Friday, June 3, 2011

Trei oase (textul premiat în Austria)

Concursul de la Graz a fost, e drept, pe tema trinității, dar era vorba de trinitate în sensul larg, nu strict despre trinitatea făcută celebră de creștinism. Eu nu sînt specialist în trinitate, chiar dacă sînt creștin și sînt născut într-o zi de 3. Cînd am primit invitația de a participa la acest concurs, eram aproape gata cu romanul „Oase migratoare“, în care scrisesem despre aventurile a trei oase de vită, cărora concursul ăsta le venea, mi-am dat seama, ca o mănușă. A existat o limită de 12.000 de semne (cu tot cu spații), prin urmare, a trebuit să aleg cîteva fragmente, care, împreună, să nu depășească această limită. N-a fost simplu. Am ales oarecum la întîmplare, încercînd să fac un întreg inteligibil. Faptul că textul a fost premiat înseamnă că s-a cam înțeles ideea. Însă întreaga idee a cărții e scrisă în vreo 350.000 de caractere.
Au fost 400 de texte trimise în concurs, din spațiul german și din cel al Europei Centrale și de Est. Jumătate din ele au provenit din Croația, Ungaria, Polonia și Ucraina. Habar n-am cîte au fost din România. Juriul a renunțat la ideea de a acorda trei premii ierarhizate (premiul 1: 4000 de euro; premiul 2: 2500; premiul 3: 1500), deoarece textele cîștigătoare, fiind foarte diferite unele de altele, n-au putut fi ierarhizate. S-a luat hotărîrea de a se acorda trei premii întîi, a cîte 3000 de euro fiecare. Pentru asta, bugetul inițial, de 8000 de euro, a trebuit să fie suplimentat. Helwig Brunner (Austria) și Juliane Link (Germania) sînt ceilalți doi cîștigători. Nu mă bucur atît pentru mine, cît pentru această carte despre oase, la care țin foarte mult și pe care sper să o văd publicată. Iată și textul meu:

TREI OASE

***
Sîntem trei oase transmigratoare, și ne e foame. Ne numim Ochiul Stîng, Ochiul Drept și Gura. Sîntem un suflet care locuiește într-un sertar, și ne e foame. Ne spunem unul altora povești pe care fie le inventăm pe loc, fie ni le amintim cine știe de cînd, și ne e foame. Visăm doar ceea ce am trăit, și ne e foame. Cînd închidem ochii, vedem cum trecutul, prezentul și viitorul se topesc într-o pastă gălbuie, de consistența mierii de albine, și ne e foame. O gospodină din Edenkoben, ultima reîncarnare a celui căruia i se spunea Einstein, pune timpul topit în borcane și le leagă bine la gură, noi o urmărim cu toate cele o mie de priviri ale noastre, și ni se face foame. Ne e foame pentru că știm și înțelegem. Noi știm că Fotografului îi place cafeaua, știm și motivul pentru care păstrează zațul cafelelor într-o pungă pe care o ține în dulapul de sus din bucătărie, și înțelegem că exact de acest zaț ne este acum foame. Noi, aceste oase de vită despre care nimeni altcineva, cu excepția unuia singur, nu ar putea spune că sîntem un suflet, știm că Hoppipol ne așteaptă pe masa din bucătărie, foamea pe care noi o simțim este viața pe care el o presimte.

