung, a cărui psihologie este, în general, mult prea inconștientă pentru a fi pe gustul Fotografului, nu trebuie gîndite nicidecum ca niște spectre imateriale, așa cum ne place să reprezentăm imaginile fanteziei, ci ca ceva corporal, de natură semi-spirituală; imaginația ca proces este și o îndeletnicire fizică, care se lasă încadrată în ciclul transformărilor materiale, am încheiat citatul. Ființele în care s-au reîncarnat oasele de vită sînt dovada că imaginația poate fi fotografiată.

***
Oasele de vită sînt contagioase. Sufletul pe care îl alcătuiesc ele se ia. Un virus osificat care se împarte la oricîți fără să se împuțineze. Samuel Clarke (un tip căruia îi plăcea să scrie scrisori) ar fi fost contrariat să aibă de-a face cu Ochiul Stîng, Ochiul Drept și Gura, cum i-ar mai fi putut el scrie lui Henry Dodwell (un tip căruia îi plăcea să primească scrisori de la Samuel Clarke) că sufletul a fost creat de către Grația Divină, că sufletul nu are nici o compoziție și nici nu conține, în esență, principiile descompunerii, că el nu poate fi dizolvat sau distrus, chiar dacă, ne atrage atenția Clarke, el, sufletul, fără încetare depinde de Dumnezeu, care are puterea de a-l distruge sau anihila. Ochiul Stîng, Ochiul Drept și Gura nu au fost create de Dumnezeu decît în măsura în care vita sau vitele de la care provin au fost create de Dumnezeu. Filozofii materialiști ar avea o surpriză oarecum plăcută văzînd în persoana colectivă a Ochiului Stîng, Ochiul Drept și-a Gurii un suflet în carne și oase. E drept, carnea a dispărut de mult, au mîncat-o Fotograful și soția acestuia, dar au rămas oasele, au rămas aceste trei oase de vită pe care li le vom arunca filozofilor materialiști – iată-i cum se bucură, iată-i cum dau din coadă, iată-i cum se miră. Cum, acesta este un suflet? Așa arată un suflet? Și noi de ce aflăm abia acum? De ce Platon, Augustin, Toma, Anselm, Ockham (care era un tip brici), Descartes, Leibniz și tot neamul lor au ținut ascunse oasele sufletului? De ce a trebuit să apară un fotograf din România pentru a ne arăta cum arată sufletul? Pînă de curînd, filozofii materialiști puneau semnul egalității între persoană și corpul ei, dar corpurile mureau și creierele se învățau minte odată pentru totdeauna, și memoriile răposaților începeau imediat să se-mpută, și conștiințele se evaporau pe dată, și filozofii materialiști nu lipseau de la nici o înmormîntare, de la nici o incinerare, de la nici mumificare, de la nici aruncare în mare, ei erau neîncetat la locul faptei pentru a se convinge că identitatea persoanelor s-a dus definitiv dracului odată cu moartea lor. Și, cînd totul părea atît de clar și filozofii materialiști nu trebuiau decît să stea cu ochii pe rubrica de decese din ziare, iată că vine un fotograf român și le spune: Domnilor, aceste trei oase sînt un suflet.

Thursday, June 2, 2011

Oasele mele au fost premiate în Austria

Probabil că mîine voi publica pe blog textul pe care l-am trimis la concursul "1+1+1=1 Trinität" de la Graz.

Iată comunicatul oficial scris de prietenii mei de la agenția Media Pozitiv, cărora le mulțumesc:

Un fragment din romanul lui Iulian Tănase „Oase migratoare“, încă nepublicat, a fost selectat dintre 400 de texte primite de către Kulturzentrum bei den Minoriten (Graz, Austria), organizatorii evenimentului.

35 de texte din cele 400 au intrat în finală și au fost evaluate de un juriu format din: Alida Bremer, Hubert Gaisbauer, Fabjan Hafner, Barbara Sax şi Alexander Sitzman. Aceștia au decis să ofere trei premii întâi autorilor: Helwig Brunner (Austria), Juliane Link (Germania) şi Iulian Tănase (România).

“Suprarealitatea caracterizează al treilea text premiat, al autorului român Iulian Tănase, care prezintă în metafore şi imagini îndrăzneţe cum trei oase transmigratoare devin un suflet, scoţând astfel la iveală concepte ale gândirii şi limbajului pline de savoare, procedeu prin care contradictoriul enunţ 1+1+1=1, considerat fals din perspectivă ştiinţifică, este reflectat riguros“, justifică juriul decizia pe pagina oficială a concursului „1+1+1=1 Trinitate“.

Textele premiate vor fi publicate într-un volum colectiv, alături de textele altor scriitori invitaţi. Volumul va fi ilustrat cu lucrări pe tema trinității.

Decernarea premiilor va avea loc pe 20 iunie, în Graz, la Kulturzentrum bei den Minoriten. Fiecare dintre premianți intră și în posesia unui cec de 3000 de euro.

Mai multe detalii, pe pagina organizatorilor.

