Wednesday, March 30, 2011

Tuesday, March 29, 2011

Cadavre delicioase de-altădată

Nu e nevoie de mai mult de un fulg pentru a face dintr-un ateu un simplu presocratic.

Războiul din Golf poate fi oprit numai de credința în odihnă.

Într-o secundă, o floare poate naște nenumărate orgasme, incomparabile între ele.

Pe patul de moarte, omul civilizat se gîndește la stomacul absent.

Un cuvînt așezat între virgule poate însemna fie începutul unei operații cheie, fie sfîrșitul unei operațiuni intermediare.

Labilitatea psihică a octogenarilor neglijați poate fi un adăpost pentru prizonierii de pace.

Cine umple scrumiera altuia cade singur în cea mai neagră depresie.

La orele serii, multe figuri întunecate încep să arunce cuțite în rochiile bărbătești.

Derizoriul aparent nu este un lucru care să semene panică printre albi.

Dacă nu am avea atîtea pe cap, am avea alte regnuri de fanatizat fazani.

S-ar putea ca războiul cel mai crunt să fie doar o normalitate ceva mai anormală.

Înainte de a răspunde în fața instanței nocturne, nu încercați să priponiți calul de pe care tocmai ați descălecat.

Cînd auzi în urechea stîngă o tuse ușoară, e semn că ești pregătit pentru o mică plimbare în mîini.

O regulă rea de gură face cît o noapte petrecută printre lebede.

Nu e prea tîrziu, atîta timp cît nu te simți de parcă ai fi un fir de nisip într-un pahar cu sirop.

Trebuie să se facă dracului odată ca niciodată.

Duplicarea este binevenită și, mai ales, indispensabilă pentru strangularea testiculelor de armean.

E mai bine să eviți întunericul atunci cînd se lasă bariera.

Unde este validarea acestui vîrtej lovit de primul născut?

O abordare frontală a lipsei de bun-simț te duce la a cincea intrare în măruntaiele muntelui.

Treptele acoperite cu becuri sparte mai servesc și drept catapulte.

Gigi Rasovszky Dan Stanciu Iulian Tănase Sasha Vlad
29 martie 2003

Sunday, March 27, 2011

Document Weekleaks

Cînd se îmbată cu apă rece marca Vittel la poartă nouă, ambasadorul Americii la Roșiorii de Vede cheamă la el cîțiva olimpici la ciclism pe sîrmă și le divulgă adevăratele nume ale zilelor săptămînii în engleză:
Moonday, Fuelsday, Weddingsday, Thirstday, Frightday, Satanday, Subway.
Ați reținut, copii?
Reținut, șefu'.

Monday, March 21, 2011

Writing my very first novel completed

Vestea pare mai suportabilă în engleză :), mă rog.
Am fost de multe ori tentat să scriu pe blog că lucrez la un roman,
dar am fost superstițios, n-am vrut să sperii vînatul,
„vînătoarea“ a început în august, anul trecut, la Ljubljana,
ideea mi-a venit în Frankfurt, în aeroport, între două avioane,
sînt bune și călătoriile la ceva, ți se mai dezmorțesc creierul și imaginația.
Îmi dădusem un an pentru a scrie cartea asta, dar, pentru că n-am avut timp,
am scris-o în 7 luni. M-am ținut cu dinții de ea, am scris-o mai mult noaptea,
într-o bucătărie de care, între timp, ne-am despărțit.
E un roman despre niște oase, dar, de fapt, e mai degrabă despre suflet,
are și o poveste cu tot felul de povești,
acțiunea se petrece în București, Moldova, Hong Kong, China (Qufu), Vama Veche, Mangalia,
sînt în jur de 250 de pagini, cu 30 de fotografii alb-negru.
Încă nu m-am hotărît în privința titlului,
i-aș fi zis (la sugestia lui Mitoș) „Despre oase“,
dar (mi-a atras atenția Dan Stanciu) rimează cu Tănase,
ceea ce nu prea e bine :).
Cu publicarea cărții nu mă grăbesc, că n-am de ce.
S-au dus vremurile cînd voiam să public o carte chiar și înainte de a o scrie :).

