Tuesday, November 20, 2012

Bruce Lee, colegul meu de spital

Eram elev de gimnaziu și distracția aceea costa 50 de lei pentru o noapte întreagă. Trebuia să ai o recomandare din partea cuiva de încredere pentru a fi acceptat la festin. Ne strîngeam vreo 10-15 persoane într-o cameră, așezîndu-ne pe scaune… – continuarea pe thechronicle.ro.

Tuesday, October 16, 2012

Somnul de sub limbă

Și întunericul acesta cu cîtă nonșalantă exactitate vine el
și ne convinge să intrăm în starea aceea în care începem să vorbim

Mă temeam mult de somnul care mi se instala confortabil sub limbă
era așa o lumină în gura mea nici măcar nu aveam dinți de aur
și somnul venea și atunci limba aceea paternă se trezea deodată
inundată de lumină și începea să spună

Și acesta era momentul de care mă temeam cel mai mult
se spuneau niște adevăruri pe care nici nu voiam să le aud

Friday, October 12, 2012

În apărarea lui Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu se face vinovat de faptul că, de vreo cîțiva ani încoace, este în cărți pentru Premiul Nobel. Se face vinovat mai ales de succesul pe care îl are în străinătate, dar nici succesul pe care îl are în România nu este neglijabil. Toamna se numără bojocii, din ce în ce mai mulți și mai virulenți, care scuipă înspre Mircea Cărtărescu. Nici nu mai contează că nu Traian Băsescu i-a scris Levantul, nu H.-R. Patapievici i-a scris Nostalgia, nu consumatorii de gumă de mestecat Orbit i-au scris trilogia Orbitor. Mircea și-a scris singur aceste cărți, unele chiar cu mult înainte de înființarea Institutului Cultural Român, despre care s-a spus recent că a cheltuit 4.086.887.500 de lei pentru imaginea lui Cărtărescu. Suma pare aiuritoare: 4 miliarde și ceva de lei!? Or fi noi sau vechi? Dar, dacă tot sînt vechi, de ce nu a fost trecută suma în lei noi? Ca să impresioneze prostimea vag alfabetizată, care nu le are cu literele, dar stă bine la cifre. Popor de încifrați! N-am să insist în privința acestei sume (de aproximativ 100.000 de euro, care, împărțită pe cîțiva ani, nici măcar nu e mare pentru a promova un mare scriitor), am să spun doar că Mircea Cărtărescu nu ar fi fost un scriitor mai puțin mare fără sprijinul ICR, și nici nu e sigur că ar fi fost mult mai puțin tradus decît este. Pînă la urmă, autorii români sînt publicați în străinătate de către edituri, nu de către ICR. Nu ICR-ul le propune editurilor străine pe cutare și cutare autor, ci editurile străine îi propun ICR-ului să sprijine traducerea autorilor de care sînt ele interesate. În aceste condiții, pe cine să fi sprijinit ICR-ul lui Patapievici? Pe inventatorul caloriferului? Pe descoperitorul apei calde? Pe fetițele de doi-trei ani care știu Luceafărul pe de rost? Și-apoi, Cărtărescu nici nu a fost singurul scriitor român promovat de ICR. O grămadă de scriitori, încă mult mai tineri decît Mircea și, spre deosebire de el, mai degrabă cvasi-necunoscuți, au beneficiat de programele ICR. (Și eu, în calitate de anonim notoriu, am participat la „jaful“ asupra ICR: am fost tradus și publicat în Germania, am avut lecturi publice, am subminat și eu cum am putut bugetul sfînt al Institutului Cultural Român.)

Mircea Cărtărescu și-ar fi atras oricum asupra sa acest val de invectivitate neaoșă, nici nu era nevoie să fie de o anumită parte a baricadei politice, nici nu ar fi fost nevoie să fi beneficiat – altfel, absolut legitim – de sprijinul financiar al ICR. Oamenii care ies din rînd, care își permit să se îndepărteze prea mult de locul geometric al mediocrității, care nu mai țin pasul cu mica înțelegere, care măresc pasul înspre ei înșiși, care se apropie vertiginos de visul lor – aceștia deranjează doar pentru că există. Cum își permite Cărtărescu să se afle pe lista nobelizabililor, alături de Murakami, Roth, Pynchon, Eco, Oz și tot neamul lor?! Ce să caute un român printre aceste nume străine? Însă talentul și imaginația nu au granițe, nu au naționalitate, nu au cetățenie, ele transcend granițele diurne ale spațiului mioritic, ale spațiului schengen, ale spațiului; ele funcționează după alte criterii. Niciodată n-o să aflăm de la Antena 3 cum funcționează talentul și imaginația.

Și mai e un lucru pe care vreau să îl spun: cînd citești o carte, o citești pentru că îți place (asta în cazul în care nu cumva ești masochist sau critic literar); așadar, citești cartea aceea pentru ea însăși, nu pentru autor; autorul oricum lipsește, ceea ce ții tu în brațe e cartea, nu autorul; dacă îmi place poezia lui Pablo Neruda, nu înseamnă că sînt comunist; dacă îmi plac cărțile lui Saramago, nu înseamnă că sînt ateu; dacă îmi plac Nostalgia sau Levantul sau Totul sau Nimic, nu înseamnă că sînt băsist, contrabasist sau onirintolog.


P.S.: Recomand călduros textele de solidarizare cu Mircea scrise de Radu Pavel Gheo și Radu Vancu.

Tuesday, October 2, 2012

Doină

Mao Mamma Tao Tatami Origami
Nihao Mao Hello Mickey Mouse
Welcome To The White House
Welcome To The White Chaos
Nihao Mickey Mao
Hello Kitty Hello New York City
Bonsoir Jesus Christ Superstar
Hola Buddha Abu Dhabi Habibi Rabi
Yalla Habibi Hammurabi
Guten Tag Gilgamesh Bangladesh
Panda Fanta Panta Rhei
Enola Gay Ouden Menei

Wednesday, September 19, 2012

Știu cine va lua anul ăsta Nobelul pentru literatură

Philip Roth. El îl va lua. Anul ăsta. Dacă nu anul ăsta, sigur îl va lua anul viitor. Plus minus un an. Un an trece repede. Mă bazez pe o serie de experiențe personale, mai puțin pe ghioc și pe datul în bobi. Dacă voi avea dreptate, promit să nu mă înscriu în nici una dintre asociațiile profesionale de magie albă sau neagră. Anul trecut, am scris acest text despre doi laureați Nobel, care nu îmi datorează, de fapt, nimic. Pe durata procesului de revelare rothiană, nici un animal (gen găină, potențial decapitată) nu a avut de suferit. Nu sînt nici posesor de Rothweiler, dimpotrivă.

Sunday, September 16, 2012

Cea mai bună recenzie posibilă

Ieri am primit de la Motanov Motanul Mov (lider spiritual și flacără violet a Revistei de Povestiri) un mesaj de la o cititoare:

„Am citit primul numar cu un zambet mare, mare, cel mai mare, pana acum un sfert de ora cand am ajuns la povestea lui Iulian. Copilul ia din gavane ochii de sticla ai orbului si ii baga in gura. M-a socat in asa hal fraza asta, ca mi s-a infiorat tot corpul si a inceput sa pulseze ca o rana (nu durea totusi). Nu am reusit sa mai inteleg nimic apoi din ce citeam, am fost prea zguduita de imaginea unui copil care culege ca pe niste flori ochii lucitori si ii baga in gura ca pe acadele. Deci, nu am mai inteles nimic apoi pana m-a izbit a doua fraza in moalele capului: femeia toarna vin in gavane si le soarbe de sapte ori, repeta asta de 7 ori si apoi la infinit in capul meu.

O sa recitesc, bineinteles, povestea cand o sa mi se culce la loc firele de par din cap. M-am gandit sa-ti comunic, totusi, prima impresie, pentru ca eu cred ca e intotdeauna cea mai buna. Transmite-i, te rog, lui Iulian ce ti-am spus si mai spune-i ca e ca si cum m-a electrocutat, creierul mi-a amortit, apoi m-a electrocutat inca o data. Si iti scriu mesajul asta asa, cu creierul ars, fara sa am curaj sa redeschid revista. Nu as fi crezut niciodata ca un om poate sa gandeasca o imagine de felul asta, si sa o transmita cu atata forta, incat sa mi se infiga direct in creier cu atata violenta.