Tuesday, May 17, 2011

Despre linia orizontului (poem)



Am văzut un bărbat încălțîndu-se cu o pereche de pești.
L-am privit cum pășește agale pe luciul apei, încălțat cu peștii ăia grași, cu vreo două-trei numere mai mari.
S-a întors spre mine și mi-a strigat: Vorbim cînd mă întorc.
Am rămas pe malul mării să mă uit la el.
Am admirat siguranța cu care mergea pe suprafața mării, îndreptîndu-se spre linia orizontului.
Și-a pierdut, pe măsură ce se îndepărta de mal, înfățișarea de om.
Am văzut un om cum se metamorfozează într-un punct.
N-am folosit binoclul Bilora 8x24x50, pe care îl aveam în geantă, fiindcă asta a fost înțelegerea: să stau pe mal și să îl privesc (doar cu ochii din dotare) cum se transformă într-un punct, topindu-se în linia orizontului.
Am așteptat pînă cînd a revenit pe mal.
Am așteptat mult pînă cînd a revenit la mal.
N-am știut niciodată cît am așteptat pînă cînd a revenit la mal.
Am văzut un punct desprinzîndu-se de pe linia orizontului, transformîndu-se, pe măsură ce se apropia de mal, în om.
S-a întors printre oameni epuizat.
S-a așezat pe nisip lîngă mine, și-a dat jos peștii din picioare și i-a aruncat în apă.
Le-a spus peștilor: Mersi, băieți.
I-am auzit pe pești răspunzîndu-i: Oricînd, bătrîne.
Și-a tras sufletul dintr-o țigară pe jumătate udă.
M-a întrebat: Am fost sau n-am fost punct?
Ai fost, i-am zis.
Mi-a spus: Să știi că doar pentru tine am fost punct, pentru mine am rămas mai departe om.
Și-a mai aprins o țigară pe jumătate udă.
M-a întrebat: De cîți pescăruși crezi că ar fi nevoie pentru a mă ridica de la pămînt?
I-am răspuns cu o dezarmantă siguranță: Nu știu.
M-a privit surprins: Bravo, ăsta e răspunsul corect. Oamenii nu prea mai știu să spună „nu știu“.
L-am rugat să îmi spună secretul promis.
A tras întuneric în piept (se făcuse deja noapte) și a început.
Am avut o bănuială la început.
N-am fost sigur decît de nesiguranța mea.
Am închiriat o mică insulă pustie și am locuit acolo o vreme.
Am înțeles atunci că, dacă te afli pe o insulă pustie, linia orizontului face un cerc în jurul tău.
Am mai înțeles că linia orizontului nu se supune geometriei euclidiene: prin două puncte se pot duce o infinitate de linii ale orizontului, care nici măcar nu sînt linii, ci arcuri de cerc.
L-am întrebat: Și ce anume e secret din tot ce mi-ai zis pînă acum?
M-a privit amuzat: Nimic, nu există secrete, există doar povești încă nespuse, ăsta e tot secretul.
Mi-am aprins o țigară.
Și-a aprins o țigară.
Am tăcut unul lîngă altul pînă cînd s-a făcut lumină.
Și-a aprins o țigară.
M-a întrebat: Ai auzit de Aristotel?
I-am răspuns cu o dezarmantă nesiguranță: Tot ce e posibil.
M-a privit dezamăgit.
Mi-a spus fără nici un chef: Am făcut odată un experiment.
Am aplicat categoriile lui Aristotel la linia orizontului.
Mi-am pus niște întrebări simple: care este substanța liniei orizontului? cît de mare este linia orizontului? ce calități are linia orizontului? în ce relație se află linia orizontului cu cerul și pămîntul? unde se află linia orizontului? cînd a luat naștere linia orizontului? care este poziția liniei orizontului? ce posesiuni are linia orizontului? cum acționează linia orizontului? de ce afecțiuni suferă linia orizontului?
L-am întrebat: Și?
S-a uitat la mine contrariat: Și ce?
Ai găsit răspunsuri la întrebările astea, l-am întrebat.
Și-a aprins, enervat, o țigară: Nu, n-am găsit. Și știi de ce n-am găsit?
I-am răspuns cu o dezarmantă siguranță: De ce?
M-a apucat de gulerul cămășii și mi-a urlat în față: Pentru că nu sînt tîmpit, de aia. Și acum, hai, cară-te!
M-am cărat.

Monday, May 9, 2011

Cîte parale fac premiile literare din România? Nu prea multe.

Recomand călduros articolul lui Marius Chivu: Care-i faza cu premiile literare?. O analiză foarte bună făcută de Marius, avînd ca punct de plecare o observație mai veche, dar foarte actuală, a Ioanei Pârvulescu.

Saturday, May 7, 2011

La Graz, birjar!

Luna viitoare, adică pe 20 iunie, voi avea o lectură în Austria, la Graz, citesc cîteva fragmente din romanul „Oase migratoare“, la invitația Kulturzentrum bei den Minoriten. Ne vedem acolo, dacă e.