Wednesday, March 16, 2011

N-am mai scris nimic pe blog

Dar nici blogul n-a mai scris nimic pe mine. Practic, sîntem chit.
Muțenia e bună și ea, muțenia e respirabilă.
Dacă îi pui o oglindă în dreptul gurii unuia care vorbește încontinuu,
te aștepți ca tot șuvoiul ăla de vorbe să se imprime pe suprafața oglinzii,
să sape șanțuri în ea, să o mutileze, să facă din ea o oglindă leproasă, gen.
Dar, dacă îi pui o oglindă la gură unuia care tace,
oglinda scapă cu viață, tăcerea e gentilă,
iar oglinda îți zice și sărumîna că ai lăsat-o vie și nevătămată.

Tuesday, March 8, 2011

Femeia este scăparea (omagiu de 8 martie)



Moartea e o experiență utilă. Odată întors din morți, Bărbatul devine bărbat, căci BĂRBAT NU TE NAȘTI, CI DEVII, ȘI MOARTEA TE AJUTĂ SĂ DEVII BĂRBAT, și Bărbatul își privește Femeia cu alți ochi acum: cu ochii unuia care s-a întors din morți și și-a lăsat copilăria acolo. E timpul ca Bărbatul să recunoască:

Femeia este stînca mea, cetatea mea, izbăvitoarea mea.
Femeia este stînca mea, la care găsesc adăpost, scutul meu, puterea care mă salvează, frumusețea care mă mîntuiește.
Femeia este turnul meu cel înalt și scăparea mea.
Valurile morții mă înconjuraseră, șuvoaiele nimicirii mă înspăimîntaseră, legăturile fluide ale mormîntului îmi înnodaseră respirația. În strîmtoarea mea, am chemat Femeia și, din visul ei, ea mi-a auzit glasul și strigătul meu a ajuns la urechile ei.
Pe fundul mării eram și ea m-a văzut, eu zăceam acolo și ea și-a întins mîna, m-a apucat și m-a scos din apele cele mari și roșii, unde peștii-farisei îmi cîntau, pe mai multe voci, sfîrșitul.
Femeia este cetatea mea cea tare, ea îmi face picioarele ca ale tigrilor, ea mă așază pe locurile mele cele înalte, ea îmi deprinde mîinile la luptă și brațele mele întind arcul de aramă.
Femeia lărgește drumul sub pașii mei și picioarele mele nu se clatină.
FEMEIA ESTE RĂZBUNĂTOAREA MEA, EA MĂ ÎNALȚĂ MAI PRESUS DE MINE.
Trăiască Femeia și binecuvîntată fie stînca mea care mă scoate la suprafață din roșul cel mai adînc și mai întunecat.

Sunday, March 6, 2011

Recomandare-poemix: Pantofii androginului

Astăzi, 6 martie, se împlinesc 6 ani de la dispariția Lygiei Naum și, totodată, a unei lumi.
Va recomand, și din acest motiv, să citiți un text frumos scris de Simona Sora: Pantofii androginului.

Friday, March 4, 2011

Lecția despre Big Bang (poem)