Sper ca nu ti-am pierdut timpul prea tare, eu cred ca motanii mov citesc oricum in general mai repede ca orice alta fiinta de pe Pamant. Si mai sper sa nu crezi ca am exagerat cu ceva, te asigur ca nu e deloc asa. Mi-a bulversat intreaga fiinta cu doua fraze.“

Textul care a stat la baza tulburătoarei reacții este acesta:


SĂ DESPĂRȚIM POEMUL ÎN PĂRȚI DE ORBIRE

1.
În fața ușii e un orb culcat pe spate. Un copil se apropie de el, îi vîră mîna în orbite, îi scoate ochii, și-i bagă în gură. Ochii de sticlă ai orbului sînt dulci. Sticlarul care i-a făcut s-a gîndit la toate, copilul e al lui.

De orbul culcat în fața ușii se-apropie acum o femeie, în mîna stîngă ține o carafă de vin roșu, în dreapta ține o carafă de vin alb. Se-apleacă peste orb și-i umple cu vin alb orbita stîngă, pe cea dreaptă i-o umple cu vin roșu.

Deasupra ușii e un ceas, vorbește toate limbile pămîntului.

Cînd te apleci pentru a-i bea vinul din orbite, orbul își ține respirația. Îi sorbi vinul ca și cum ai trage dintr-o țigară udă.

Îi sorbi vinul orbirii și el își ține respirația.

De șapte ori la rînd femeia îi umple orbului orbitele cu vin, de șapte ori la rînd tu îi bei vinul, i-l sorbi ca și cum ai înghiți un fum lichid, cînd alb, cînd roșu.

Copilul sticlarului a adormit cu ochii orbului în gură.

Ceasul de deasupra ușii se uită la tine, încearcă să te tragă de limbă. Tu taci și intri.

2.
Stăpînă îți e umbra, soarele ți-e martor. Ca pe un cîine umbra te trage după ea, te trage-n camera unde pereții-n carne-ți intră.

Există un perete care se visează femeie, există o femeie care se visează bumbac, există o carne (de femeie) care se visează abur, există un abur (de femeie) care se visează perete.

Albe ca varul sînt mîinile care ies din perete. Uterul de bumbac s-a deschis ca o floare de nu-te-mai-uita, femeia (din perete) naște o femeie (de aceeași vîrstă). Peretele mîngîie femeia nou-născută.

De partea cealaltă a ușii, orbul a adormit. Orbitele ochilor lui sînt două pahare de cristal din care neîncetat se bea.

Copilul înghite-n somn ochii de sticlă. Un perete se dizolvă în carnea femeii care tocmai s-a trezit.

P.S.: Poemul ăsta l-am scris la un moment dat, privind insistent fotografia-colaj de mai jos (făcută de Criss Tina):



Wednesday, September 12, 2012

Monday, September 3, 2012

Poemul bătăilor de inimă


Cînd ne năşteam
cineva ne aştepta la ieşirea din tunel
ne aştepta cu lapte şi sare
ne vorbea printre dinţii lui de vată de zahăr
ne spunea luaţi voi frumos cîte trei miliarde de bătăi de inimă
ascundeţi-le în buzunarul de la piept
şi aveţi grijă ce faceţi cu ele
altele nu mai pupaţi

Apoi se întîmpla dar într-un alt timp pe altă spirală
că îmi visam inima bătînd din mîini şi din picioare
îmi priveam cu groază bătăile inimii cum goneau de nebune
pe o cîmpie însorită pe o cîmpie însîngerată
mă duceam la ea şi o rugam să bată mai rar
mă aşezam în genunchi în faţa inimii mele
îi spuneam bate şi tu mai rar
unde te grăbeşti aşa
n-aş vrea să se termine prea curînd
las-o şi tu mai moale cu bătaia asta
nu vezi în ce situaţie mă pui
n-aş vrea să se termine prea curînd
abia am găsit-o îi ziceam nu vezi
uită-te şi tu îi ziceam cum doarme la pieptul meu
bate şi tu mai rar

Tuesday, August 28, 2012

Sebastian în vis

Sub luna albă mama își purta copilul
În umbra nucului, a bătrînului soc,
Beat de sucul de mac, de tînguirea sturzului;
Și-n tăcere, cu milă
O față bărboasă ușor peste ei se-apleacă

În întunecimea ferestrei; și vechile lucruri
Ale strămoșilor
Zăceau în ruină; iubire, visare de toamnă.

Sumbră, deci, ziua anului; tristă copilărie,
Cînd băiatul încet cobora spre ape răcoroase și pești argintii,
Odihnă și chip;
Cînd dîrz el se repezi înaintea turbaților cai,
În noaptea sură deasupra lui steaua-i se-aprinse;

Sau cînd, prins de mîna-nghețată a mamei,
Seara, mergea prin întomnatul cimitir Sfîntul Petru,
În bezna odăii zăcea liniștit un cadavru suav
Ce-și deschidea asupra lui pleoapele reci.

El însă era doar o pasăre mică prin crengile goale,
Lung clopot în seara de noiembrie,
Liniștea tatălui, cînd el în somn cobora crepusculara scară-n spirală.

Georg Trakl, Sebastian în vis (Sebastian im Traum), fragment din poemul Sebastian în vis, traducere de Mihail Nemeș (Trakl, Antume, Cartier, 2001)

Saturday, August 18, 2012

Icoane contra dinți


Fragmentul din "Oase migratoare" pe care l-am citit aseară în clubul Légère:

Cu cîțiva ani înainte de întîlnirea cu oasele, într-o vară despre care nu își mai amintește nimic altceva, Fotograful a fost cuprins de o depresie căreia nu îi dădea nicicum de cap. Căzuse în el însuși ca într-o prăpastie și în această prăpastie se întîmplau lucruri al căror cap le înghițea coada, plămînii își asfixiau aerul, inima își îneca sîngele, urechile asurzeau pînă și cele mai puternice zgomote, iar ochii nu aveau nici o dificultate în a orbi lumina sau întunericul, le era totuna. Sufletul Fotografului se transformase într-o mlaștină care se scufunda în ea însăși, și un prieten l-a sfătuit atunci să își cumpere pînze și cartoane, uleiuri și pensule, și să se apuce de pictat. Fotograful și-a cumpărat toate lucrurile de care avea nevoie, s-a închis în casă și timp de o lună a pictat fără oprire. Culorile le amesteca cu mîlul acelei mlaștini în care sufletul lui se zbătea ca un animal în capcană și, cînd tot mîlul a ajuns pe pînze și cartoane, sufletul Fotografului s-a ridicat la suprafață și s-a așezat la locul său, și în mintea Fotografului s-a făcut lumină, și lumina a dizolvat depresia, fragmentînd-o în particule microscopice, și depresia s-a desprins de la locul ei, și Fotograful și-a privit depresia înălțîndu-se în văzduh ca un abur, la fel cum se ridică ploaia din pămîntul cald într-o după-amiază de vară.