Thursday, April 28, 2011

Mourinho

Nu-mi place Mourinho tocmai pentru că îmi place fotbalul. Fotbalul e un joc, pe care Mourinho l-a transformat într-un mijloc. S-a spus despre el că nu este un antrenor de fotbal, ci unul de titluri. E corect: Mourinho iubește titlurile pe care i le poate aduce fotbalul infinit mai mult decît jocul de fotbal. Fotbaliștii sînt metamorfozați în sclavi, uneori inspirați, pe plantația unui ego supradimensionat. Un ego încrîncenat și arogant. O tacticizare excesivă ucigînd frumusețea unui joc. E ca și cum ai citi o carte scrisă impecabil, căreia, din punct de vedere tehnic, n-ai ce să-i reproșezi, atîta doar că nu transmite nimic. N-are emoție, doar o eficacitate rece. N-are sensibilitate, doar o construcție impunătoare. O citești ca pe o curiozitate a naturii umane sau ca și cum ai privi o catedrală. Cum ți-ai putea dori să locuiești într-o catedrală?! Lui Mourinho îi place să locuiască în catedrale, fiindcă un ego gotic sau baroc are nevoie de un spațiu locativ pe măsură.
Altfel, m-am bucurat ca un copil că a cîștigat Barcelona.

Saturday, April 23, 2011

Monadologia vs. Demonadologia

Lui Leibniz i-o coc de vreo cîțiva ani. Nu ne-am luat de la ceva anume, ba, din contră, pot să spun, dimpreună cu Bertrand Russell, că Leibniz e una dintre cele mai sclipitoare minți care au făcut vreodată, cu folos, umbră pămîntului. Leibniz a avut un caracter dificil, conflictual, și sînt celebre disputele lui cu Newton, dar și atacurile la Descartes, plus lepădarea neonorabilă de Spinoza, însă, în materie de logică și metafizică, realizările lui sînt dintre cele mai superioare (!). Cît despre modul cum s-a raportat Leibniz la Dumnezeu, mi se pare exagerat. Limbile metafizice pe care i le-a dat Leibniz lui Dumnezeu sînt cam stridente, și probabil că din această cauză am simțit nevoia unui contrapunct G (G fiind inițiala de la Gott). Faza e așa: pentru că Monadologia este cea mai cunoscută lucrare a lui Leibniz și una dintre marile cărți de filozofie ale lumii, ceea ce am făcut eu a fost să lovesc o minge pe care Leibniz mi-a ridicat-o la fileu. Monadologia? Monade? Dumnezeu? Nici o problemă. Avem și noi o Demonadologie proaspătă, demonade și Demonezeu. Practic, am rescris aproape toată Monadologia și m-am distrat chiar foarte bine. Demonadalogia are happy end, fiindcă e clar că cea mai bună dintre lumile posibile are nevoie de așa ceva.

Sunday, April 17, 2011

Cum aș putea oare să te uit



Cum aş putea oare să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri şi ieşi şi intri
şi te uiţi şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri şi ieşi şi te uiţi şi mă uiţi
cum aş putea oare să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot și eu sînt pe niciunde
cînd îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea oare să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea oare să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa din oglindă
cum aş putea oare să te uit

Friday, April 15, 2011

Cafele îmblînzite

O planșă înspumată, cu tot cu legende, din Manualul Îmblînzitorului de Cafele.

1. PROSCRISA APIANA. Albinele marine sînt înnebunite după această cafea cu dinţi de lapte. Mierea de zaţ le este foarte familiară cafentomologilor mistici.
2. MEMORIA PYRODACTILA. Spuma deasupra căreia se încovoaie curcubeul dobîndeşte mireasma suavă a aspalathosului. Calităţile de zaţ sălbatic sînt dovedite de culoarea roşcată, de rezistenţa la atingere şi de mirosul de castoreum.
3. PUNCTELLA NEBULELLA. Nici unul dintre cei care s-au uns la subraţ cu zaţul ei fierbinte nu a mai transpirat vreodată.
4. GLOSSA PINGUINA. În spuma ei, peştele de peşteră îşi depune icrele ca într-o farfurie cu ceaţă fierbinte.
5. FLAMELLIS FRUMENTALIS. Spaniolii o numesc flamelina. Adîncul are ciorchini mari, rezistă la arşiţă şi la vînturile calde din sud. Produce o abundenţă de stări de veghe.
6. FAUSTA SANGUINARIA. Von Kaffé relatează într-una din însemnările sale despre disponibilităţile criminale ale acestei cafele. Singura specie care practică fagia neagră.
7. ARMIA SMARAGDARIA. Nu toate cafelele din această specie fac spumă, însă cele care fac spumă au o organizare socială mult mai complexă.
8. PYRA GYN. Focul care ţîşneşte din nări este potolit pe dată de spuma ei.
9. PSYCHE DELIA. Întocmai ca sufletele cafegiilor ereditari, aburul ei este alcătuit din firele unei pulberi împrăştiate prin văzduhul de deasupra maşinii de gătit.