Mi-am făcut curaj să îmi fie frică.
M-am așezat pe un scaun în fața casei.
Am luat întunericul în mîini și l-am întors pe toate fețele.
L-am pipăit cu atenție (ca pe o monedă):
era un întuneric de argint (exagerez), avea și ștanță (nu exagerez).
Am deschis ochii: o vedeam: iubita mea mînca struguri.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică.
Am deschis ochii: o vedeam: iubita mea nu mai mînca struguri.
Mi-am agățat ochii de un păianjen: părea foarte daoist în nemișcarea lui.
L-am studiat cu atenție (de la distanță): se vedea cît colo că iubește inacțiunea.
Mi-am spus: nu e treaba mea.
M-am așezat pe o casă în fața scaunului.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică: era noapte.
Mi-am fixat privirea pe păianjen.
M-am așezat pe un scaun în fața casei din fața scaunului pe care stăteam foarte confortabil.
Am deschis ochii și le-am spus (ochilor, dacă nu s-a înțeles):
păianjenul e al vostru, v-ar ieși o supă foarte bună din el.
Mi-au bătut obrazul: ochii mi-au bătut obrazul:
cum poți să vorbești așa în prezența unei doamne?
Am deschis ochii: strugurii mușcau din iubita mea.
Am închis ochii: strugurii mușcau din struguri: așa e mai bine.
Mi-am făcut curaj să deschid ochii.
Mi-am făcut curaj să mă uit în ochii mei care mușcau din păianjen.
Mi-am dat seama că nimic nu este relativ.
Am înțeles (dimpotrivă) că totul este absolut.
Am văzut (cu ochii unuia care se pregătește să orbească):
casa din fața scaunului din fața casei din fața scaunului
(pe care stăteam foarte confortabil, dacă s-a reținut)
luase foc.
M-am uitat mai bine: nu luase foc, atît doar că din acoperișul ei
se desprindeau bucăți de lumină.
Am deschis ochii: lumina era pufoasă ca vata (era întuneric).
Am salivat: n-aș fi avut poftă de vată de zahăr ars,
în schimb, ce-aș mai fi lins (ca un animal) niște vată de sare arsă.
Mi-am făcut curaj să îmi fie frică:
curtea din fața scaunului din fața casei
care stătea foarte confortabil pe mine
se mișca în toate părțile.
Am deschis ochii: era un fel de cutremur al nemișcării (n-o luați personal).
Mi-am adîncit senzația cu un cuțit ajuns la maturitate:
era atîta nemișcare (în curte) că toate (din curte) păreau să o rupă din loc.
I-am închis (ochii) și am luat-o la fugă (fără să mișc un deget).
Mi-am întins o monedă: fața îi era întunecată, reversul rîdea în hohote.
Mi-am spus: moneda se descurcă-n viață:
important e să nu știe fața ce face reversul.
Am observat: întunericul în care plutea curtea din fața scaunului din spatele casei din fața scaunului
(pe care continuam să stau extrem de confortabil)
se umpluse de vată.
Mi-am pus puțină vată pe un bețigaș și am început să mă curăț în urechi.
Mi s-a făcut frică să îmi fie curaj.
Am deschis ochii: aveam o bănuială științifică, trebuia să fac ceva cu ea.
Mi-am suspendat, preț de vreo cîteva minute, orice gînd.
Am deschis ochii: aveam în față o sîrmă cu gînduri puse la uscat.
M-am bucurat: gîndurile ce nu trosnesc sînt doar rufe ce foșnesc.
Am ascultat muzica ce venea dinspre culmea de rufe:
astă-noapte ne spălăm gîndurile-n familie (mă rog).
Am deschis ochii: iubita mea mușca din iubita mea.
I-am spus: nu face asta, te rog, mai avem nevoie de tine.
Am insistat (ca un bărbat cu scaun la casa lui): trebuie să îți arăt ceva.
I-am explicat (ca un bărbat care își face curaj să-i fie frică):
am o bănuială științifică: e noapte: dacă nu vedem acum, n-o s-o mai vedem niciodată.
M-a întrebat: despre ce vorbești.
Am luat-o de mînă: hai pe cîmp (era noapte) și o să vezi ce n-a văzut Parisul.
Am ieșit pe cîmpul din fața scaunului din spatele casei.
Mi-am frecat mîinile (cu întuneric și coada șoricelului).
Ne-am pus pe așteptat (o așteptare vîscoasă s-a pus cu burta pe noi).
I-am spus: acum ori niciodată.
Am avut dreptate: e îngrozitor să ai dreptate: nu înveți nimic din asta: privește.
I-am spus: privește.
I-am arătat unde să privească.
Am văzut împreună o lumină mare (era noapte).
S-a speriat (iubita mea, la ea mă refer).
M-a întrebat: ce naiba e asta.
I-am spus: e bănuiala mea, vezi ce frumos arată.
Am revenit cu detalii: lumina asta abia acum a ajuns aici, e de la Big Bang.
Am încheiat cu o formulă fină:
ce fericire pe capul nostru să fim contemporanii trecutului nostru îndepărtat.
Am revenit cu detalii: e ca și cum
un bătrîn de 80 de ani ar fi contemporanul embrionului care a fost el odinioară.
Am fost crezut în totalitate (de către iubita mea, la ea mă refer).