Cu tablourile pe care le-a pictat nu era nimic de făcut, nimeni, niciodată, nu ar fi dat vreun ban pe ele și, privindu-le, Fotograful a zîmbit cum zîmbesc oamenii atunci cînd își amintesc ceva sau altceva. Fotograful își amintise de un alt prieten, pictor, căruia îi lipseau cîțiva dinți din gură și absența acestor unelte atît de utile nu era cel mai bun aliat al rîsului, prietenul Fotografului rîdea cu prudență, fiindcă, de cum ar fi deschis gura, absența aceea din gură și-ar fi făcut imediat simțită prezența. Într-o zi, Fotograful s-a întîlnit cu prietenul pictor și rîsul acestuia, imprudent de firesc, a scos la iveală o dantură impecabilă, îți puteai face și freza în oglinda lor, te-a costat probabil o avere să-ți pui dinții ăștia, nu-i așa, l-a întrebat Fotograful, și prietenul lui i-a spus că nu l-a costat nici un ban, stomatologul care îi pusese dinții era un mare amator de obiecte bisericești și prietenul Fotografului i-a pictat cîteva icoane. "Icoane contra dinți", așadar, un schimb cît se poate de echitabil, și nu ar fi tocmai deplasat dacă Organizația Națiunilor Unite ar pune bazele unui program internațional prin care pictorii de icoane și stomatologii din întreaga lume ar strînge și mai mult legăturile: tu îmi faci mie o icoană, eu îți pun ție trei dinți, sau invers: eu îți umplu pereții cu icoane, tu îmi umpli gura cu dinți, sau invers: eu îți umplu pereții cu dinți, tu îmi umpli gura cu icoane, sau invers: tu îmi umpli gura cu pereți, eu îți umplu icoanele cu dinți, și așa mai departe. Dacă "Petrol contra hrană" a fost un program de succes, de ce n-ar putea fi și "Icoane contra dinți"?

Friday, August 17, 2012

Astă-seară citim ceva lejer

Se întîmplă în clubul Légère din Piața Rosetti, de la ora 7. Pictorul Cătălin Tzetze Rădulescu vrea să aducă la viață un corp de clădire părăginit al Liceului Krețulescu și să îl transforme într-un spațiu unde să le predea copiilor, gratuit, cursuri de pictură (detalii aici). Mai mulți autori s-au oferit să citească și, astfel, să se strîngă niște fonduri în acest onorabil sens unic. Intrarea e 10 lei.

Thursday, August 16, 2012

Totul despre dragoste (IV)

Era și cazul să se mai dezmorțească puțin și blogul ăsta, că prea mult timp a tăcut. Nici acum nu e prea vorbăreț, așa că mai bine le dăm cuvîntul personajelor din:

Totul despre dragoste
poem dramatic

Personaje

DOMNUL PU (fără vîrstă)
DOAMNA PI (fără vîrstă, soţia domnului Pu)
MIRELE MIREL (mire profesionist)

Dacă doriți să recitiți: Actul I, Actul II, Actul III

ACTUL IV

Inundată de o lumină puternică, scena pare acum un acvariu prin care plutesc Doamna Pi și Domnul Pu. Sînt tineri și îmbrăcați în alb. Domnul Pu şi Doamna Pi joacă şah. Piesele sînt, toate, de aceeaşi culoare. Albe, preferabil. La începutul actului, partida de şah este deja în plină desfășurare.

DOAMNA PI: Dormi?
DOMNUL PU (după un timp de gîndire, mutînd şi el o piesă): Da. Tu?
DOAMNA PI: Şi eu.
DOMNUL PU: E plăcut aici.
DOAMNA PI: Şi e foarte curat, nu ca dincolo.
DOMNUL PU: Da, foarte curat. Curățenia este foarte importantă în viața unui om.
DOAMNA PI: Curățenia e foarte importantă chiar și în moartea unui om. Ai observat că nici n-ai murit bine și se și apucă unii să te spele.
DOAMNA PI: Te spală de te rup, bine că am scăpat.
DOMNUL PU: Da, nu e deloc simplu să fii om.
DOAMNA PI: Este foarte greu să fii om.
DOMNUL PU: Și nu doar că e greu, ci și foarte obositor. Oamenii pun prea mare preț pe corpurile lor, cînd ar trebui să fie tocmai invers.
DOAMNA PI: Bine că am scăpat și de asta, și ne-am recăpătat vederea.
DOMNUL PU: Eram orbi din cauza corpurilor noastre. Sufletele nu orbesc niciodată.
DOAMNA PI: Corpurile nu văd sufletele cu ochi buni.
DOMNUL PU: Corpul și sufletul sînt ca șoarecele și pisica.
DOAMNA PI: Șoarecele e corpul și sufletul e pisica?
DOMNUL PU: Așa mă gîndeam. Tu ce zici?
DOAMNA PI: Și eu zic la fel.
DOMNUL PU: Mă bucur că am ajuns aici în același timp.
DOAMNA PI: Am ajuns în același timp în acest loc minunat.
DOMNUL PU: Aici, rolurile se inversează. Ceea ce dincolo era invizibil devine aici vizibil.
DOAMNA PI: Aici, toți avem aceeași greutate.
DOMNUL PU: Unii spun că am cîntări 21 de grame, ceea ce nu poate fi decît fals.
DOAMNA PI: Fals, dar adevărat.
DOMNUL PU: Dansezi?
DOAMNA PI: Cum să nu dansez?! Dansez chiar și fără să ating podeaua.

Doamna Pi și Domnul Pu se ridică și dansează pe piesa Gong a formației Sigur Ros. Dansul poate dura fie 5' 34'', fie cît dorește regizorul sau cît crede regizorul că rezistă actorii sau spectatorii. La un moment dat, pe scenă își face apariția Mirele Mirel. E îmbrăcat în negru, cu o fustă peste pantaloni. Are o coasă a cărei coadă atrage atenția nu pentru că ar fi mai scurtă decît în mod obișnuit, ci pentru că e o coasă cu corzi. Mirele Mirel cîntă la coasă. Doamna Pi și Domnul Pu îl ignoră la început, continuînd să danseze. Muzica se stinge, iar Doamna Pi și Domnul Pu își întorc privirile spre Mirele Mirel.

DOMNUL PU: Ia te uită! Dumneata, aici.
MIRELE MIREL: Da, cine ar fi crezut
DOAMNA PI: A fost o nuntă foarte frumoasă.
DOMNUL PU: Mai mult decît reușită.
MIRELE MIREL: Mă bucur că v-a plăcut.
DOAMNA PI: N-a durut deloc, n-am simțit absolut nimic.
DOMNUL PU: A fost ca și cum am fi traversat o stradă nu foarte aglomerată, aproape pustie.
DOAMNA PI: A fost ca și cum am fi trecut printr-o oglindă vopsită în alb și negru.
DOMNUL PU: O oglindă pentru pietoni.
DOAMNA PI: Pentru pietoni orbi, mai exact.
DOMNUL PU: Cînd am ajuns pe partea cealaltă a străzii, care se află chiar aici, ne-am recăpătat, brusc, vederea, amîndoi în același timp.
DOAMNA PI: Uite ce tineri eram și, doar pentru că eram orbi, noi credeam că sîntem bătrîni.
DOMNUL PU: Ne-am înșelat foarte tare.
DOAMNA PI: Niciodată unul pe celălalt.
DOMNUL PU: Se mai întîmplă și minuni pe lumea asta.
MIRELE MIREL: O minune nu vine niciodată singură.
DOAMNA PI: Minunile sînt minunate.
DOMNUL PU: Trăiam în pat cu ele, dar nu le vedeam.
DOAMNA PI: Eram prea bătrîni pentru ele.
DOMNUL PU: Eram prea orbi ca să ne dăm seama că, de fapt, vedeam foarte bine.
DOAMNA PI: Ne intrase în cap ideea că sîntem bătrîni și orbi cînd, de fapt, eram de o tinerețe orbitoare.
DOMNUL PU: Noroc cu dumneata, domnule Mirel.
DOAMNA PI: Dacă ți-am fi acceptat pe loc cererea în căsătorie, alta ar fi fost situația.
MIRELE MIREL (arătînd spre public): Îl vedeți pe cel de colo?
DOAMNA PI: Domnul cu cravată?
MIRELE MIREL: Exact.
DOMNUL PU: Cine e?
MIRELE MIREL: Dumnezeu în persoană.
DOAMNA PI: Frumos bărbat.
DOMNUL PU: N-am avut plăcerea să ne cunoaștem.
DOAMNA PI: Nu e niciodată timpul pierdut.
MIRELE MIREL: Azi-dimineață m-a cerut în căsătorie.
DOMNUL PU: Dar asta e ceva minunat.
MIRELE MIREL: Într-adevăr, e minunat. A fost o propunere neașteptată.
DOAMNA PI: Nu mai ești același om după ce ți se întîmplă una cu asta.
MIRELE MIREL: Nici nu mai sînt.
DOMNUL PU: Nu?
MIRELE MIREL: Nu.
DOAMNA PI: Și acum cine ești?
MIRELE MIREL: Mireasa Mirela.
DOMNUL PU: Nunta pe cînd?
MIRELE MIREL: Chiar acum.
DOAMNA PI: Și mirele nu vine la nuntă?
MIRELE MIREL: Vine mai încolo, putem să începem fără el.
DOMNUL PU: Ce să începem fără el?
MIRELE MIREL: Nunta, ce altceva?!
DOAMNA PI: Și noi (întorcîndu-se spre Domnul Pu) ce să facem?
MIRELE MIREL: Veți fi nași.
DOMNUL PU: Asta nu se poate.
DOAMNA PI: Cum să fim noi nașii lui Dumnezeu?!
MIRELE MIREL: Mă tem că n-aveți de ales.
DOMNUL PU: Și de ce, mă rog, n-avem de ales?
MIRELE MIREL: Pentru că sînteți morți.
DOAMNA PI: Cum să fim morți?
MIRELE MIREL: Așa bine. Și morții nu au de ales.
DOMNUL PU (către Doamna Pi): Lasă, nu-i nimic că sîntem morți. Bine măcar că sîntem tineri.