Monday, April 11, 2011

Leo

Leo nu și-a ascuns viața, dar și-a ascuns foarte bine moartea. S-a stins discret, de parcă ar fi fost personaj principal într-un film mut. Leo ne dăduse totuși de înțeles că toate filmele pe care le-a văzut se vor topi în cele din urmă într-unul singur, dar mulți am luat acele mesaje drept semne ale unei cochetării iremediabil teribiliste, din care umorul și autoironia nu lipseau niciodată. Cum mi-l voi aminti pe Leo: de o inteligență strălucitoare, jemanfișist, excesiv, de un teribilism rafinat, mereu în răspăr cu opiniile comune, capabil să stea de vorbă cu Bernard Pivot, dar și să scrie în Libertatea, depozitarul cult și relaxat al unei culturi solide și al celor mai cool informații culturale, un poet – da, Leo a scris și poezie! – care a văzut toate filmele din lume, un cinefil care i-a smuls realității fotografii uimitoare, un om a cărui religie a fost libertatea. Leo nu s-a sinchisit cîtuși de puțin să fie salvatorul aparențelor, singurele aparențe pe care a înțeles că e cazul să le salveze de la înec au fost acelea ale propriului sfîrșit.

O vreme, vreo șapte ani, am fost prieteni buni. Publicasem o carte de poezie și Leo a scris o recenzie foarte frumoasă în Dilema. Pe atunci, Dilema nu era veche, iar lui Leo nu-i dispăruse cheful de a scrie și de a dansa, de a scrie dansînd, de a dansa scriind. Cheful avea să îi dispară cîțiva ani mai tîrziu. Leo m-a invitat să scriu în Dilema despre sfîrșitul lumii și despre cum e să fii în pielea altuia. Eu l-am invitat să scrie în Almanahul Cațavencu despre flori, fete, filme și băieți. Am scris, nu mai bine decît m-am priceput, despre fotografiile lui Leo, și nu a fost deloc simplu, pentru că Leo făcea niște fotografii extraordinare, avea un ochi bine antrenat, capabil să identifice și să decupeze detalii miraculoase. Unele dintre aceste fotografii pot fi văzute în volumul Retrovizoare, pe site-ul www.liternet.ro. Pe vremea cînd pregătea acest volum, Leo m-a invitat la el să îmi aleg cîte fotografii am eu chef și să scriu cîte un scurt text pentru fiecare. Am stat cîteva ore la povești în garsoniera lui din Lahovari, cu un aer vetust și ticsită de cărți, era greu să îți dai seama în ce epocă te afli în acea casă, doar posterul cu O-Zone lipit pe una dintre uși te aducea cu picioarele în prezent. Leo mi-a pus în brațe un teanc de fotografii din care mi-am ales cîteva, despre unele dintre cele pe care le-am ales aveau să mai scrie și alți prieteni de-ai lui. Atunci, la o ceașcă de ceai sau mai multe, Leo mi-a povestit viața lui, lăsîndu-mă cu gura căscată, noroc că fumam. Erau povești incredibile pe care Leo le relata cu mult firesc, mereu amuzat, niciodată patetic. Aveam în față un om care trăise cît pentru mai multe vieți, și nu doar că trăise, dar mai și citise cîteva biblioteci de cărți. Cît despre filmele pe care le văzuse, peliculele acestora, puse cap la cap, ar face de mai multe ori înconjurul lumii. Leo era deștept și te putea foarte ușor complexa, dar gentilețea, delicatețea și generozitatea îl împiedicau să facă asta. La un moment dat, mi-a arătat manuscrisele unor cărți de-ale lui, erau niște proze ciudate, ilustrate cu desene proprii, mi-a spus că nu și-a pus niciodată problema să le publice.

Ultima oară cînd am vorbit cu el a fost în vara lui 2009. Leo împlinea 50 de ani și și-a invitat prietenii la o proiecție privată la Institutul Francez. Plătise o copie pe peliculă a filmului „Mon oncle“ a lui Jacques Tati, film care cîștigase, în 1958, Oscarul pentru cel mai bun film străin, dar și premiul juriului la Cannes. De ziua lui, Leo era cel care le făcea un dar prețios prietenilor lui. Un dar pe care, din păcate, l-am ratat, pentru că eram plecat din țară.

Leo a călătorit foarte mult pînă să ajungă aici, un aici cît un dincolo. Odată cu dispariția lui Leo, prietenii lui (foști, actuali sau viitori) ar putea spune despre el altceva decît că a murit: Leo e plecat în străinătate.


(fotografie de Andrei Oișteanu, de la petrecerea lui Leo, 28 iunie 2009; în fotografie: Thomas Ciulei, Leo, Aurelia Mocanu și Angela Oișteanu)

Wednesday, March 30, 2011

Tuesday, March 29, 2011

Cadavre delicioase de-altădată

Nu e nevoie de mai mult de un fulg pentru a face dintr-un ateu un simplu presocratic.

Războiul din Golf poate fi oprit numai de credința în odihnă.

Într-o secundă, o floare poate naște nenumărate orgasme, incomparabile între ele.

Pe patul de moarte, omul civilizat se gîndește la stomacul absent.

