Tuesday, March 1, 2011

Interviu cu Sorin Gherguț

Mi-a plăcut mult cartea lui Gherguț, Orice. uverturi & reziduuri (Pandora M, 2011), am și scris cîteva rînduri în Kamikaze, după care am zis că n-ar fi rău să fac și un interviu cu poetul. Interviul va apărea mîine în gazetă, într-o variantă oarecum prescurtată, din lipsă de spațiu. Îl pun aici pe tot. Enjoy!

R.: Am înțeles din carte că nu prea te înțelegi cu munca? Ce ți-a făcut munca? De la ce v-ați luat?
S.G.: Cum spuneam la lansare – „la la(…)“ e cacofonie? –, pe copertă, sub uverturi şi reziduuri, ar fi trebuit să scriu don’t try this at home. Personajul care vorbeşte la persoana I în carte nu e un model şi ce preconizează el nu trebuie pus în practică nici acasă şi nici, mai cu seamă, la serviciu. Eu cred că multe dintre lucrurile pentru care merită să ai timp liber sunt rodul unei munci făcute cu răspundere.

R.: Ți-ai propus să scrii un manifest împotriva muncii? Așa pare din seria Munci zile neplăceri.
S.G.: Nucleul dur al seriei pe care o pomeneşti are mai bine de 12-13 ani, nici nu ştiu dacă lucram deja undeva pe-atunci. Sigur, pot să invoc faptul binecunoscut că, în Cartea Facerii, munca – „să-ţi cîştigi pîinea cu sudoarea frunţii“ – apare ca o pedeapsă. Dar atît cît e vorba despre muncă, în textul meu, e mai degrabă o defulare în registru carnavalesc. E drept că, pînă să-mi închei studiile, mă gîndeam, atît cît mă gîndeam, cu groază la ideea că va veni o vreme în care, vreau nu vreau, va trebui să am o ocupaţie de opt ore pe zi, cinci sau şase zile pe săptămînă. De fapt, nici nu prea mă gîndeam la asta, evitam, şi nu m-a preocupat niciodată „construirea carierei“. Sînt, pesemne, şi sechele ale copilăriei petrecute în comunism, proiecţii fantasmatice legate de (dez)alienare, ş.a.m.d. Dar nu-mi displace să fac lucruri, să am o activitate. Pe scurt: am cu munca o relaţie complicată. Sînt munci şi munci, la urma urmei.

R.: Gherguț cînd (n-)are ce face își schimbă locul de muncă, zici. Cîte locuri de muncă ai schimbat? Ce job-uri ai avut? Ce muncești acum?
S.G.: Acum lucrez la Institutul Cultural Român, la serviciul de presă. Alte job-uri cu carte de muncă au fost la Tribuna învăţământului, de unde am ajuns la o revistă numită Universul şcolii, de unde am aterizat la CNA, unde am prestat, tot la biroul de presă, din 2001 pînă la-nceputul lui 2005. Pe lîngă asta, am mai tradus cîteva cărţi, am mai colaborat ici şi colo prin presă. Regret că, în afară de orele de practică din facultate, nu am încercat să predau. Nu că mi-aş fi ratat neapărat vreo vocaţie didactică, dar cred că ar fi fost educativ, în primul rînd pentru mine.

