Thursday, April 28, 2011

Mourinho

Nu-mi place Mourinho tocmai pentru că îmi place fotbalul. Fotbalul e un joc, pe care Mourinho l-a transformat într-un mijloc. S-a spus despre el că nu este un antrenor de fotbal, ci unul de titluri. E corect: Mourinho iubește titlurile pe care i le poate aduce fotbalul infinit mai mult decît jocul de fotbal. Fotbaliștii sînt metamorfozați în sclavi, uneori inspirați, pe plantația unui ego supradimensionat. Un ego încrîncenat și arogant. O tacticizare excesivă ucigînd frumusețea unui joc. E ca și cum ai citi o carte scrisă impecabil, căreia, din punct de vedere tehnic, n-ai ce să-i reproșezi, atîta doar că nu transmite nimic. N-are emoție, doar o eficacitate rece. N-are sensibilitate, doar o construcție impunătoare. O citești ca pe o curiozitate a naturii umane sau ca și cum ai privi o catedrală. Cum ți-ai putea dori să locuiești într-o catedrală?! Lui Mourinho îi place să locuiască în catedrale, fiindcă un ego gotic sau baroc are nevoie de un spațiu locativ pe măsură.
Altfel, m-am bucurat ca un copil că a cîștigat Barcelona.

Saturday, April 23, 2011

Monadologia vs. Demonadologia

Lui Leibniz i-o coc de vreo cîțiva ani. Nu ne-am luat de la ceva anume, ba, din contră, pot să spun, dimpreună cu Bertrand Russell, că Leibniz e una dintre cele mai sclipitoare minți care au făcut vreodată, cu folos, umbră pămîntului. Leibniz a avut un caracter dificil, conflictual, și sînt celebre disputele lui cu Newton, dar și atacurile la Descartes, plus lepădarea neonorabilă de Spinoza, însă, în materie de logică și metafizică, realizările lui sînt dintre cele mai superioare (!). Cît despre modul cum s-a raportat Leibniz la Dumnezeu, mi se pare exagerat. Limbile metafizice pe care i le-a dat Leibniz lui Dumnezeu sînt cam stridente, și probabil că din această cauză am simțit nevoia unui contrapunct G (G fiind inițiala de la Gott). Faza e așa: pentru că Monadologia este cea mai cunoscută lucrare a lui Leibniz și una dintre marile cărți de filozofie ale lumii, ceea ce am făcut eu a fost să lovesc o minge pe care Leibniz mi-a ridicat-o la fileu. Monadologia? Monade? Dumnezeu? Nici o problemă. Avem și noi o Demonadologie proaspătă, demonade și Demonezeu. Practic, am rescris aproape toată Monadologia și m-am distrat chiar foarte bine. Demonadalogia are happy end, fiindcă e clar că cea mai bună dintre lumile posibile are nevoie de așa ceva.

Sunday, April 17, 2011

Cum aș putea oare să te uit



Cum aş putea oare să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri şi ieşi şi intri
şi te uiţi şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri şi ieşi şi te uiţi şi mă uiţi
cum aş putea oare să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot și eu sînt pe niciunde
cînd îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea oare să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea oare să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa din oglindă
cum aş putea oare să te uit

Friday, April 15, 2011

Cafele îmblînzite

O planșă înspumată, cu tot cu legende, din Manualul Îmblînzitorului de Cafele.

1. PROSCRISA APIANA. Albinele marine sînt înnebunite după această cafea cu dinţi de lapte. Mierea de zaţ le este foarte familiară cafentomologilor mistici.
2. MEMORIA PYRODACTILA. Spuma deasupra căreia se încovoaie curcubeul dobîndeşte mireasma suavă a aspalathosului. Calităţile de zaţ sălbatic sînt dovedite de culoarea roşcată, de rezistenţa la atingere şi de mirosul de castoreum.
3. PUNCTELLA NEBULELLA. Nici unul dintre cei care s-au uns la subraţ cu zaţul ei fierbinte nu a mai transpirat vreodată.
4. GLOSSA PINGUINA. În spuma ei, peştele de peşteră îşi depune icrele ca într-o farfurie cu ceaţă fierbinte.
5. FLAMELLIS FRUMENTALIS. Spaniolii o numesc flamelina. Adîncul are ciorchini mari, rezistă la arşiţă şi la vînturile calde din sud. Produce o abundenţă de stări de veghe.
6. FAUSTA SANGUINARIA. Von Kaffé relatează într-una din însemnările sale despre disponibilităţile criminale ale acestei cafele. Singura specie care practică fagia neagră.
7. ARMIA SMARAGDARIA. Nu toate cafelele din această specie fac spumă, însă cele care fac spumă au o organizare socială mult mai complexă.
8. PYRA GYN. Focul care ţîşneşte din nări este potolit pe dată de spuma ei.
9. PSYCHE DELIA. Întocmai ca sufletele cafegiilor ereditari, aburul ei este alcătuit din firele unei pulberi împrăştiate prin văzduhul de deasupra maşinii de gătit.