Un cuvînt așezat între virgule poate însemna fie începutul unei operații cheie, fie sfîrșitul unei operațiuni intermediare.

Labilitatea psihică a octogenarilor neglijați poate fi un adăpost pentru prizonierii de pace.

Cine umple scrumiera altuia cade singur în cea mai neagră depresie.

La orele serii, multe figuri întunecate încep să arunce cuțite în rochiile bărbătești.

Derizoriul aparent nu este un lucru care să semene panică printre albi.

Dacă nu am avea atîtea pe cap, am avea alte regnuri de fanatizat fazani.

S-ar putea ca războiul cel mai crunt să fie doar o normalitate ceva mai anormală.

Înainte de a răspunde în fața instanței nocturne, nu încercați să priponiți calul de pe care tocmai ați descălecat.

Cînd auzi în urechea stîngă o tuse ușoară, e semn că ești pregătit pentru o mică plimbare în mîini.

O regulă rea de gură face cît o noapte petrecută printre lebede.

Nu e prea tîrziu, atîta timp cît nu te simți de parcă ai fi un fir de nisip într-un pahar cu sirop.

Trebuie să se facă dracului odată ca niciodată.

Duplicarea este binevenită și, mai ales, indispensabilă pentru strangularea testiculelor de armean.

E mai bine să eviți întunericul atunci cînd se lasă bariera.

Unde este validarea acestui vîrtej lovit de primul născut?

O abordare frontală a lipsei de bun-simț te duce la a cincea intrare în măruntaiele muntelui.

Treptele acoperite cu becuri sparte mai servesc și drept catapulte.

Gigi Rasovszky Dan Stanciu Iulian Tănase Sasha Vlad
29 martie 2003

Sunday, March 27, 2011

Document Weekleaks

Cînd se îmbată cu apă rece marca Vittel la poartă nouă, ambasadorul Americii la Roșiorii de Vede cheamă la el cîțiva olimpici la ciclism pe sîrmă și le divulgă adevăratele nume ale zilelor săptămînii în engleză:
Moonday, Fuelsday, Weddingsday, Thirstday, Frightday, Satanday, Subway.
Ați reținut, copii?
Reținut, șefu'.

Monday, March 21, 2011

Writing my very first novel completed

Vestea pare mai suportabilă în engleză :), mă rog.
Am fost de multe ori tentat să scriu pe blog că lucrez la un roman,
dar am fost superstițios, n-am vrut să sperii vînatul,
„vînătoarea“ a început în august, anul trecut, la Ljubljana,
ideea mi-a venit în Frankfurt, în aeroport, între două avioane,
sînt bune și călătoriile la ceva, ți se mai dezmorțesc creierul și imaginația.
Îmi dădusem un an pentru a scrie cartea asta, dar, pentru că n-am avut timp,
am scris-o în 7 luni. M-am ținut cu dinții de ea, am scris-o mai mult noaptea,
într-o bucătărie de care, între timp, ne-am despărțit.
E un roman despre niște oase, dar, de fapt, e mai degrabă despre suflet,
are și o poveste cu tot felul de povești,
acțiunea se petrece în București, Moldova, Hong Kong, China (Qufu), Vama Veche, Mangalia,
sînt în jur de 250 de pagini, cu 30 de fotografii alb-negru.
Încă nu m-am hotărît în privința titlului,
i-aș fi zis (la sugestia lui Mitoș) „Despre oase“,
dar (mi-a atras atenția Dan Stanciu) rimează cu Tănase,
ceea ce nu prea e bine :).
Cu publicarea cărții nu mă grăbesc, că n-am de ce.
S-au dus vremurile cînd voiam să public o carte chiar și înainte de a o scrie :).

Wednesday, March 16, 2011

N-am mai scris nimic pe blog

Dar nici blogul n-a mai scris nimic pe mine. Practic, sîntem chit.
Muțenia e bună și ea, muțenia e respirabilă.
Dacă îi pui o oglindă în dreptul gurii unuia care vorbește încontinuu,
te aștepți ca tot șuvoiul ăla de vorbe să se imprime pe suprafața oglinzii,
să sape șanțuri în ea, să o mutileze, să facă din ea o oglindă leproasă, gen.
Dar, dacă îi pui o oglindă la gură unuia care tace,
oglinda scapă cu viață, tăcerea e gentilă,
iar oglinda îți zice și sărumîna că ai lăsat-o vie și nevătămată.