Thursday, March 3, 2011

Domnul Pleșu are un simț al umorului aproape la fel de dezvoltat ca al meu :)

În emisiunea de duminica trecută, cea despre întîlniri, domnul Andrei Pleșu a zis una care m-a făcut să rîd în hohote: se vorbește prin noi. Se vorbea despre a vorbi în bobote, vorbește gura fără noi etc., și, pac, vine formula magică: se vorbește prin noi. Cam cum se vorbește lumea prin televizor, adică. Foarte frumos!

Tuesday, March 1, 2011

Interviu cu Sorin Gherguț

Mi-a plăcut mult cartea lui Gherguț, Orice. uverturi & reziduuri (Pandora M, 2011), am și scris cîteva rînduri în Kamikaze, după care am zis că n-ar fi rău să fac și un interviu cu poetul. Interviul va apărea mîine în gazetă, într-o variantă oarecum prescurtată, din lipsă de spațiu. Îl pun aici pe tot. Enjoy!

R.: Am înțeles din carte că nu prea te înțelegi cu munca? Ce ți-a făcut munca? De la ce v-ați luat?
S.G.: Cum spuneam la lansare – „la la(…)“ e cacofonie? –, pe copertă, sub uverturi şi reziduuri, ar fi trebuit să scriu don’t try this at home. Personajul care vorbeşte la persoana I în carte nu e un model şi ce preconizează el nu trebuie pus în practică nici acasă şi nici, mai cu seamă, la serviciu. Eu cred că multe dintre lucrurile pentru care merită să ai timp liber sunt rodul unei munci făcute cu răspundere.

R.: Ți-ai propus să scrii un manifest împotriva muncii? Așa pare din seria Munci zile neplăceri.
S.G.: Nucleul dur al seriei pe care o pomeneşti are mai bine de 12-13 ani, nici nu ştiu dacă lucram deja undeva pe-atunci. Sigur, pot să invoc faptul binecunoscut că, în Cartea Facerii, munca – „să-ţi cîştigi pîinea cu sudoarea frunţii“ – apare ca o pedeapsă. Dar atît cît e vorba despre muncă, în textul meu, e mai degrabă o defulare în registru carnavalesc. E drept că, pînă să-mi închei studiile, mă gîndeam, atît cît mă gîndeam, cu groază la ideea că va veni o vreme în care, vreau nu vreau, va trebui să am o ocupaţie de opt ore pe zi, cinci sau şase zile pe săptămînă. De fapt, nici nu prea mă gîndeam la asta, evitam, şi nu m-a preocupat niciodată „construirea carierei“. Sînt, pesemne, şi sechele ale copilăriei petrecute în comunism, proiecţii fantasmatice legate de (dez)alienare, ş.a.m.d. Dar nu-mi displace să fac lucruri, să am o activitate. Pe scurt: am cu munca o relaţie complicată. Sînt munci şi munci, la urma urmei.

R.: Gherguț cînd (n-)are ce face își schimbă locul de muncă, zici. Cîte locuri de muncă ai schimbat? Ce job-uri ai avut? Ce muncești acum?
S.G.: Acum lucrez la Institutul Cultural Român, la serviciul de presă. Alte job-uri cu carte de muncă au fost la Tribuna învăţământului, de unde am ajuns la o revistă numită Universul şcolii, de unde am aterizat la CNA, unde am prestat, tot la biroul de presă, din 2001 pînă la-nceputul lui 2005. Pe lîngă asta, am mai tradus cîteva cărţi, am mai colaborat ici şi colo prin presă. Regret că, în afară de orele de practică din facultate, nu am încercat să predau. Nu că mi-aş fi ratat neapărat vreo vocaţie didactică, dar cred că ar fi fost educativ, în primul rînd pentru mine.