Se aude din nou aceeași melodie. Pe scenă apare un bărbat cu cravată la gît. Doamna Pi și Domnul Pu își reiau dansul. Mireasa Mirel și Dumnezeu se așază pe jos și încep să joace table.
Cortina.

Monday, June 18, 2012

Prima carte necitită e un pumnal înfipt în adîncul memoriei

Era vară și sora mea alerga după mine, prin curte, cu un pumnal în mînă, un pumnal de argint, cu lamă întunecată, de culoarea cafelei cu lapte. Eu alergam de mîncam pămîntul și, pe vremea aceea, pămîntul nu era rotund, ci pătrat sau, poate, dreptunghiular, și încăpea cu totul în curtea aceea cu iarbă înaltă, inundată de lumină. Alergam și înotam de-a lungul și de-a latul pămîntului, nu era rău. După treizeci de ani de la această urmărire prin iarba copilăriei mele aveam să descopăr că pumnalul acela se născuse odată cu mine. Sora mea îl ținea amenințător într-o mînă, îmi striga: Trebuie să citești pumnalul ăsta din scoarță-n scoarță, cu tine vorbesc, uite-l cum foșnește, are litere și cuvinte, nimic rău n-o să ți se-ntîmple dacă îl citești, eu fugeam de el ca de naiba, alergam și spuneam: Ia mai lasă-mă-n pace, ce-mi trebuie mie să citesc, sînt copil, vreau să mă joc, cuțitul ăsta nu-i de ochii mei, nu-mi trebuie mie așa ceva, vreau să mă joc, n-am eu treabă cu pumnalul tău de argint, cu lamă de hîrtie și tăișul ca vai de capul lui. Acum, la treizeci de ani de la această întîmplare, nu am nici o îndoială că memoria mea inventează cuvinte care niciodată nu au fost rostite, aveam șapte ani, mă apropiam vertiginos, în pas alergător, de vîrsta de opt ani, sora mea cu doi ani mai mare, eram doi copii care nu aveau cum să poarte o asemenea conversație, însă pumnalul de argint cu care mă urmărea sora mea a rămas, vreme de treizeci de ani, înfipt în inima memoriei mele, dacă nu cumva expresia asta este mult prea excesivă, și n-are decît. Ceea ce se întîmpla atunci era un joc nevinovat, sora mea încercînd să mă convingă să citesc o carte, al cărei titlu tăios conținea un sinonim livresc pentru cuvîntul pumnal, eu fugind și tot fugind, în tentativa, care s-a dovedit a fi un succes, de a scăpa de prima carte – Jungherul de argint, de Vasile Mănuceanu, Editura Militară, 1973 –, pe care aș fi putut să o citesc sau pe care ar fi trebuit, poate, să o citesc, habar n-am. Sigur e că n-am citit-o. N-am citit, așadar, prima carte, însă această carte, despre care nu știu mare lucru, m-a tot urmărit, deși mult mai probabil că nu cartea m-a urmărit, ci amintirea acelei întîmplări, sora mea alergînd după mine cu cartea în mînă, o carte cît un pumnal, implorîndu-mă să o citesc, eu refuzînd categoric să mă supun supliciului, un refuz care îmi punea sîngele în mișcare prin acea curte cu iarbă înaltă, inundată de lumină, un refuz care mă făcea să mănînc pămîntul și să beau lumina care plutea prin curtea copilăriei mele. Acum, cînd scriu aceste rînduri, mă aflu în aceeași curte, instalat comod, într-un scaun de pînză albastră, pe fundul unui ocean de lumină, cu muzica celor de la Sigur Rós curgîndu-mi prin creier. E doar o întîmplare sau, poate, mîna lungă a hazardului subiectiv că scriu această relatare exact în locul unde s-a petrecut, în urmă cu treizeci de ani, urmărirea despre care am vorbit și, se pare, încă vorbesc. M-am întors în această curte ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și se întoarce doar pentru a-și aminti. Acum nu se mai poate face nimic, nimic nu se mai poate îndrepta. Prima mea carte este o carte pe care nu am citit-o.
În anul cînd am împlinit 30 de ani, am scris – și n-aș fi scris dacă tocmai acea amintire, poate, nu mi-ar fi dictat o altă amintire – despre un bătrîn care, într-o zi de toamnă, a alergat, cu un cuțit în mînă, după mine și sora mea. Există undeva un bătrîn care te privește. Tu te afli în via lui, mănînci niște struguri. Ești copil, și a mînca din strugurii altuia ți se pare firesc. Bătrînul te privește (se pricepe bine la asta), se apropie de tine, are în mîna dreaptă un cuțit cu lama strălucitoare, reflexia ei îți străpunge sfera de inocență în care locuiești, îți străpunge boabele pline de sînge ale strugurelui devenit dintr-o dată ostil. Începi să alergi (te pricepi bine la asta) și cuțitul te urmărește îndeaproape, înțelegi că este vorba de un cuțit atletic, bine pregătit fizic, din moment ce îl duce într-o singură mînă pe bătrînul care continuă să alerge și să te privească. Spaima te împinge de la spate, ea este aceea care te ascunde printre porumbii înalți care te primesc cu frunzele deschise. Inima îți bate în piept cu putere și tu nu-i deschizi. Ești mai viu decît ceilalți (te pricepi bine la asta), ești mai viu ca oricînd, și asta te sperie. Bătrînul este foarte aproape de tine, cuțitul lui strălucește și luminează pămîntul. Cînd se face seară, tu ești tot acolo. Din fericire, cuțitul bătrînului începe să apună, tăișul i se întunecă. Nu tu, ci spaima ta este aceea care îi dorește bătrînului moartea. După cîteva zile, afli că bătrînul a murit de moarte bună, și tu te bucuri – ești copil, și a te bucura de moartea cuiva ți se pare firesc. Literaturizarea este numai aparentă, fiindcă faptele s-au petrecut întocmai. Sora mea și cu mine săriserăm gardul unei grădini, atrași de magnetismul vegetal al unor struguri abia copți, ne înfruptam din strugurii ăia, cînd, deodată, și-a făcut apariția acest bătrîn, avea un cuțit într-o mînă, și totul ar fi putut părea o glumă dacă bătrînul, al naibii, nu ne-ar fi urmărit pînă în curtea bunicii din partea tatălui, unde ne-am ascuns, cu inimile galopînd de spaimă, printre niște porumbi înalți. Bătrînul a patrulat o vreme prin curte, s-a uitat în stînga și-n dreapta, apoi a plecat, iar eu mi-am dorit ca bătrînul să moară cît mai curînd, ca să putem trăi și noi – eu și sora mea – în liniște. Memoria face legături între întîmplări care, poate, nu au nici o legătură. Într-un trecut deja îndepărtat, sora mea aleargă după mine cu un pumnal care, de fapt, e o carte, apoi, în același trecut, la fel de îndepărtat, un bătrîn aleargă după mine și sora mea cu un cuțit, de data asta cît se poate de adevărat, iar eu, după 30 de ani, mă gîndesc că bătrînul ăsta sigur și-ar fi văzut atunci de ale lui dacă eu aș fi citit acea carte. N-am citit-o, prin urmare memoria mea a tot fost urmărită de cuțite, fie prin țări care există, cum ar fi Germania, fie prin țări care există doar pentru că au fost imaginate la timp, cum ar fi Lodhi. Mă aflam în Germania, în căutarea unei himere cu păr lung și negru, care nu era decît o capcană în carne și oase, construită ca la carte, după toate legile seducției sau cam așa ceva. Luasem cu mine niște desene făcute de prietenul meu Sasha Vlad, cu himera colaboram puțin și prost, dar părul ei, lung și negru ca o linie a orizontului întunecată, nu avea nici o vină. Martor și protagonist al unui eșec oarecum sentimental, m-am refugiat printre liniile automate ale acelor desene, din care nu înțelegeam mai nimic, dar înțelegerea nici nu avea ce căuta în această luptă pe care privirea o ducea cu niște linii negre, așteptînd ca imaginația, aflată în spatele frontului, să o ajungă din urmă pentru a pune mîna pe prada de război. Pumnalul care alerga după mine cu ani în urmă a rămas scufundat într-o mlaștină a uitării, însă uitarea are și ea zone de activitate și radioactivitate, și în orice moment uitarea își poate lua revanșa – iată, în sfîrșit, un moment potrivit. De fapt, nu încerc decît să înțeleg, punînd din nou în relație lucruri fără legătură, cum a apărut Sodhi în viața imaginației mele, și nu a apărut oricum, ci în calitate de ultim vorbitor al limbii loidh, poate cea mai imprevizibilă limbă din cîte au existat vreodată. Trebuia să fii foarte atent ce cuvinte folosești și, mai ales, cum le pronunți, pentru că oricînd se putea întîmpla să te trezești cu un cuțit, în formă de V, înfipt în gît. În limba loidh, prin „cuțit“ se înțelege orice cuvînt care, folosit într-un chip nepotrivit și pronunțat altfel decît voia el să fie, te poate pur și simplu ucide: îți rămîne în gît și te sufocă fără nici un alt cuvînt. Unul cîte unul, locuitorii din Lodhi au căzut în ei înșiși, răpuși de cuțite, de cuțite-cuvinte. Unul singur, Sodhi, a găsit antidotul. Și antidotul era Borbro, cuvîntul, întotdeauna cu majusculă, care, în limba loidh, înseamnă și început, și sfîrșit. Pronunțat așa cum voia el să fie, Borbro era singurul element în stare să te apere de cuțite. De cuțitele cu care am tot avut de-a face m-ar fi putut apăra, mă gîndesc, tocmai acel pumnal, alcătuit din litere și cuvinte, însă există o pedeapsă pentru fiecare carte necitită, chiar dacă pedeapsa poate lua diverse forme, uneori chiar și forma contrariului ei. Cu întîmplările imaginației se poate întîmpla exact ca atunci cînd visezi, un vis care ține mereu legătura cu pămîntul, și cuțitele din imaginația mea e posibil să fi ținut neîncetat legătura cu pumnalul care, într-o vară îndepărtată, alerga după mine, și pumnalul nu era decît o carte necitită, prima dintr-un lung șir de cărți necitite.