Tuesday, March 8, 2011

Femeia este scăparea (omagiu de 8 martie)



Moartea e o experiență utilă. Odată întors din morți, Bărbatul devine bărbat, căci BĂRBAT NU TE NAȘTI, CI DEVII, ȘI MOARTEA TE AJUTĂ SĂ DEVII BĂRBAT, și Bărbatul își privește Femeia cu alți ochi acum: cu ochii unuia care s-a întors din morți și și-a lăsat copilăria acolo. E timpul ca Bărbatul să recunoască:

Femeia este stînca mea, cetatea mea, izbăvitoarea mea.
Femeia este stînca mea, la care găsesc adăpost, scutul meu, puterea care mă salvează, frumusețea care mă mîntuiește.
Femeia este turnul meu cel înalt și scăparea mea.
Valurile morții mă înconjuraseră, șuvoaiele nimicirii mă înspăimîntaseră, legăturile fluide ale mormîntului îmi înnodaseră respirația. În strîmtoarea mea, am chemat Femeia și, din visul ei, ea mi-a auzit glasul și strigătul meu a ajuns la urechile ei.
Pe fundul mării eram și ea m-a văzut, eu zăceam acolo și ea și-a întins mîna, m-a apucat și m-a scos din apele cele mari și roșii, unde peștii-farisei îmi cîntau, pe mai multe voci, sfîrșitul.
Femeia este cetatea mea cea tare, ea îmi face picioarele ca ale tigrilor, ea mă așază pe locurile mele cele înalte, ea îmi deprinde mîinile la luptă și brațele mele întind arcul de aramă.
Femeia lărgește drumul sub pașii mei și picioarele mele nu se clatină.
FEMEIA ESTE RĂZBUNĂTOAREA MEA, EA MĂ ÎNALȚĂ MAI PRESUS DE MINE.
Trăiască Femeia și binecuvîntată fie stînca mea care mă scoate la suprafață din roșul cel mai adînc și mai întunecat.

Sunday, March 6, 2011

Recomandare-poemix: Pantofii androginului

Astăzi, 6 martie, se împlinesc 6 ani de la dispariția Lygiei Naum și, totodată, a unei lumi.
Va recomand, și din acest motiv, să citiți un text frumos scris de Simona Sora: Pantofii androginului.

Friday, March 4, 2011

Lecția despre Big Bang (poem)



Mi-am făcut curaj să îmi fie frică.
M-am așezat pe un scaun în fața casei.
Am luat întunericul în mîini și l-am întors pe toate fețele.
L-am pipăit cu atenție (ca pe o monedă):
era un întuneric de argint (exagerez), avea și ștanță (nu exagerez).
Am deschis ochii: o vedeam: iubita mea mînca struguri.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică.
Am deschis ochii: o vedeam: iubita mea nu mai mînca struguri.
Mi-am agățat ochii de un păianjen: părea foarte daoist în nemișcarea lui.
L-am studiat cu atenție (de la distanță): se vedea cît colo că iubește inacțiunea.
Mi-am spus: nu e treaba mea.
M-am așezat pe o casă în fața scaunului.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică: era noapte.
Mi-am fixat privirea pe păianjen.
M-am așezat pe un scaun în fața casei din fața scaunului pe care stăteam foarte confortabil.
Am deschis ochii și le-am spus (ochilor, dacă nu s-a înțeles):
păianjenul e al vostru, v-ar ieși o supă foarte bună din el.
Mi-au bătut obrazul: ochii mi-au bătut obrazul:
cum poți să vorbești așa în prezența unei doamne?
Am deschis ochii: strugurii mușcau din iubita mea.
Am închis ochii: strugurii mușcau din struguri: așa e mai bine.
Mi-am făcut curaj să deschid ochii.
Mi-am făcut curaj să mă uit în ochii mei care mușcau din păianjen.
Mi-am dat seama că nimic nu este relativ.
Am înțeles (dimpotrivă) că totul este absolut.
Am văzut (cu ochii unuia care se pregătește să orbească):
casa din fața scaunului din fața casei din fața scaunului
(pe care stăteam foarte confortabil, dacă s-a reținut)
luase foc.
M-am uitat mai bine: nu luase foc, atît doar că din acoperișul ei
se desprindeau bucăți de lumină.
Am deschis ochii: lumina era pufoasă ca vata (era întuneric).
Am salivat: n-aș fi avut poftă de vată de zahăr ars,
în schimb, ce-aș mai fi lins (ca un animal) niște vată de sare arsă.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică:
curtea din fața scaunului din fața casei
care stătea foarte confortabil pe mine
se mișca în toate părțile.
Am deschis ochii: era un fel de cutremur al nemișcării (n-o luați personal).
Mi-am adîncit senzația cu un cuțit ajuns la maturitate:
era atîta nemișcare (în curte) că toate (din curte) păreau să o rupă din loc.
I-am închis (ochii) și am luat-o la fugă (fără să mișc un deget).
Mi-am întins o monedă: fața îi era întunecată, reversul rîdea în hohote.
Mi-am spus: moneda se descurcă-n viață:
important e să nu știe fața ce face reversul.
Am observat: întunericul în care plutea curtea din fața scaunului din spatele casei din fața scaunului
(pe care continuam să stau extrem de confortabil)
se umpluse de vată.
Mi-am pus puțină vată pe un bețigaș și am început să mă curăț în urechi.
Mi s-a făcut frică să îmi fie curaj.
Am deschis ochii: aveam o bănuială științifică, trebuia să fac ceva cu ea.
Mi-am suspendat, preț de vreo cîteva minute, orice gînd.
Am deschis ochii: aveam în față o sîrmă cu gînduri puse la uscat.
M-am bucurat: gîndurile ce nu trosnesc sînt doar rufe ce foșnesc.
Am ascultat muzica ce venea dinspre culmea de rufe:
astă-noapte ne spălăm gîndurile-n familie (mă rog).
Am deschis ochii: iubita mea mușca din iubita mea.
I-am spus: nu face asta, te rog, mai avem nevoie de tine.
Am insistat (ca un bărbat cu scaun la casa lui): trebuie să îți arăt ceva.
I-am explicat (ca un bărbat care își face curaj să-i fie frică):
am o bănuială științifică: e noapte: dacă nu vedem acum, n-o s-o mai vedem niciodată.
M-a întrebat: despre ce vorbești.
Am luat-o de mînă: hai pe cîmp (era noapte) și o să vezi ce n-a văzut Parisul.
Am ieșit pe cîmpul din fața scaunului din spatele casei.
Mi-am frecat mîinile (cu întuneric și coada șoricelului).
Ne-am pus pe așteptat (o așteptare vîscoasă s-a pus cu burta pe noi).
I-am spus: acum ori niciodată.
Am avut dreptate: e îngrozitor să ai dreptate: nu înveți nimic din asta: privește.
I-am spus: privește.
I-am arătat unde să privească.
Am văzut împreună o lumină mare (era noapte).
S-a speriat (iubita mea, la ea mă refer).
M-a întrebat: ce naiba e asta.
I-am spus: e bănuiala mea, vezi ce frumos arată.
Am revenit cu detalii: lumina asta abia acum a ajuns aici, e de la Big Bang.
Am încheiat cu o formulă fină:
ce fericire pe capul nostru să fim contemporanii trecutului nostru îndepărtat.
Am revenit cu detalii: e ca și cum
un bătrîn de 80 de ani ar fi contemporanul embrionului care a fost el odinioară.
Am fost crezut în totalitate (de către iubita mea, la ea mă refer).

