Friday, February 25, 2011

Fenomenul Te Pitești

Ăsta e numele pe care i l-am dat eu rezistenței prin cultură: Fenomenul Te Pitești.
Care e altceva decît Fenomenul Te Ploiești.
Și cu totul altceva decît Fenomenul Te Pilești, care ține de rezistența prin băutură.
Și, din nou, altceva decît Fenomenul Te Prostești, sinonim al rezistenței prin incultură.

(Hai că am mai făcut niște glume și azi.)

Tzara arde și Dada se piaptănă

Asta e concluzia la care am ajuns momentan, revin cu amănunte.

Gata, am revenit, amănuntele le găsiți aici.

Monday, February 21, 2011

Lecția de detecție (despre minciună)



Am întrebat-o: nu ți-e frică.
M-a privit mirată: nu.
I-am spus: bine.
Am poftit-o să se așeze pe canapea.
M-a întrebat: să mă dezbrac.
M-am uitat lung la ea: ce întrebare mai e și asta.
A insistat: te-am întrebat dacă vrei să mă dezbrac.
Am ieșit afară, am luat autobuzul 2056 și-am mers pînă la capăt.
Am coborît.
Am privit-o lung de la capătul liniei de autobuz (pînă-n vîrful
picioarelor pe care și le atîrnase peste unul din brațele canapelei).
M-am urcat repede într-un alt autobuz și m-am întors acasă.
M-a privit cu reproș: vezi că ți-am făcut un borș de pește.
N-am crezut-o: unde e borșul.
Mi-a arătat cu mîna: sub pernă.
Am luat oala cu borș de sub pernă.
I-am zis: hai să mîncăm, vorba lungă nu-i ca ciorba de păstrugă.
M-a întrebat: să mă dezbrac.
I-am făcut un semn cu polonicul în cap.
N-a înțeles: bine, atunci mă dezbrac.
S-a dezbrăcat.
I-am spus: n-am mai văzut nici o entitate de ordin feminin
mîncînd borș de pește la pielea goală.
A zîmbit, dar, de fapt, mințea.
Și-a umplut, goală, farfuria.
Mi-a umplut, goală, farfuria.
Și-a golit, goală, farfuria.
Mi-a golit, goală, farfuria.
M-a întrebat: mai vrei.
I-am răspuns: ce să mai vreau.
A luat o coloană vertebrală de pește
și-a început să se pieptene: borș, ce altceva.
N-am înțeles: despre ce borș vorbești.
A deschis ochii (se pieptăna cu ochii închiși):
tu de unde naiba ai mai apărut în casă la mine.
Am închis ochii (vorbeam cu ochii deschiși):
vrei să spui de unde am apărut în casă la mine.
A început să rîdă, dar, de fapt, mințea: ce, te-ai supărat.
Am deschis ochii (vorbeam cu ochii închiși):
n-aș putea să mă supăr pe nimeni după un borș atît de super după ciorbă, după port.
M-a întrebat (avea părul plin de oase): ți-a plăcut.
I-am spus adevărul: da și nu.
M-a întrebat (era dezbrăcată): vrei să mă dezbrac.
N-am mai luat autobuzul: da.
S-a mai dezbrăcat o dată (nu era nici o diferență).
Am privit-o: era foarte mică, încăpea în propriile ei palme.
Am privit-o în continuare (aveam niște ochi foarte întredeschiși la culoare):
avea, sărăcuța, niște piciorușe într-adevăr foarte scurte.
I-am spus: gata, trebuie să ne apucăm de treabă.
I-am zis: să nu uităm motivul pentru care sîntem contemporani în aceeași încăpere.
A început să cînte un șlagăr: Peștele fără femur e ca fundul fără cur.
N-am mai luat autobuzul: acum te-aș ruga să te dezbraci.
S-a dezbrăcat cu indiferență (nu era nici o diferență).
Mi-am scos caietul în care îmi notasem totul:
ipotezele, strălucitoare, erau scrise cu negru pe alb pe negru pe alb;
bănuielile, îndoielnice, erau scrise cu verde pe albastru pe roșu pe negru;
îndoielile, ipotetice, erau scrise cu galben pe roz.
I-am spus: acum dezbracă-te.
S-a dezbrăcat.
Am rugat-o: depărtează-ți puțin piciorușele și rămîi așa. Așa.
M-am dus la cămară și am luat detectorul de metale Fisher F4 cu afișaj digital.
Am verificat dacă funcționează (cum l-am pornit, acumulatorii detectorului
au și început să fredoneze:
Inel, inel de aur, cu piatră scumpă la mijloc, eu te-am iubit, copilă, dar n-ai avut noroc).
M-am apropiat de ea și i-am spus adevărul:
bun și Fărâmiță Lambru, dar nu se compară cu Dona Dumitru Siminică.
M-a întrebat: mă mai ții mult așa. Mi-a amorțit borșul de pește în stomacul dintre dește.
Am deschis caietul și mi-am mai verificat o dată ipotezele și bănuielile.
I-am spus ce cred: uite ce cred eu:
eu cred că piciorușele tale conțin o anumită cantitate de metale.
I-am trecut detectorul Fisher (F4, cu afișaj digital) peste fluierele piciorușelor.
Detectorul a început să fluiere. Pe afișajul digital a apărut
Dona Dumitru Siminică fredonînd Inel, inel de aur.
Am avut, așadar, dreptate.
I-am spus: ești liberă, poți să te dezbraci.
S-a dezbrăcat și a fost liberă, dar, de fapt, mințea.