(text scris pentru volumul Prima mea carte, ART, 2011)

Thursday, June 14, 2012

În semn de solidaritate cu ICR-ul lui H.-R. Patapievici: Experiența mea la ICR Viena

În toamna anului trecut am avut o lectură la ICR Viena, împreună cu poeții Vasile Leac și Constantin Acosmei. Totul a fost impecabil organizat, atît de impecabil încît am simțit nevoia să scriu un articol despre asta. Era un text de bine, mult prea de bine ca să poată fi publicat la gazetă. Eu, oricum, îmi făcusem datoria morală de a-l scrie, în semn de prețuire față de o instituție serioasă. Am tot vrut să-l public pe blog, dar m-am luat cu altele. Acum, în semn de solidaritate cu ICR, pe care Guvernul Victor Ponta vrea să-l transforme, poate, într-un fel de PCR (Pensionul Cultural Român, să zicem), pun aici textul pe care l-am scris în octombrie, anul trecut:

CUM SE ORGANIZEAZĂ O LECTURĂ CA LA CARTE

Potrivit ultimelor statistici, există 68.000 de cetățeni austrieci vorbitori nativi de limba română, un motiv suficient pentru ca, anul acesta, ICR Viena să participe pentru a treia oară consecutiv la Ziua Europeană a Multilingvismului, eveniment organizat de Ministerul Educației, Artelor și Culturii din Austria. La lectura pe care am avut-o în seara zilei de luni, 26 septembrie, la sediul vienez al ICR n-au fost chiar 68.000 de spectatori, pentru că nici naționala de fotbal a României n-ar strînge atîta lume laolaltă, darămite trei poeți mai degrabă necunoscuți. Fiind unul dintre cei trei (alături de Constantin Acosmei și Vasile Leac), n-am să vorbesc despre cît de grozavă a fost lectura, ci despre cum a fost organizată această lectură. Organizarea a fost impecabilă. Am mai avut lecturi prin diverse țări, însă niciodată nu mi s-a mai întîmplat să am parte de o repetiție cap-coadă a unei lecturi publice. Luni dimineața, pe la ora 11, ne-am întîlnit (cei trei poeți români) cu pianistul maghiar Bela Korenyi și actrița vieneză Katharina Stemberger, foarte populară în Austria. Pianistul, un domn la vreo 50-60 de ani, urma să cînte între reprizele de poeme, și, la repetiție, a stat cu textele noastre în față, de parcă ar fi fost niște partituri. Părea mai implicat în povestea cu lectura chiar decît înșiși autorii. Mi-au plăcut mult seriozitatea și sobrietatea lui. După ce am stabilit cine ce citește și în ce ordine și care sînt momentele în care poezia lasă loc pianului, a început repetiția. Costică Acosmei a dat tonul repetiției. A citit în română primul poem, apoi a urmat Katharina cu versiunea în limba germană. Și tot așa. După ce actrița a citit varianta germană a ultimului poem citit de Costică, a venit rîndul primei reprize de pian. Bela Korenyi improviza frumos, în dulcele stil deja clasic al jazzului, diverse bucăți de folclor românesc, asta ca să mai poată zice cineva că ungurii și românii sînt ca tusea și junghiul. Nu sînt. Sau nu sînt toți. Noi, românii, și el, maghiarul, ne-am asumat riscul chiar de a ne simpatiza și de a ne plăcea unul pe alții (sau unii pe altul). A urmat Vasile, apoi eu, totul făcut cu o minuție și o rigoare demne de o întîmplare mai importantă. Însă și poezia e importantă în felul ei, dar asta să nu mai spuneți la nimeni, altfel riscați să vi se rîdă în nas. Seara, totul a mers perfect. Înainte de lectura propriu-zisă, fiecare dintre autori a fost prezentat și luat la întrebări de editorialistul cotidianului Die Presse, Norbert Mayer. Au fost întrebări și răspunsuri care le-au rupt celor din public cîteva hohote de surîs de la gură. Nu aș încheia această notă fără să spun că Institutul Cultural Român a ajuns pe harta culturală vieneză datorită lui Carmen Bendovski (director) și lui Gabriel Cohn (director-adjunct) – nu puteam să nu pomenesc aceste nume, căci ar fi fost ca și cum mi-aș fi propus să vorbesc despre un concert fără să spun cine a cîntat. Deci, da, a cîntat AC/DC în deschidere la Mozart, ăsta e adevărul.

Tuesday, June 12, 2012

Nu te feri de nuferii nefioroși!