Thursday, March 3, 2011

Domnul Pleșu are un simț al umorului aproape la fel de dezvoltat ca al meu :)

În emisiunea de duminica trecută, cea despre întîlniri, domnul Andrei Pleșu a zis una care m-a făcut să rîd în hohote: se vorbește prin noi. Se vorbea despre a vorbi în bobote, vorbește gura fără noi etc., și, pac, vine formula magică: se vorbește prin noi. Cam cum se vorbește lumea prin televizor, adică. Foarte frumos!

Tuesday, March 1, 2011

Interviu cu Sorin Gherguț

Mi-a plăcut mult cartea lui Gherguț, Orice. uverturi & reziduuri (Pandora M, 2011), am și scris cîteva rînduri în Kamikaze, după care am zis că n-ar fi rău să fac și un interviu cu poetul. Interviul va apărea mîine în gazetă, într-o variantă oarecum prescurtată, din lipsă de spațiu. Îl pun aici pe tot. Enjoy!

R.: Am înțeles din carte că nu prea te înțelegi cu munca? Ce ți-a făcut munca? De la ce v-ați luat?
S.G.: Cum spuneam la lansare – „la la(…)“ e cacofonie? –, pe copertă, sub uverturi şi reziduuri, ar fi trebuit să scriu don’t try this at home. Personajul care vorbeşte la persoana I în carte nu e un model şi ce preconizează el nu trebuie pus în practică nici acasă şi nici, mai cu seamă, la serviciu. Eu cred că multe dintre lucrurile pentru care merită să ai timp liber sunt rodul unei munci făcute cu răspundere.

R.: Ți-ai propus să scrii un manifest împotriva muncii? Așa pare din seria Munci zile neplăceri.
S.G.: Nucleul dur al seriei pe care o pomeneşti are mai bine de 12-13 ani, nici nu ştiu dacă lucram deja undeva pe-atunci. Sigur, pot să invoc faptul binecunoscut că, în Cartea Facerii, munca – „să-ţi cîştigi pîinea cu sudoarea frunţii“ – apare ca o pedeapsă. Dar atît cît e vorba despre muncă, în textul meu, e mai degrabă o defulare în registru carnavalesc. E drept că, pînă să-mi închei studiile, mă gîndeam, atît cît mă gîndeam, cu groază la ideea că va veni o vreme în care, vreau nu vreau, va trebui să am o ocupaţie de opt ore pe zi, cinci sau şase zile pe săptămînă. De fapt, nici nu prea mă gîndeam la asta, evitam, şi nu m-a preocupat niciodată „construirea carierei“. Sînt, pesemne, şi sechele ale copilăriei petrecute în comunism, proiecţii fantasmatice legate de (dez)alienare, ş.a.m.d. Dar nu-mi displace să fac lucruri, să am o activitate. Pe scurt: am cu munca o relaţie complicată. Sînt munci şi munci, la urma urmei.