Monday, April 11, 2011

Leo

Leo nu și-a ascuns viața, dar și-a ascuns foarte bine moartea. S-a stins discret, de parcă ar fi fost personaj principal într-un film mut. Leo ne dăduse totuși de înțeles că toate filmele pe care le-a văzut se vor topi în cele din urmă într-unul singur, dar mulți am luat acele mesaje drept semne ale unei cochetării iremediabil teribiliste, din care umorul și autoironia nu lipseau niciodată. Cum mi-l voi aminti pe Leo: de o inteligență strălucitoare, jemanfișist, excesiv, de un teribilism rafinat, mereu în răspăr cu opiniile comune, capabil să stea de vorbă cu Bernard Pivot, dar și să scrie în Libertatea, depozitarul cult și relaxat al unei culturi solide și al celor mai cool informații culturale, un poet – da, Leo a scris și poezie! – care a văzut toate filmele din lume, un cinefil care i-a smuls realității fotografii uimitoare, un om a cărui religie a fost libertatea. Leo nu s-a sinchisit cîtuși de puțin să fie salvatorul aparențelor, singurele aparențe pe care a înțeles că e cazul să le salveze de la înec au fost acelea ale propriului sfîrșit.

O vreme, vreo șapte ani, am fost prieteni buni. Publicasem o carte de poezie și Leo a scris o recenzie foarte frumoasă în Dilema. Pe atunci, Dilema nu era veche, iar lui Leo nu-i dispăruse cheful de a scrie și de a dansa, de a scrie dansînd, de a dansa scriind. Cheful avea să îi dispară cîțiva ani mai tîrziu. Leo m-a invitat să scriu în Dilema despre sfîrșitul lumii și despre cum e să fii în pielea altuia. Eu l-am invitat să scrie în Almanahul Cațavencu despre flori, fete, filme și băieți. Am scris, nu mai bine decît m-am priceput, despre fotografiile lui Leo, și nu a fost deloc simplu, pentru că Leo făcea niște fotografii extraordinare, avea un ochi bine antrenat, capabil să identifice și să decupeze detalii miraculoase. Unele dintre aceste fotografii pot fi văzute în volumul Retrovizoare, pe site-ul www.liternet.ro. Pe vremea cînd pregătea acest volum, Leo m-a invitat la el să îmi aleg cîte fotografii am eu chef și să scriu cîte un scurt text pentru fiecare. Am stat cîteva ore la povești în garsoniera lui din Lahovari, cu un aer vetust și ticsită de cărți, era greu să îți dai seama în ce epocă te afli în acea casă, doar posterul cu O-Zone lipit pe una dintre uși te aducea cu picioarele în prezent. Leo mi-a pus în brațe un teanc de fotografii din care mi-am ales cîteva, despre unele dintre cele pe care le-am ales aveau să mai scrie și alți prieteni de-ai lui. Atunci, la o ceașcă de ceai sau mai multe, Leo mi-a povestit viața lui, lăsîndu-mă cu gura căscată, noroc că fumam. Erau povești incredibile pe care Leo le relata cu mult firesc, mereu amuzat, niciodată patetic. Aveam în față un om care trăise cît pentru mai multe vieți, și nu doar că trăise, dar mai și citise cîteva biblioteci de cărți. Cît despre filmele pe care le văzuse, peliculele acestora, puse cap la cap, ar face de mai multe ori înconjurul lumii. Leo era deștept și te putea foarte ușor complexa, dar gentilețea, delicatețea și generozitatea îl împiedicau să facă asta. La un moment dat, mi-a arătat manuscrisele unor cărți de-ale lui, erau niște proze ciudate, ilustrate cu desene proprii, mi-a spus că nu și-a pus niciodată problema să le publice.

Ultima oară cînd am vorbit cu el a fost în vara lui 2009. Leo împlinea 50 de ani și și-a invitat prietenii la o proiecție privată la Institutul Francez. Plătise o copie pe peliculă a filmului „Mon oncle“ a lui Jacques Tati, film care cîștigase, în 1958, Oscarul pentru cel mai bun film străin, dar și premiul juriului la Cannes. De ziua lui, Leo era cel care le făcea un dar prețios prietenilor lui. Un dar pe care, din păcate, l-am ratat, pentru că eram plecat din țară.

Leo a călătorit foarte mult pînă să ajungă aici, un aici cît un dincolo. Odată cu dispariția lui Leo, prietenii lui (foști, actuali sau viitori) ar putea spune despre el altceva decît că a murit: Leo e plecat în străinătate.


(fotografie de Andrei Oișteanu, de la petrecerea lui Leo, 28 iunie 2009; în fotografie: Thomas Ciulei, Leo, Aurelia Mocanu și Angela Oișteanu)