R.: Pînă la cartea asta au trecut ani buni în care n-ai publicat nimic. Ce s-a întîmplat? Ai scris și n-ai mai publicat sau n-ai mai vrut să publici pentru că n-ai mai scris?
S.G.: Aş fi publicat mai repede dacă aş fi fost dispus să fac nişte compromisuri: să ies mai rar la bere etc. De scris am scris, multă vreme, mult, în primul rînd versuri, cel mai des în cursul unor preumblări şi deambulări, în troleibuze, metrouri şi alte locuri şi împrejurări în care eşti, îndeobşte, singur cu tine. Ajuns acasă, am reuşit rareori să le găsesc continuări pe măsură. Am vrut, pe urmă, ca volumul să fie mai mult decît o culegere de texte, să aibă o tramă, la nivel macro – poate în compensaţie cu fragmentarea vizibilă pe fiecare pagină. Decisivă a fost o rezidenţă la Tescani, în octombrie 2006, acordată de Pro Helvetia în colaborare cu Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu-George Enescu“, în decursul căreia cartea s-a apropiat de forma de acum. Apoi, în 2008, la Neptun, la prima şi singura mea participare la festivalul scriitoricesc de acolo, în ultima noapte, mi-a fost furat laptopul (în mod spectaculos – cineva a intrat în cameră, pe geam, în timp ce dormeam, şi l-a luat). Odată cu laptopul am pierdut, printre altele, cîteva adăugiri şi modificări pe care le făcusem în manuscris şi cu care, mi se părea atunci, mă apropiam de finiş. Am reuşit greu să mă reapuc de lucru la carte după. Deci, mai degrabă am scris, decît n-am scris. De publicat n-am publicat nu din motive programatice, ci, mai curînd, de program (şi procrastinaţie cronică).

R.: La prima vedere pari timid, dar poezia ta nu e deloc timidă. Cum explici asta?
S.G.: Francis Bacon, pictorul, zicea într-un interviu că timiditatea de la o vîrstă-ncolo e ridicolă. Am suferit cumplit, în prima juneţe, de timiditate şi din cauza ei. Timiditatea mea era legată de voce şi de prezenţa fizică, în scris mi se părea că-mi pot manifesta plenar capacităţile de seducţie.

R.: Umorul pe care-l practici în poeme compensează timiditatea asta?
S.G.: Mai ales atunci cînd e involuntar. La Cenaclul Litere am fost ultimul care s-a prins la catrenul de succes “seara pe deal/buciumul sună normal/dar pus între buzele tale/el sună special“, al cărui autor sînt. Cînd, la lectură, s-a rîs abundent, am fost încîntat de subtilitatea audienţei, capabilă să aprecieze ceea ce mie mi se părea, în acel moment, fineţea intertextuală a strofei. Dar cine să mă creadă? Ca şi în cazul unui poem mai vechi, din liceu – „mai nu vrea, mai se lasă/broasca ţestoasă/ (…)/tu nici nu ştii ce mult îmi place/la ea, adînc, sub carapace (…)“, întîmpinat de adulţi cu surîsuri, iniţial, pentru mine, enigmatice.

R.: Scrii undeva că ești sătul de propriile hazuri, de propriile glume. În ce relație ești cu glumele pe care le faci în texte?
S.G.: În general, într-o relaţie de voie bună. Sînt şi unele care mă enervează, mi se par posibil facile sau forţate şi mă întreb dacă să le las sau să le şterg (vezi „pax ghergutzeana“…). Ezit şi nu mă îndur uşor să tai, pentru că mi s-a-ntîmplat ca unele despre care m-am întrebat dacă nu sînt îndoielnice să mi se pară, la recitire, ok, dacă nu chiar strălucite.

R.: Glumele astea le faci pentru tine? Rîzi la ele? Sau le faci (și) pentru că unii se așteaptă ca textele lui Gherguț să aibă haz?
S.G.: Mi s-a-ntîmplat să-mi vină să rîd la propriile poante în timp ce citeam la cenaclu sau în alte ocazii publice, şi e nasol. Acum reuşesc mai uşor să mă abţin. De făcut le fac ca, vorba aia, să mai şi rîdem.

R.: Spui că viața e o vită, spui că viața e o vată în lichior muiată. Ce-a vrut să spună poetul cu asta?
S.G.: Nu mai ţin minte. Cred că nimic deosebit.

R.: Cum e viața ta?
S.G.: E altfel, acum. Dacă mă-ntrebai „care…“, sau „cine…“, dădeam şi nume.