***
Cu cîțiva ani înainte de întîlnirea cu oasele, într-o vară despre care nu își mai amintește nimic altceva, Fotograful a fost cuprins de o depresie căreia nu îi dădea nicicum de cap. Căzuse în el însuși ca într-o prăpastie și în această prăpastie se întîmplau lucruri al căror cap își înghițeau coada, plămînii își asfixiau aerul, inima își îneca sîngele, urechile asurzeau pînă și cele mai puternice zgomote, iar ochii nu aveau nici o dificultate în a orbi lumina sau întunericul, le era totuna. Sufletul Fotografului se transformase într-o mlaștină care se scufunda în ea însăși, și un prieten l-a sfătuit atunci să își cumpere pînze și cartoane, uleiuri și pensule, și să se apuce de pictat. Fotograful și-a cumpărat toate lucrurile de care avea nevoie, s-a închis în casă și timp de o lună a pictat fără oprire. Culorile le amesteca cu mîlul acelei mlaștini în care sufletul lui se zbătea ca un animal în capcană și, cînd tot mîlul a ajuns pe pînze și cartoane, sufletul Fotografului s-a ridicat la suprafață și s-a așezat la locul său, și în mintea Fotografului s-a făcut lumină, și lumina a dizolvat depresia, fragmentînd-o în particule microscopice, și depresia s-a desprins de la locul ei, și Fotograful și-a privit depresia înălțîndu-se în văzduh ca un abur, la fel cum se ridică ploaia din pămîntul cald într-o după-amiază de vară. Cu tablourile pe care le-a pictat nu era nimic de făcut, nimeni, niciodată, nu ar fi dat vreun ban pe ele și, privindu-le, Fotograful a zîmbit cum zîmbesc oamenii atunci cînd își amintesc ceva sau altceva. Fotograful își amintise de un alt prieten, pictor, căruia îi lipseau cîțiva dinți din gură și absența acestor unelte atît de utile nu era cel mai bun aliat al rîsului, prietenul Fotografului rîdea cu prudență, fiindcă, de cum ar fi deschis gura, absența aceea din gură și-ar fi făcut imediat simțită prezența. Într-o zi, Fotograful s-a întîlnit cu prietenul pictor și rîsul acestuia, imprudent de firesc, a scos la iveală o dantură impecabilă, îți puteai face și freza în oglinda lor, te-a costat probabil o avere să-ți pui dinții ăștia, nu-i așa, l-a întrebat Fotograful, și prietenul lui i-a spus că nu l-a costat nici un ban, stomatologul care îi pusese dinții era un mare amator de obiecte bisericești și prietenul Fotografului i-a pictat cîteva icoane. Icoane contra dinți, așadar, un schimb cît se poate de echitabil, și nu ar fi tocmai deplasat dacă Organizația Națiunilor Unite ar pune bazele unui program internațional prin care pictorii de icoane și stomatologii din întreaga lume ar strînge și mai mult legăturile. Dacă Petrol contra hrană a fost un program de succes, de ce n-ar putea fi și Icoane contra dinți? Cu tablourile pe care le-a pictat în acea lună, eliberîndu-și sufletul din mîlul depresiei, Fotograful nu și-ar fi putut pune nici măcar o plombă, noroc că are o dantură bună. Totuși, exact într-unul dintre aceste tablouri, Îndrăgostiții de piatră, aveau să se reîncarneze oasele de vită, și așa se va naște Staralfur, și această ființă nu mai puțin ciudată decît altele va deschide drumul către epoca de piatră a reîncarnărilor.

