Sunday, October 23, 2011

Fotografii de la lectura de marți

A fost foarte agreabil ce s-a întîmplat marți la Clubul Țăranului Român. S-a citit și s-a cîntat. Mi-ar fi plăcut să fi citit mai bine, mai cald, mai empatic. Mi-ar fi plăcut să se rîdă mai mult, pentru că textele pe care le-am citit aveau și haz. Însă am fost emoționat, ceea ce la lecturile din afară nu mi se întîmplă. Data viitoare va fi mai bine, chiar dacă nici acum nu a fost rău. Cei care au cîntat au fost extraordinari: Mitoș Micleușanu, Marius Alexe (aka Bean: Șuie Paparude, Subcarpați) și Mani Gutău (URMA) & Friends (Cătălina Beta, Andreas Aron, Luis Palomino și Ati de Chile). Le mulțumesc tuturor! Cît despre editura Herg Benet, am numai cuvinte de laudă la adresa ei, din buletin.









(Fotografii de George Floarea)

Monday, October 17, 2011

Ne vedem în seara asta

La Clubul Țăranului Român, ora 19. Pretextul e lansarea volumului Cucamonga. Dar, în realitate, ne vedem ca să ne distrăm. Eu voi citi ceva din carte, iar Mitoș (Planeta Moldova) și URMA (nu chiar toată trupa, doar Mani și încă vreo doi colegi) vor cînta ca să ne simtem bine. Intrarea e liberă, normal.

Sunday, October 16, 2011

Cum ne păcălesc yoghinii


„Ăsta-i cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut vreodată“, mi-a spus Pavel. Ne plimbam prin Viena fără nici o țintă și de la Stephansdom dăduserăm într-o piață în mijlocul căreia se afla acest cel mai ciudat lucru. După toate aparențele, era un act de levitație, însă ființele raționale care priveau minunea își storceau creierii încercînd să dezlege misterul iluziei în plasa căreia căzuseră. Un individ între două vîrste, cu părul de un blond spălăcit, cu pielea feței roșie, plutea deasupra pămîntului la vreo jumătate de metru distanță, cu picioarele în poziția lotusului, sprijinindu-se în mîna dreaptă și talpa piciorului stîng într-un baston. Individul părea să nu depună nici un efort. Avea ochelari de soare pe ochi și e de bănuit că privea spectatorii nedumeriți cu multă condescendență. Era însoțit de o tînără îmbrăcată colorat care, din cînd în cînd, își trecea mîna pe sub el, ca să fie clar că levitaționistul din fața noastră nu se sprijinea pe nimic. E drept că nu se sprijinea, însă nici noi, oamenii de bună credință care îl priveam, nu ne născuserăm cu o zi în urmă încît să credem că tot ce face levitație se mănîncă. Împreună cu prietenul meu Pavel Cuzuioc am îngroșat, preț de cîteva minute, rîndurile celor care priveau fără să înțeleagă. Pavel zicea că poate n-are o mînă sau poate că nu are deloc picioare, însă aceste ipoteze mai degrabă artistice decît științifice tot nu duceau la rezolvarea problemei. Am fi putut presupune că ne aflăm în Țara Minunilor, și iată-l pe Daniil Harms care se apropie de noi și ne spune că individul ăsta, într-adevăr, nu are mîini, nu are picioare, nu are trunchi, nu are cap, poate doar un zîmbet ca al Pisicii de Cheshire, și-atunci despre ce vorbim oare? Era mult mai simplu să cădem de acord că ceea ce vedeam era o levitație în carne și oase, care luase forma unui bărbat între două vîrste. Decît să-ți bați capul să înțelegi, e mult mai simplu să devii religios. Neînțelegerea și miracolul merg mînă în mînă fără ca măcar să atingă pămîntul.

P.S.: Am scris rîndurile de mai sus cu toată inocenţa de care sînt capabil. Resursele mele de naivitate sînt, recunosc, inepuizabile. Absurdul mi se pare rezonabil, paradoxalul ceva foarte firesc. Acum cîteva minute, însă, am primit un email de la Pavel, care a lămurit misterul. Religia se sprijină pe un scăunel bine camuflat, ca să zic aşa.

Friday, October 7, 2011

În ce relație mă aflu cu Nobelul pentru literatură

După toate aparențele, am mînă bună la Premiul Nobel pentru literatură. Cu doi dintre ultimii trei laureați Nobel am avut personal de-a face. În 2008, grație unor prieteni comuni, am cunoscut-o, în sfîrșit, pe Herta Müller, ne-am întîlnit de cîteva ori, am și schimbat cîteva mesaje pe e-mail. Apoi s-a întîmplat că Herta m-a recomandat să merg la un workshop de literatură în Hong Kong, ceea ce s-a și întîmplat, în toamna aceluiași an. Îmi amintesc că, la un moment dat, una dintre colegele de la HK, o scriitoare poloneză destul de celebră, Olga Tokarczuk, m-a întrebat cum am ajuns acolo, adică cine m-a recomandat să îi fiu coleg de workshop. Cînd i-am spus că Herta Müller mă recomandase, Olga a făcut niște ochi mari (și verzi), parcă nevenindu-i să creadă, dar să revin la ideea principală. Un an mai tîrziu, Herta a luat Nobelul pentru literatură, ceea ce m-a bucurat foarte tare.
Anul trecut am fost invitat în Slovenia, la Festivalul Days of Poetry and Wine, care s-a ținut într-un mic și foarte cochet orășel, Ptuj. Îmi amintesc că, după ce m-am cazat la hotel, într-o cameră foarte frumoasă, cu luminator, un apartament, de fapt, am ieșit să mă plimb puțin prin oraș. N-am făcut decît cîțiva pași cînd am zărit pe fațada unei clădiri o bucată de pînză pe care era imprimat numele meu, dedesubtul unor versuri de-ale mele în slovenă, din care nu am înțeles nimic. Bucata aceea de pînză era flancată de alte două. Pe una dintre ele erau niște versuri ale poetului australian Les Murray, iar pe cealaltă – deja e previzibil ce-o să zic – erau cîteva versuri de-ale lui Tomas Tranströmer. Eram într-o companie mai bună decît mi-aș fi imaginat atunci. Un an mai tîrziu, adică anul ăsta, Tomas Tranströmer a primit Nobelul pentru literatură. Prin urmare, pot spune că scriitorii care au de-a face cu mine iau Nobelul la sigur :).