Acum vă rog să recitiți poemul în timp ce ascultați această superbă melodie:

Apocalipsa e compusă din viețile noastre



Memento hikikomori și puțină atenție: vă rog foarte mult să intrați pe www.youtube.com, introduceți „Shaking Tokyo“ în fereastra de căutare și rupeți-vă 30 de minute de la gură pentru a vedea o minunăție de film. Dacă nu vă va plăcea, vă dau eu timpul înapoi.

Saturday, February 19, 2011

Lecția de cosmologie



I-am spus: intră.
N-a intrat.
I-am mai spus o dată: intră, ce naiba.
Din nou a refuzat.
I-am tras un pumn în cap.
Mi-a spus: păi, de ce n-ai spus așa de la început.
Și a intrat.
L-am întrebat: ce bei.
Mi-a spus: orice.
I-am dat orice de băut.
S-a îmbătat foarte tare.
A intrat în comă alcoolică.
A murit.
N-am mai apucat să-l întreb nimic.
M-am întrebat: dar ce voiam să-l întreb.
A deschis un ochi: ce voiai să mă întrebi.
M-am apropiat de el: cum, n-ai murit.
Mi-a răspuns: ba da, scuze.
Și a murit.
M-am tot chinuit să îmi amintesc: ce voiam să-l întreb.
A deschis celălalt ochi: ți-ai amintit cumva ce voiai să mă întrebi.
M-a surprins încă o dată, ca niciodată.
L-am întrebat: iar n-ai murit.
Mi-a spus: scuze, nu pot să mor, probabil de la oboseală.
L-am întrebat: bei ceva.
S-a uitat la mine ca azi la mîine: beau orice, dacă e.
I-am dat, dar l-am prevenit: să nu mai mori, că te ia mama dracului.
M-a asigurat: hai, toarnă, ai văzut doar că nu pot să mor.
I-am turnat. S-a îmbătat foarte tare.
A intrat în comă alcoolică.
A murit.
Am început să plîng, să urlu.
N-a mai deschis nici un ochi.
L-am implorat: deschide, dracului, ochii.
Nu i-a mai deschis.
Mi-am amintit ce voiam să-l întreb.
I-am urlat în urechi: mi-am amintit ce voiam să te întreb.
Nu i-a mai deschis.
I-am urlat: cui mă lași cu întrebarea nepusă.
A deschis ochii: tu chiar ți-ai amintit ce voiai să mă întrebi.
I-am spus (fericit că se trezise): da.
I-am zis (fericit că n-o mierlise): voiam să te întreb în ce erai îmbrăcat la Big Bang.
Mi-a spus (rușinat): n-aveam nimic pe mine.
M-a rugat: dar nu mai zi la nimeni.
L-am asigurat: fii pe pace.
L-am întrebat: ce bei.

(Poemul i se dedică retroactiv lui Mugur)

Favorita mea de pe noul album Radiohead

Thursday, February 17, 2011

Wikipedia îl cenzurează pe Buddha

În Ngong Ping, pe insula Lantau (Hong Kong), există o statuie a lui Buddha, numită Tian Tan Buddha (sau Marele Buddha). Statuia, din bronz, are 34 de metri înălțime și cîntărește vreo 280 de tone. În zilele senine, statuia este vizibilă din Macau, la fel cum, în zilele foarte senine, munții, se spune, s-ar vedea din București. Vizavi de Tian Tan Buddha se află o mănăstire, inevitabil buddhistă, Po Lin, foarte frumoasă și care, la fel ca statuia, este foarte frecventată de turiști. Am mîncat în mănăstirea asta, chiar dacă n-am înțeles mare lucru din acele mîncăruri grozave.
Pe Wikipedia există un articol despre Tian Tan Buddha, ilustrat de cîteva poze. Pozele sînt la o rezoluție bună, mai puțin una, în care Marele Buddha este pozat din față. În fotografia asta ar fi trebuit să se vadă svastica pe care Buddha o are pe piept. Nu se vede, fie din cauza rezoluției mici, fie pentru că și-a băgat și Photoshop-ul coada, fie și una, și alta. Un simbol al favorabilității în hinduism, buddhism sau jainism, svastica a devenit, pentru occidentali, o emblemă nazistă stînjenitoare, pe care Wikipedia a ras-o de pe pieptul lui Buddha, și să fie sănătoși. Bine că nu i-au tăiat și mîna dreaptă, pe care Tian Tan Buddha o ține ridicată într-un gest destul de apropiat de salutul practicat de naziști.

(fotografie Wikipedia)

(fotografie făcută de mine)

Tuesday, February 15, 2011

Wednesday, February 9, 2011

Cum se mai joacă oamenii

În noaptea de 15 spre 16 decembrie, anul trecut, Merl Fluin a visat – în limba ei maternă, care e engleza – că citea o carte intitulată News from the Already Dead. Trezindu-se, nu și-a putut aminti nimic din conținutul cărții, deși rămăsese cu o vagă senzație că părți din această carte aveau de-a face cu trenurile. Trezindu-se și mai bine, lui Merl i-a venit ideea de a invita cîțiva oameni, împrăștiați prin diverse colțuri de lume, să pună umărul imaginației la reconstruirea cărții pe care o visase. Deadline-ul pentru News from the Already Dead a fost 31 ianuarie, dată pînă la care Merl Fluin a strîns suficient material (texte și imagini) pentru a face o carte colectivă intitulată, normal, News from the Already Dead. Cartea va apărea la Londra nu peste mult timp.
Mulțumiri lui Octavian pentru traducere.