R.: Pînă la cartea asta au trecut ani buni în care n-ai publicat nimic. Ce s-a întîmplat? Ai scris și n-ai mai publicat sau n-ai mai vrut să publici pentru că n-ai mai scris?
S.G.: Aş fi publicat mai repede dacă aş fi fost dispus să fac nişte compromisuri: să ies mai rar la bere etc. De scris am scris, multă vreme, mult, în primul rînd versuri, cel mai des în cursul unor preumblări şi deambulări, în troleibuze, metrouri şi alte locuri şi împrejurări în care eşti, îndeobşte, singur cu tine. Ajuns acasă, am reuşit rareori să le găsesc continuări pe măsură. Am vrut, pe urmă, ca volumul să fie mai mult decît o culegere de texte, să aibă o tramă, la nivel macro – poate în compensaţie cu fragmentarea vizibilă pe fiecare pagină. Decisivă a fost o rezidenţă la Tescani, în octombrie 2006, acordată de Pro Helvetia în colaborare cu Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu-George Enescu“, în decursul căreia cartea s-a apropiat de forma de acum. Apoi, în 2008, la Neptun, la prima şi singura mea participare la festivalul scriitoricesc de acolo, în ultima noapte, mi-a fost furat laptopul (în mod spectaculos – cineva a intrat în cameră, pe geam, în timp ce dormeam, şi l-a luat). Odată cu laptopul am pierdut, printre altele, cîteva adăugiri şi modificări pe care le făcusem în manuscris şi cu care, mi se părea atunci, mă apropiam de finiş. Am reuşit greu să mă reapuc de lucru la carte după. Deci, mai degrabă am scris, decît n-am scris. De publicat n-am publicat nu din motive programatice, ci, mai curînd, de program (şi procrastinaţie cronică).

R.: La prima vedere pari timid, dar poezia ta nu e deloc timidă. Cum explici asta?
S.G.: Francis Bacon, pictorul, zicea într-un interviu că timiditatea de la o vîrstă-ncolo e ridicolă. Am suferit cumplit, în prima juneţe, de timiditate şi din cauza ei. Timiditatea mea era legată de voce şi de prezenţa fizică, în scris mi se părea că-mi pot manifesta plenar capacităţile de seducţie.

R.: Umorul pe care-l practici în poeme compensează timiditatea asta?
S.G.: Mai ales atunci cînd e involuntar. La Cenaclul Litere am fost ultimul care s-a prins la catrenul de succes “seara pe deal/buciumul sună normal/dar pus între buzele tale/el sună special“, al cărui autor sînt. Cînd, la lectură, s-a rîs abundent, am fost încîntat de subtilitatea audienţei, capabilă să aprecieze ceea ce mie mi se părea, în acel moment, fineţea intertextuală a strofei. Dar cine să mă creadă? Ca şi în cazul unui poem mai vechi, din liceu – „mai nu vrea, mai se lasă/broasca ţestoasă/ (…)/tu nici nu ştii ce mult îmi place/la ea, adînc, sub carapace (…)“, întîmpinat de adulţi cu surîsuri, iniţial, pentru mine, enigmatice.

R.: Scrii undeva că ești sătul de propriile hazuri, de propriile glume. În ce relație ești cu glumele pe care le faci în texte?
S.G.: În general, într-o relaţie de voie bună. Sînt şi unele care mă enervează, mi se par posibil facile sau forţate şi mă întreb dacă să le las sau să le şterg (vezi „pax ghergutzeana“…). Ezit şi nu mă îndur uşor să tai, pentru că mi s-a-ntîmplat ca unele despre care m-am întrebat dacă nu sînt îndoielnice să mi se pară, la recitire, ok, dacă nu chiar strălucite.

R.: Glumele astea le faci pentru tine? Rîzi la ele? Sau le faci (și) pentru că unii se așteaptă ca textele lui Gherguț să aibă haz?
S.G.: Mi s-a-ntîmplat să-mi vină să rîd la propriile poante în timp ce citeam la cenaclu sau în alte ocazii publice, şi e nasol. Acum reuşesc mai uşor să mă abţin. De făcut le fac ca, vorba aia, să mai şi rîdem.

R.: Spui că viața e o vită, spui că viața e o vată în lichior muiată. Ce-a vrut să spună poetul cu asta?
S.G.: Nu mai ţin minte. Cred că nimic deosebit.

R.: Cum e viața ta?
S.G.: E altfel, acum. Dacă mă-ntrebai „care…“, sau „cine…“, dădeam şi nume.

1 comment:

vic said...

pina la urma, umorul asta 1/2 trist, 1/2 iepure schiop e sanatos.
ca doar nu ne-om miorlai toata ziua. buna ziua.