Nuferii nefioroși sînt pe cale de dispariție. Nuferii fioroși, în schimb, niciodată nu s-au aflat pe vreo cale de dispariție. Pe calea de dispariție – cred ei – nu e bine să mergi, și nuferii fioroși au avut grijă ca, de fiecare dată cînd s-au pornit la drum, să o apuce pe cea mai scurtă cale de apariție, o cale de apariție lipsită de orice sentiment de avariție. Nuferii nefioroși preferă însă un mod de viață ceva mai aventuros, în disonanță cu rezonanța aparent prudentă pe care o practică nuferii fioroși. Calea de dispariție, care, teoretic, ar trebui să unească două puncte, nu unește în realitate decît un punct. Un nufăr nefioros pornește din punctul A, care este extremitatea matinală a oricărei căi de dispariție. Pornește, înaintează și apoi, ca din senin, dispare. Pornești la drum din punctul A, înaintezi pe calea de dispariție și ești cît se poate de conștient că poți dispărea oricînd, în orice punct înainte de punctul B. Nuferilor nefioroși le place acest joc. Le place – e puțin spus. Ei pur și simplu adoră acest joc, care este viața lor. Drumul pe care ei o apucă este tovarășul lor de joacă. Nuferii fioroși, în schimb, pornesc la drum avînd o acută conștiință a speranței, și nu e o speranță oarecare, ci o speranță cît o mare voință. Speranța ca voință e singurul tip de speranță pe care și-l permit nuferii fioroși. (Speranțele domestice nu-i interesează, iar speranțele soteriologice mai degrabă îi plictisesc.) Nuferii fioroși pornesc la drum din punctul A sperînd că vor apărea înainte de a ajunge în punctul B. Avem de-a face aici cu o mică subtilitate ontologică, desigur. Voința de a exista (apărînd), purtînd la început fardurile speranței, transformă conștiința nuferilor fioroși în nuferi fioroși în carne și oase. Interesant e ce se întîmplă atunci cînd calea de dispariție pe care se află un nufăr nefioros se intersectează cu calea de apariție pe care se află un nufăr fioros. Nuferii fioroși numesc acest punct Dispariția Apariției, iar nuferii nefioroși îl numesc Apariția Dispariției Dispariției. Și unii, și alții se tem de acest punct de intersecție. Preferă să nu aibă de-a face cu el. Dar nu întotdeauna reușesc să îl evite.

Vama Veche
11 iunie 2012

Friday, June 8, 2012

Două fragmente din OASE MIGRATOARE în care primarul general al Capitalei apare ca personaj

21.
Pentru a avea o mai bună imagine asupra modului cum a decurs discuția dintre primarul general și Fotograf, trebuie să spunem că primarul își pusese de curînd o dantură nouă, și limba acestuia, care nu apucase să se împrietenească cu noii locatari de porțelan ai gurii, mai dădea și rateuri atunci cînd articula anumite cuvinte. Probleme apăreau atunci cînd din gura primarului ieșeau cuvinte care conțineau consoane fricative, oclusive, semioclusive și, mai ales, constrictive surde, dentale sau prepalatale, și aceste cuvinte erau însoțite de un șuierat scurt și acut de parcă fiecare cuvînt s-ar fi dezumflat, ca un balon umplut cu litere decupate, de-ndată ce părăsea gura primarului. E dificil să îți stăpînești rîsul în aceste condiții, e ca și cum ai încerca să ții în frîu efectul unei cauze în plină activitate, cu o mînă dai drumul unei pietre în gol de la o anumită înălțime, și apoi nu faci altceva decît să speri că măcar de data asta piatra nu se va supune atracției gravitaționale, că piatra nu va găsi gravitația deloc atractivă. Rîsul îl atrăgea pe Fotograf ca un magnet atunci cînd primarul își șuiera cuvintele acelea chinuite, dar educația, sau poate dresajul social căruia i se mai spune și bună creștere, îl făcea să își înghită hohotele de rîs înainte ca acestea să ajungă afară, în atmosfera plată a biroului, unde ar fi avut șansa să întîlnească norul de parfum lăsat în încăpere de secretară, care acum se odihnea – norul, nu secretara – pe creștetul primarului. (…)

23. (…) În discuția cu primarul general, care are loc chiar în aceste clipe, Fotograful nu simte nevoia să intre în aceste zone dificile, se limitează să relateze, în linii mari, cu ce se ocupă Fabrica de Chipuri fără a-i oferi primarului detalii semnificative, primarul îl întreabă dacă fabrica, într-adevăr, există (șuierat scurt), Da, există, Și nu e înregistrată la Registrul Comerțului (șuierat prelung), Nu, nu este, Și n-ar fi trebuit să fie (șuierat mediu), Nu, n-ar fi trebuit să fie, De ce (șuierat mov), Pentru că fabrica nu produce decît ființe și ființele astea nu se comercializează, nu se vînd, eu nu vînd nimic, produc doar pentru mine, e ca și cum dumneavoastră ați face pîine de casă cu ajutorul unei mașini de făcut pîine, și nu cred că oamenii care fac pîine în casă dau fuga la Registrul Comerțului să își înregistreze micile fabrici de pîine din bucătărie, Înțeleg (șuierat delicat), Deci despre asta e vorba (șuierat sofisticat), Da, despre asta e vorba, Și ființele astea pe care le produceți cum sînt (șuierat strident), Ființele astea nu au decît chip și suflet, nu au mîini și picioare cum avem noi (șuierat astringent), Nu au (șuierat interogativ lila), Și cum merg (șuierat precipitat), Merg așa cum merge sufletul, Și cum merge sufletul (șuierat intens), Habar n-am, ceea ce am este doar o bănuială și bănuielile mele le țin doar pentru mine, dacă îmi dați voie. Primarul general este vizibil contrariat de parcimonia cu care Fotograful îi oferă informații despre Fabrica de Chipuri, care nici măcar nu este o fabrică, ci un fel de mașină de făcut pîine. Primarul îl întreabă pe Fotograf despre oase, Și oasele cum sînt (șuierat fluid), Sînt trei oase de vită foarte frumoase, E adevărat că sînt din India (șuierat scurt și la obiect), Nu, nu e adevărat, Dar de unde sînt (șuierat miop), De la un supermarket din centru, Deci sînt oase românești (șuierat mixt), Bineînțeles că sînt românești, Și ziceți că oasele astea sînt un fel de suflet (șuierat bipolar), Nu sînt un fel de suflet, sînt exact un suflet, Și ele se reîncarnează în ființele astea ale dumitale (șuierat hipic), Da, Pe care aș putea și eu să le văd (șuierat cotit), Doar în poze, deocamdată. Primarul înghite în sec, visul de a-și prinde la rever un nou record mondial nu dădea semne că ar dori să prindă viață. Discuția părea să se stingă de la sine, cînd, deodată, primarul general l-a întrebat pe Fotograf: Și dacă ți-aș spune că aș vrea ca oasele dumitale să se reîncarneze în persoana mea (șuierat de locomotivă în călduri). Fotograful a fost luat prin surprindere de această propunere, încerca să își imagineze oasele de vită așezîndu-se în poziția de reîncarnare pe pieptul gol al primarului sau poate pe spatele lui, dar vocea Fotografului nu a mai așteptat ca imaginea să prindă contur, Nu știu, va trebui să vorbesc cu oasele, fiindcă sufletul alege în cine se reîncarnează, Cum, dumneata vorbești cu oasele (șuierat fantomatic), Da, se poate spune că vorbesc cu ele, deși mai mult ele vorbesc cu mine, Fantastic, domnule (șuierat periferic în re minor), Păi, chestia asta e de Cartea Recordurilor (șuierat triumfalist surd). Primarul insistă ca Fotograful să îi arate oasele și să-i prezinte ființele în care oasele s-au reîncarnat, și Fotograful îi cere un timp de gîndire. Timpul de gîndire nu s-a scurs, el curge încă, și va continua să curgă și după ce această poveste va părea că a ajuns la sfîrșit. Sfîrșitul nu există în realitate, sfîrșitul este doar o convenție. Din fericire, sufletele nu sînt deloc convenționale.

Monday, June 4, 2012

Ce (mai) înseamnă un milion de morți?