R.: Gherguț cînd (n-)are ce face își schimbă locul de muncă, zici. Cîte locuri de muncă ai schimbat? Ce job-uri ai avut? Ce muncești acum?
S.G.: Acum lucrez la Institutul Cultural Român, la serviciul de presă. Alte job-uri cu carte de muncă au fost la Tribuna învăţământului, de unde am ajuns la o revistă numită Universul şcolii, de unde am aterizat la CNA, unde am prestat, tot la biroul de presă, din 2001 pînă la-nceputul lui 2005. Pe lîngă asta, am mai tradus cîteva cărţi, am mai colaborat ici şi colo prin presă. Regret că, în afară de orele de practică din facultate, nu am încercat să predau. Nu că mi-aş fi ratat neapărat vreo vocaţie didactică, dar cred că ar fi fost educativ, în primul rînd pentru mine.

R.: Pînă la cartea asta au trecut ani buni în care n-ai publicat nimic. Ce s-a întîmplat? Ai scris și n-ai mai publicat sau n-ai mai vrut să publici pentru că n-ai mai scris?
S.G.: Aş fi publicat mai repede dacă aş fi fost dispus să fac nişte compromisuri: să ies mai rar la bere etc. De scris am scris, multă vreme, mult, în primul rînd versuri, cel mai des în cursul unor preumblări şi deambulări, în troleibuze, metrouri şi alte locuri şi împrejurări în care eşti, îndeobşte, singur cu tine. Ajuns acasă, am reuşit rareori să le găsesc continuări pe măsură. Am vrut, pe urmă, ca volumul să fie mai mult decît o culegere de texte, să aibă o tramă, la nivel macro – poate în compensaţie cu fragmentarea vizibilă pe fiecare pagină. Decisivă a fost o rezidenţă la Tescani, în octombrie 2006, acordată de Pro Helvetia în colaborare cu Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu-George Enescu“, în decursul căreia cartea s-a apropiat de forma de acum. Apoi, în 2008, la Neptun, la prima şi singura mea participare la festivalul scriitoricesc de acolo, în ultima noapte, mi-a fost furat laptopul (în mod spectaculos – cineva a intrat în cameră, pe geam, în timp ce dormeam, şi l-a luat). Odată cu laptopul am pierdut, printre altele, cîteva adăugiri şi modificări pe care le făcusem în manuscris şi cu care, mi se părea atunci, mă apropiam de finiş. Am reuşit greu să mă reapuc de lucru la carte după. Deci, mai degrabă am scris, decît n-am scris. De publicat n-am publicat nu din motive programatice, ci, mai curînd, de program (şi procrastinaţie cronică).

R.: La prima vedere pari timid, dar poezia ta nu e deloc timidă. Cum explici asta?
S.G.: Francis Bacon, pictorul, zicea într-un interviu că timiditatea de la o vîrstă-ncolo e ridicolă. Am suferit cumplit, în prima juneţe, de timiditate şi din cauza ei. Timiditatea mea era legată de voce şi de prezenţa fizică, în scris mi se părea că-mi pot manifesta plenar capacităţile de seducţie.

R.: Umorul pe care-l practici în poeme compensează timiditatea asta?
S.G.: Mai ales atunci cînd e involuntar. La Cenaclul Litere am fost ultimul care s-a prins la catrenul de succes “seara pe deal/buciumul sună normal/dar pus între buzele tale/el sună special“, al cărui autor sînt. Cînd, la lectură, s-a rîs abundent, am fost încîntat de subtilitatea audienţei, capabilă să aprecieze ceea ce mie mi se părea, în acel moment, fineţea intertextuală a strofei. Dar cine să mă creadă? Ca şi în cazul unui poem mai vechi, din liceu – „mai nu vrea, mai se lasă/broasca ţestoasă/ (…)/tu nici nu ştii ce mult îmi place/la ea, adînc, sub carapace (…)“, întîmpinat de adulţi cu surîsuri, iniţial, pentru mine, enigmatice.

R.: Scrii undeva că ești sătul de propriile hazuri, de propriile glume. În ce relație ești cu glumele pe care le faci în texte?
S.G.: În general, într-o relaţie de voie bună. Sînt şi unele care mă enervează, mi se par posibil facile sau forţate şi mă întreb dacă să le las sau să le şterg (vezi „pax ghergutzeana“…). Ezit şi nu mă îndur uşor să tai, pentru că mi s-a-ntîmplat ca unele despre care m-am întrebat dacă nu sînt îndoielnice să mi se pară, la recitire, ok, dacă nu chiar strălucite.

R.: Glumele astea le faci pentru tine? Rîzi la ele? Sau le faci (și) pentru că unii se așteaptă ca textele lui Gherguț să aibă haz?
S.G.: Mi s-a-ntîmplat să-mi vină să rîd la propriile poante în timp ce citeam la cenaclu sau în alte ocazii publice, şi e nasol. Acum reuşesc mai uşor să mă abţin. De făcut le fac ca, vorba aia, să mai şi rîdem.

R.: Spui că viața e o vită, spui că viața e o vată în lichior muiată. Ce-a vrut să spună poetul cu asta?
S.G.: Nu mai ţin minte. Cred că nimic deosebit.

R.: Cum e viața ta?
S.G.: E altfel, acum. Dacă mă-ntrebai „care…“, sau „cine…“, dădeam şi nume.