***
Fabrica de Chipuri există și nu există. Pentru oasele de vită, ca și pentru Fotograful care înțelege limba oaselor, ea există. Însă existența acestei fabrici are un alt statut decît acela pe care îl au, de exemplu, fabricile de pîine, și cum ar fi putut Fotograful să meargă la Registrul Comerțului pentru a-și înmatricula fabrica? E ca și cum ai visa că ai un copil, și a doua zi te-ai duce la primărie să îți înregistrezi copilul visat cu o noapte în urmă. Cum te-ar privi funcționarii dacă ai face asta? Ar chema poliția sau Salvarea? Și una, și alta, probabil. Să ne mai imaginăm că cineva se duce la un bijutier cu o bucată mare de plumb și îi spune: Mai devreme decît mult mai tîrziu, această bucată de plumb aur va fi, domnule, dar pentru asta e nevoie de o iubire desăvîrșită, de un amor perfectissimus, cum ar spune Morienus, un bun prieten de-ai mei dintr-o viață anterioară nu foarte îndepărtată. Cum îl va privi bijutierul pe acest om? Va chema poliția, pentru a constata tentativa de înșelăciune, sau Salvarea, pentru a se constata decesul rațiunii acestui om? Și totuși adevărul acestei povești este că Fotograful se află în posesia a două suflete: al său, personal, și al celuilalt, alcătuit din cele trei oase de vită. A venit, poate, momentul să mai spunem cîteva cuvinte despre cum au ajuns oasele de vită să fie un suflet. O mînă de ajutor în clarificarea acestei probleme ne vor da și cîțiva oameni serioși care și-au bătut capul cu lucruri precum meditația și imaginația. Nu este nici un secret că îți trebuie o concentrare cu totul excepțională pentru a transfera asupra unor oase de vită cît se poate de obișnuite virtuțile unui suflet capabil să creeze de unul singur o întreagă lume, fie ea și în miniatură. Concentrarea aceasta se intersectează cu religiozitatea, o intersecție de care adepții unor opere încă și mai dificile nu doar că nu erau străini, dar o mai și practicau sistematic, așa cum plămînii practică respirația, la fel cum sîngele practică traversarea încăperilor inimii. Lucrul asupra căruia te concentrezi cu ardoare se transformă, se resemnifică, imaginează-ți mintea și sufletul vărsîndu-și conținutul într-un recipient format din trei oase de vită. Meditația și imaginația sînt uneltele indispensabile ale acestui transfer, și este demn de luat în seamă modul în care definește Ruland, în Lexicon Alchimiae (1612), meditația: Cuvîntul meditatio se folosește atunci cînd cineva poartă un dialog interior cu un partener invizibil, fie, prin invocație, cu Dumnezeu, fie cu el însuși, fie cu îngerul lui păzitor. E greu de spus dacă Fotograful a purtat vreun dialog interior cu îngerul lui păzitor sau cu Dumnezeu, nici măcar el nu ar putea confirma sau infirma această ipoteză, ce e sigur este că Fotograful este înclinat să creadă că dialogul interior este atunci cînd omul stă de vorbă cu propriul suflet și de pe urma acestei meditații pe două voci sau pe două tonalități diferite ale aceleiași voci omul are cel mai mult de cîștigat, deși nici sufletul lui nu are cum să iasă în pierdere. Sufletul ridică omul, luminîndu-i mintea, și un om ridicat poate, la rîndul lui, să ridice sufletul, ne putem imagina o scară cu doar două trepte și aceste trepte, care sînt omul și sufletul lui, se află într-o continuă mișcare pe o verticală care ce bine ar fi dacă am ști unde duce. Putem doar presupune că verticala aceasta duce la cer, dar la un cu totul alt cer decît acela traversat de păsări și avioane. Cine îl trage pe celălalt după el pe această scară vivantă: sufletul pe om sau omul pe suflet? Din nou putem doar presupune că sufletul își poate deștepta omul pe care îl are în posesie dacă și numai dacă omul are suficientă minte și bunătate încît să nu își lase sufletul să plece cu mîna goală de la el atunci cînd va veni clipa. Nimic nu se poate face fără o colaborare strînsă între om și suflet. Fotograful a simțit și el, împreună cu alții, că în spiritul omenesc, care strînge laolaltă capacitățile sufletului și-ale minții, locuiește un fel de putere magică în stare să transforme materia, și nu e hazardat să credem că asupra celor trei oase de vită tocmai această putere magică a fost direcționată, și plumbul oaselor de vită s-a metamorfozat, încet, în aurul unui suflet care, din cînd în cînd, plutește, flămînd, prin interioarele Fabricii de Chipuri. În acest joc al preschimbării oaselor în aur intră și imaginația, în interiorul căreia cîte lucruri nu se întîmplă, și de cîte ori întîmplările imaginației nu ajung să se suprapună pînă la confuzie peste întîmplările realității? Actele imaginației, după cum spune și Jung, a cărui psihologie este, în general, mult prea inconștientă pentru a fi pe gustul Fotografului, nu trebuie gîndite nicidecum ca niște spectre imateriale, așa cum ne place să reprezentăm imaginile fanteziei, ci ca ceva corporal, de natură semi-spirituală; imaginația ca proces este și o îndeletnicire fizică, care se lasă încadrată în ciclul transformărilor materiale, am încheiat citatul. Ființele în care s-au reîncarnat oasele de vită sînt dovada că imaginația poate fi fotografiată.

***
Oasele de vită sînt contagioase. Sufletul pe care îl alcătuiesc ele se ia. Un virus osificat care se împarte la oricîți fără să se împuțineze. Samuel Clarke (un tip căruia îi plăcea să scrie scrisori) ar fi fost contrariat să aibă de-a face cu Ochiul Stîng, Ochiul Drept și Gura, cum i-ar mai fi putut el scrie lui Henry Dodwell (un tip căruia îi plăcea să primească scrisori de la Samuel Clarke) că sufletul a fost creat de către Grația Divină, că sufletul nu are nici o compoziție și nici nu conține, în esență, principiile descompunerii, că el nu poate fi dizolvat sau distrus, chiar dacă, ne atrage atenția Clarke, el, sufletul, fără încetare depinde de Dumnezeu, care are puterea de a-l distruge sau anihila. Ochiul Stîng, Ochiul Drept și Gura nu au fost create de Dumnezeu decît în măsura în care vita sau vitele de la care provin au fost create de Dumnezeu. Filozofii materialiști ar avea o surpriză oarecum plăcută văzînd în persoana colectivă a Ochiului Stîng, Ochiul Drept și-a Gurii un suflet în carne și oase. E drept, carnea a dispărut de mult, au mîncat-o Fotograful și soția acestuia, dar au rămas oasele, au rămas aceste trei oase de vită pe care li le vom arunca filozofilor materialiști – iată-i cum se bucură, iată-i cum dau din coadă, iată-i cum se miră. Cum, acesta este un suflet? Așa arată un suflet? Și noi de ce aflăm abia acum? De ce Platon, Augustin, Toma, Anselm, Ockham (care era un tip brici), Descartes, Leibniz și tot neamul lor au ținut ascunse oasele sufletului? De ce a trebuit să apară un fotograf din România pentru a ne arăta cum arată sufletul? Pînă de curînd, filozofii materialiști puneau semnul egalității între persoană și corpul ei, dar corpurile mureau și creierele se învățau minte odată pentru totdeauna, și memoriile răposaților începeau imediat să se-mpută, și conștiințele se evaporau pe dată, și filozofii materialiști nu lipseau de la nici o înmormîntare, de la nici o incinerare, de la nici mumificare, de la nici aruncare în mare, ei erau neîncetat la locul faptei pentru a se convinge că identitatea persoanelor s-a dus definitiv dracului odată cu moartea lor. Și, cînd totul părea atît de clar și filozofii materialiști nu trebuiau decît să stea cu ochii pe rubrica de decese din ziare, iată că vine un fotograf român și le spune: Domnilor, aceste trei oase sînt un suflet.