Nu e o carte* despre care să se exprime criticii literari, ci mai degrabă criticii mortuari, asta, desigur, dacă între cele două categorii de critici ar exista cumva vreo diferență, și sigur există, dar nu despre asta este vorba aici. Fiind o carte al cărei conținut nu este alcătuit din litere cuvîntătoare, ci doar din semne mute, dintr-un singur semn, de fapt, un sicriu în miniatură reprodus cu tenacitate de un milion de ori la rînd, un sicriu tăcut, foarte închis în sine, criticii literari n-ar avea ce să caute pe acest teritoriu monoton și excentric, poate chiar înspăimîntător.

O carte cu coperte negre, care se intitulează UN MILION DE MORȚI, cu 139 de pagini (dintr-un total de 144) care arată cît se poate de neortodox, nu are în nici un caz darul de a îndemna la lectură. Exclus la lectură! Ce să citești? Morți? Cum să citești morți? Unde s-a mai pomenit ca o persoană cultă și respectabilă să citească morți, fie ei sub forma unui sicriu minuscul reprodus de un milion de ori?! Mai bine să citești niște vii de pe urma cărora poți trage eventual și niște foloase, decît să citești morți, nici măcar celebri. Un milion de morți neștiuți de nimeni alcătuiesc această înscenare cumplită pusă la cale de mortafizicianul Mitoș Micleușanu.

Cîteva instrucțiuni de utilizare a acestei cărți:

1) Această carte poate fi folosită ca OGLINDĂ. O deschizi la întîmplare și privești pagina din stînga. La început nu vei vedea decît ceea ce este tipărit acolo. Te muți cu privirea pe pagina din dreapta, și foarte probabil că vei fi descumpănit. Nu te descuraja! E vorba de o oglindă ceva mai specială. Oglinda care este această carte îți arată ororile de care omul e în stare, îți arată o parte din zonele întunecate ale umanității, te arată chiar pe tine, poate: tu ești o simplă liniuță, una dintr-un viitor eșantion de un milion de morți.

2) Această carte poate fi folosită ca ABECEDAR. Copiii trebuie învățați încă de mici ce este lumea și cu ce se ocupă viața. Destul cît au desenat bastonașe și cîrje! (Așa e viața: în copilărie desenezi bastoane și cîrje, pentru ca la bătrînețe chiar să ajungi la mîna bastoanelor și cîrjelor!) E timpul, poate, ca unii dintre copii să mai deseneze și sicriașe, să se acomodeze, chiar dacă pentru început la un nivel mai degrabă semiinconștient, cu latura mortală a vieții.

3) Această carte poate fi folosită ca MANUAL DE ISTORIE. În manulele de istorie, mai mult decît în cele de geografie, se moare. Istoria este o poveste, de cele mai multe ori reală, în care se moare. UN MILION DE MORȚI este, să zicem, un capitol (sau, în cazul în care oroarea este de amploare, un subcapitol) al unei istorii în care s-a murit pe capete.

4) Această carte poate fi folosită drept POMELNIC. Un pomelnic în care morții sînt mai importanți decît numele arbitrare pe care le-au purtat în timpul vieții. Să te rogi pentru un milion de morți deodată, pomenindu-i pe toți în același timp, este o provocare pentru orice profesionist al rugăciunii.

5) Această carte poate fi parcursă ca un ROMAN (GRAFIC) DE AVENTURI. Un roman de aventuri în care doar se moare, și nimic altceva nu se mai întîmplă. Fie cineva, de fiecare dată aceeași persoană, moare de un milion de ori la rînd, fie un același criminal ucide un milion de oameni aparent diferiți.

6) Această carte poate fi o subtilă CARTE DE TELEFOANE. O carte de telefoane în care nu există nici nume, nici numere. Există la orizont, în schimb, o eternitate de minute gratuite.

7) Această carte poate fi o CARTE DE RUGĂCIUNE. O deschizi la întîmplare și te rogi. Morții pe care îi ai în față (cîte 7200 de morți pe fiecare pagină) îi vor imprima rugăciunii tale o demnitate suplimentară. Important e să nu îți imaginezi că morții din fața ta sînt fictivi. Nu trebuie să faci greșeala asta. Nici un mort nu este fictiv. Imaginează-te într-o hală imensă, cu 7200 de morți întinși unul lîngă celălalt, și tu plimbîndu-te printre ei și rugîndu-te. Poți fi sigur că rugăciunea aceea nu seamănă cu nimic din ceea ce știai tu că ar fi rugăciunea.

8) Această carte poate fi, să zicem, un ABAC, unul atipic, firește. Dacă în antichitate era folosit pentru efectuarea a tot felul de calcule, de ce n-ar putea abacul, în postmodernitate, să fie folosit pentru număratul morților?! În plus, nu este lipsit de interes că "abac" provine de la semiticul "abq", care înseamnă pulbere sau nisip sau praf. Ce altceva se alege de noi în cele din urmă?

Una peste alta, această carte absolut superbă în inutilitatea ei aparentă este o minunată carte de meditație, fără profesor.

* UN MILION DE MORȚI, Editura Tracus Arte, Ⓒ Mitoș Micleușanu, 2012

Thursday, May 31, 2012

Egophobia.eu

Mă rog, titlul e așa, ca să fie, ideea este însă alta: niște oameni tineri la cap și la corp m-au luat la întrebări (nu mi-a displăcut, a ieșit un interviu), au citit niște cărți de-ale mele (Iubitafizica, Cucamonga, Oase migratoare) și au scris despre ele, la această compoziție adăugîndu-se mai multe fotografii și două texte inedite de-ale mele (unul dintre ele fiind și în versiune englezească). A ieșit un purpuriu (sic!) de una și de alta, pe care îl puteți vedea aici, pe site-ul revistei egophobia. O reverență egophobienilor!

Monday, May 28, 2012

De ce nu trebuie să fim mîndri că Bute a luat o cruntă bătaie de la Froch


(imagine de pe gandul.info)

Boxul este unul dintre sporturile mele preferate. Deviația de sept din dotare m-ar recomanda ca fost boxer. Nu e cazul, mi-a plăcut cartea mai mult decît bătaia, din păcate, dar să n-o mai lungesc. Am așteptat cu mare nerăbdare meciul dintre Lucian Bute și Carl Froch. Cu Bute am ținut dintotdeauna, mai exact din 2007, cînd boxerul nostru i-a luat centura IBF la supermijlocie columbianului Alejandro Berrio. Pînă la meciul cu Bute, cînd a pierdut prin TKO în runda 11, Berrio mai pierduse de încă patru ori și de fiecare dată prin KO.

Am văzut meciul din aprilie 2010 al lui Carl Froch cu Mikkel Kessler, care a avut loc în Danemarca, în "nottinghamul" lui Kessler. Danezul a fost declarat cîștigător la puncte, însă impresia mea este că Froch a fost nedreptățit. Lupta a fost fantastică, într-un ritm nebun, cu serii de lovituri nimicitoare, destul de echilibrată. Froch și-a pierdut atunci centura WBC la supermijlocie, pe care a recîștigat-o însă destul de repede, în luna noiembrie a aceluiași an, în lupta cu Arthur Abraham (Kessler se accidentase și, pentru că n-a mai putut lupta, centura lui a devenit vacantă). Am văzut și alte lupte tari ale lui Froch, cu Jermain Taylor, Dirrell, Abraham, Glen Johnson și Ward. Am văzut și multe dintre luptele lui Bute de după Berrio. Distanța dintre adversarii lui Froch și cei ai lui Bute a fost mereu una imensă (au fost, totuși, și cîțiva adversari comuni, cum ar fi Miranda sau Magee).

