Friday, March 4, 2011

Lecția despre Big Bang (poem)



Mi-am făcut curaj să îmi fie frică.
M-am așezat pe un scaun în fața casei.
Am luat întunericul în mîini și l-am întors pe toate fețele.
L-am pipăit cu atenție (ca pe o monedă):
era un întuneric de argint (exagerez), avea și ștanță (nu exagerez).
Am deschis ochii: o vedeam: iubita mea mînca struguri.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică.
Am deschis ochii: o vedeam: iubita mea nu mai mînca struguri.
Mi-am agățat ochii de un păianjen: părea foarte daoist în nemișcarea lui.
L-am studiat cu atenție (de la distanță): se vedea cît colo că iubește inacțiunea.
Mi-am spus: nu e treaba mea.
M-am așezat pe o casă în fața scaunului.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică: era noapte.
Mi-am fixat privirea pe păianjen.
M-am așezat pe un scaun în fața casei din fața scaunului pe care stăteam foarte confortabil.
Am deschis ochii și le-am spus (ochilor, dacă nu s-a înțeles):
păianjenul e al vostru, v-ar ieși o supă foarte bună din el.
Mi-au bătut obrazul: ochii mi-au bătut obrazul:
cum poți să vorbești așa în prezența unei doamne?
Am deschis ochii: strugurii mușcau din iubita mea.
Am închis ochii: strugurii mușcau din struguri: așa e mai bine.
Mi-am făcut curaj să deschid ochii.
Mi-am făcut curaj să mă uit în ochii mei care mușcau din păianjen.
Mi-am dat seama că nimic nu este relativ.
Am înțeles (dimpotrivă) că totul este absolut.
Am văzut (cu ochii unuia care se pregătește să orbească):
casa din fața scaunului din fața casei din fața scaunului
(pe care stăteam foarte confortabil, dacă s-a reținut)
luase foc.
M-am uitat mai bine: nu luase foc, atît doar că din acoperișul ei
se desprindeau bucăți de lumină.
Am deschis ochii: lumina era pufoasă ca vata (era întuneric).
Am salivat: n-aș fi avut poftă de vată de zahăr ars,
în schimb, ce-aș mai fi lins (ca un animal) niște vată de sare arsă.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică:
curtea din fața scaunului din fața casei
care stătea foarte confortabil pe mine
se mișca în toate părțile.
Am deschis ochii: era un fel de cutremur al nemișcării (n-o luați personal).
Mi-am adîncit senzația cu un cuțit ajuns la maturitate:
era atîta nemișcare (în curte) că toate (din curte) păreau să o rupă din loc.
I-am închis (ochii) și am luat-o la fugă (fără să mișc un deget).
Mi-am întins o monedă: fața îi era întunecată, reversul rîdea în hohote.
Mi-am spus: moneda se descurcă-n viață:
important e să nu știe fața ce face reversul.
Am observat: întunericul în care plutea curtea din fața scaunului din spatele casei din fața scaunului
(pe care continuam să stau extrem de confortabil)
se umpluse de vată.
Mi-am pus puțină vată pe un bețigaș și am început să mă curăț în urechi.
Mi s-a făcut frică să îmi fie curaj.
Am deschis ochii: aveam o bănuială științifică, trebuia să fac ceva cu ea.
Mi-am suspendat, preț de vreo cîteva minute, orice gînd.
Am deschis ochii: aveam în față o sîrmă cu gînduri puse la uscat.
M-am bucurat: gîndurile ce nu trosnesc sînt doar rufe ce foșnesc.
Am ascultat muzica ce venea dinspre culmea de rufe:
astă-noapte ne spălăm gîndurile-n familie (mă rog).
Am deschis ochii: iubita mea mușca din iubita mea.
I-am spus: nu face asta, te rog, mai avem nevoie de tine.
Am insistat (ca un bărbat cu scaun la casa lui): trebuie să îți arăt ceva.
I-am explicat (ca un bărbat care își face curaj să-i fie frică):
am o bănuială științifică: e noapte: dacă nu vedem acum, n-o s-o mai vedem niciodată.
M-a întrebat: despre ce vorbești.
Am luat-o de mînă: hai pe cîmp (era noapte) și o să vezi ce n-a văzut Parisul.
Am ieșit pe cîmpul din fața scaunului din spatele casei.
Mi-am frecat mîinile (cu întuneric și coada șoricelului).
Ne-am pus pe așteptat (o așteptare vîscoasă s-a pus cu burta pe noi).
I-am spus: acum ori niciodată.
Am avut dreptate: e îngrozitor să ai dreptate: nu înveți nimic din asta: privește.
I-am spus: privește.
I-am arătat unde să privească.
Am văzut împreună o lumină mare (era noapte).
S-a speriat (iubita mea, la ea mă refer).
M-a întrebat: ce naiba e asta.
I-am spus: e bănuiala mea, vezi ce frumos arată.
Am revenit cu detalii: lumina asta abia acum a ajuns aici, e de la Big Bang.
Am încheiat cu o formulă fină:
ce fericire pe capul nostru să fim contemporanii trecutului nostru îndepărtat.
Am revenit cu detalii: e ca și cum
un bătrîn de 80 de ani ar fi contemporanul embrionului care a fost el odinioară.
Am fost crezut în totalitate (de către iubita mea, la ea mă refer).

12 comments:

carmen racovitza said...

pai,asta-i un poemax, iulian...

Elza said...

da, nu e treaba mea ca exist

frumos poem :)

Iulian Tănase said...

Carmen, e de bine sau e de rău?

John DOE said...

E bună rău! ;)

EMEL said...

mi-a adus aminte de cartea lui Saramago, Eseu despre orbire...

Iulian Tănase said...

John Doe, apropo: mai ai loc prin casă de cărțile alea de la Nemira? :D

Rares said...

Iulian, îmi era tare dor să spun asta: semisuperb. Mulțumesc.

John DOE said...

Loc? Cum să n-am loc?! Le ţin în ediţii princeps cu coperţi filigranate pe harddisk!

Petre said...

Când vedem și clipul? Chiar cred că ar fi faină o animație după poemul ăsta.

543 said...

intradevar semisuperb

Anda said...

Să fi avut acum o pălărie, pe cuvânt că mi-o scoteam. Să fi mers, mă opream. Foarte tare frumos.

Bot Eugen Iulian said...

un poem pe care am simțit nevoia să-l recitesc, ca să surprind cu coada ochiului minții toate imaginile cu ograda care, cam pe la mijlocul textului a început să-mi fugă sub picioare. am avut senzația la lectură că vorbești de experiențe asemănătoare cu ale lui Castaneda.


Citit cu plăcere.
Eugen