18 comments:

Raluca said...

Foarte frumos din partea Fotografului! Să dai viață unor oase de vită ar fi trebuit poate să fie una dintre cele zece+1 porunci. Ca și publicarea cărții :)

Cafeaua said...

foarte fain scris:) felicitari!

ora25 said...

:) felicitări! mă bucur pentru oase.

calliope said...

Felicitari , acesta e doar inceputul,sa mai trimiteti cele 3 oase sa simta lumea larga,e posibil sa le fie inca foame :)!!!

Anonymous said...

bah coaie ce calumea e ..sa-mi trag palme,ma face sa ma simt mai intelecutal sa-mi bag pl..frumos.foarte frumos.chiar ai talent.tine-o tot asa cine plm stie?in 5 ani poti sa ajungi un cartarescu al post-post-modernismului

Anonymous said...

ai puso moldova ,ti-ai tras 3000 de coco,semisuperbbb

sinnners said...

in 5 ani o sa ajungi cartarescu, iti mai trebe casa in pipera si sa-l lingi in cur pe liiceanu

Iulian Tănase said...

cărtărescu, înţeleg, a ajuns adjectiv deja, nu mai e nume propriu.
sinners, eşti prea optimist. pipera e un cartier fără sare şi piper, iar liiceanu nu e genul meu de bărbat :)

mekone said...

Am auns la textul premiat de pe blogul lui Dobro. Chiar mi-a plăcut şi am votat! Felicitări şi succes în continuare!

Giani said...

Maestre, jos palaria pentru cele scrise mai sus, dar sa imi fie cu iertare,"î" din "i" nu se mai foloseste cam demultisor in constructii lingvistice conform DEX-ului: de ex., cîştigător, întîi, etc.Dar, incă o dată, respect, şi pentru faptul că sunt pro-tradiţie veche, arhaică gramaticală!

Iulian Tănase said...

Din moment ce eu și alții folosim î din i, înseamnă că î din i se folosește în continuare.

Giani said...

Da, în stil vechi, ştiut, parcă e mai frumoasă, armonioasă aşa cum o relataţi!Academic vorbind, sunt lucruri şi pro şi contra!Ideea este că, la timpul respectiv, unul din titanii limbii române, care s-a stins, răposatul Pruteanu, se zbătea el cu ceva ca să ne arate direcţia bună!Acum, citeam şi eu un istoric pe care vi-l împărtăşesc respectuos, ca aducere aminte:

http://www.pruteanu.ro/103deceidini.htm

Iulian Tănase said...

Da, domnule, părerile sînt împărțite. Multă vreme am scris cu â și sunt, apoi un prieten m-a convins să scriu cu î și sînt. Dincolo de asta, important e ce scrii. Oricum, toți avem dreptate. Toate bune!

Giani said...

Corect!Seara buna in continuare!Bafta si multa inspiratie in viitor!Romania trebuie sa redevina chipul frumos si inteligent al literaturii!Creatii splendide mai departe, sa fie!!!

Darael said...

Succes la publicat povestea intreaga.

543 said...

Daca ecsistau in Romania gazete suprarealiste trimiteam un articol despre asta , ceva de genu: Majoritatea familiilor din Bucuresti, dupa ce consuma carne de vita, in ciorba sau de ce nu- piftele, arunca oasele in cosul de gunoi sau daca au- la caine, sau daca au vecinii, le pun intro punga si le pastreaza. Ecsista si ecsceptii; Un fotograf a pastrat oasele in sertar ca sa scrie un roman despre ele.

Anonymous said...

Felicitari, Iulian! am citit textul tau si e de un suprarealism semisuperb!

Andi Cristea

dada vfc said...

oh, ce frumos! brava poem, dragu' mosulu'! clasa-ntii!!! asa, cu i din i, de-al dreaq, io nu ma aflu in lume inginer la akademie!