Froch l-a contestat de cîteva ori pe Bute, i-a contestat calitatea de campion mondial, spunînd că Bute nu se bate cu nimeni, că ce adversari sînt mieii ăia care i se tot aduc în ring?! Românul a promis că îi va închide gura lui Froch, dar nu s-a ținut de promisiune. Ceea ce s-a întîmplat în noaptea de sîmbătă spre duminică la Nottingham a fost îngrozitor. Bute s-a făcut de tot rîsul și a fost de tot plînsul. N-a fost învins, ci a fost umilit. A avut o atitudine nedemnă pentru un campion. La primul adversar de calibru, Bute s-a transformat din boxer în sac de box. Prost încasator, Bute a fost foarte surprins că Froch se apucă să îl lovească. Păi, el era obișnuit cu alt fel de meciuri, cu alt fel de adversari. Prestația lui Bute a fost pur și simplu deplorabilă. Mă uitam și nu-mi venea să cred ce se întîmplă. Din runda a treia pînă la final a fost greu de privit. Am ținut, firește, cu Bute, am suferit pentru el, apoi mi-a fost milă, după care m-am simțit absolut jignit și revoltat. Nu e o problemă să pierzi, atîta vreme cît pierzi luptîndu-te. Or, de prin runda a doua, Bute a început să i se arunce lui Froch în brațe, lucru care iubitei lui Froch trebuie că nu i-a fost tocmai pe plac.

Mi-aș dori ca Bute să poată reveni după această umilință, dar asta ar însemna să îl învingă pe Froch într-un meci-revanșă. Personal, nu cred în această variantă. Bute este foarte bun doar cu ăia slabi și foarte slab cu ăia buni.

Tuesday, May 8, 2012

Patriciu distruge aproape tot ce atinge

Am aflat că Dilemateca va apărea pe hîrtie de ziar, într-un format nou, fiindcă revistele culturale nu mai trebuie să apară pe hîrtie glossy, gata, s-au distrat destul, după cum nici Patriciu nu trebuie să facă afaceri decît cu statul dacă vrea să aibă succes. Îmi pare rău că Dilema veche și Dilemateca au încăput în curtea lui Dinu Patriciu, meritau o soartă mai bună (macro, nu mic.ro).

Monday, April 30, 2012

Iubitafizica face 10 ani

Cea mai bună petrecere la o asemenea aniversare rotundă ar fi o reeditare pe hîrtie,
însă localurile sînt ocupate probabil cu alte sindrofii editoriale, și foarte bine că sînt.
Săptămîna trecută eram în Londophone cînd a venit la mine un tînăr domn din Cluj-Napoca, Traian,
de profesie biolog, ajuns în București cu treburi. M-a întrebat dacă eu sînt eu, i-am zis că da,
a scos din geantă un exemplar din Iubitafizica și unul din Pentru Gellu Naum,
i le-am semnat la cerere, și semnînd pe Iubitafizica a fost ca și cum aș fi semnat pe o copie a certificatului meu de naștere,
apoi ne-am conversat despre athanoare și Naum, a fost frumos.

Și un poem din Iubitafizica:

GRINGA

E noapte. Stau singur şi îmi amintesc.

E după-amiază. Tu stai singură şi îţi aminteşti.

Îmi îngrop mîinile în carnea albă a aşteptării şi îmi amintesc: singurătatea mea spontană e la locul ei, visează, îmi face semne cu mîna, îi răspund fără să-i răspund, comunicăm în felul acesta.

Tu stai singură şi îţi aminteşti: trupul tău alunecînd încontinuu peste trupul meu ca lumina şi întunericul deasupra pămîntului, trupul meu o imensă singurătate alunecînd peste singurătatea trupului tău.

Însă adevărul nu este decît o închipuire bizară de-a mea. E noapte, stau singur şi îmi amintesc: ea crede tot ce visează, ea visează tot ce îşi aminteşte. Între vise şi amintiri nu există, în cazul ei, nici o diferenţă esenţială: ceea ce i se întîmplă nu este decît reflexul difuz a ceea ce îşi aminteşte ori visează.

Tu stai singură şi îţi aminteşti: trupul meu revoltîndu-se împotriva mea, împotriva aşteptării, poezia alunecînd peste trupul meu care îşi aminteşte noaptea în care te visez, te imaginez şi te închipui ca pe un mit alcătuit din globule roşii locuind în camerele din faţă ale inimii mele.

E noapte. Stau singur şi îmi amintesc: tu stai singură şi îţi aminteşti: eu stau singur şi îmi amintesc: durerea pe care o port eşti tu, uitarea pe care o duc cu mine peste tot sînt eu, the weight I carry is love, depărtarea aceasta înseamnă moarte.

Amintirile – nişte priviri insistente.

Wednesday, March 21, 2012

Între dacă și nu (poem inedit)

Dacă lumea ar încăpea într-o singură întrebare, dacă poezia ar încăpea într-un singur răspuns, dacă dragostea ar încăpea într-o singură negație, totul ar fi mult mai așezat cum se cuvine în forme deschise. Dar fiindcă lucrurile nu stau așa, ci se mișcă haotic între poli putrezi, deasupra pare să nu mai vibreze nimic, iar armele sînt prea adormite pentru a putea porni de la ele un adevărat război. Însă cineva trebuie totuși să își asume aceste neliniști de înaltă tensiune, altfel ar exista riscul ca tot ce s-a țesut mai sus să se destrame. Ceea ce n-ar fi tocmai rău, dacă vei spune de nouă ori nu și o dată da.

Iulian Tănase / Dan Stanciu
18 februarie 2006

Wednesday, March 7, 2012

"Băga-v-aș în Schengen!", mi-a zis un olandez

Acum cîteva zile am primit un mesaj de la un amic olandez, Jan Willem Bos, traducător, autor și om de bine. Mi-a scris să îmi spună că a citit cu multă plăcere Oase migratoare, despre care a zis că este – să deschidem niște ghilimele omagiale :) – "o carte ff. originala cu mult umor si, ceea ce nu ma mira, multa poezie". L-am întrebat pe Jan dacă, în aceste condiții, Oase migratoare ar cam fi de Schengen. Am vrut să-l tachinez, dată fiind adversitatea Olandei față de aderarea României la Spațiul Schengen. Jan nu a avut cuvinte de laudă, ba din contră, la adresa guvernului olandez, care încalcă tratate internaționale de dragul fasciștilor și populiștilor, încheindu-și mesajul cu frumoasa expresie din titlu: "Băga-v-aș în Schengen!".

Altfel, vă invit să îmi vizitați blogul meu dedicat cafelelor și ceaiului: coffeehandbook.blogspot.com

Tuesday, January 24, 2012

La Praga e Alt Aer

La Praga (chiar în oraș) se va deschide în curînd o expoziție suprarealistă, cu participanți din cîteva țări, cum ar fi: Cehia, Slovacia, Franța, Marea Britanie, Suedia, România, Grecia, Statele Unite. Cei patru români – dintre care unul, Sasha Vlad, e și american – sînt prezenți în expoziție cu cîteva planșe din cartea-obiect Înainte/după – 52 de apariții trans-vizuale generate de hazard (ICARE, 2003).



Monday, January 16, 2012

O. Nimigean, Dürrenmatt, Vayenas, Chivu

Vineri am (re)citit niște poeme de O. Nimigean („cînd ești terminat e foarte bine ai devenit în sfîrșit poet“) din antologia OZone Friendly (Editura T, 2002). Îmi place foarte mult O. Nimigean, din păcate asta e tot ce am în casă scris de el, va trebui să remediez situația. Sîmbătă am recitit Pana de automobil a lui Friedrich Dürrenmatt (Humanitas, 2003), mi-a plăcut la fel de mult ca prima oară, mi se pare o povestire perfectă. Ieri am citit o carte de poeme de care îmi era foarte dor: Rătăcirile unui necălător de Nasos Vayenas (traducere de Victor Ivanovici). La vremea cînd a apărut (1998, Editura Seara) am făcut o pasiune pentru acest poet (fost fotbalist, ca și mine, doar că el a ajuns să fie selecționat în naționala de juniori a Greciei), și în special pentru poemul-eseu Despre trupuri („Există trupuri tot atît de albe și tot atît de complicate cît sentimentul de victorie al șahistului“), text care m-a inspirat să scriu o serie de poeme-eseuri în Iubitafizica (Despre ferestre, Despre tăceri, Despre ochi).

Altfel, m-a bucurat apariția unei recenzii (de Marius Chivu) la Oase migratoare. În Dilema veche.

Sunday, January 1, 2012

Cum a fost 2011

Abia acum se poate trage o concluzie: pentru mine 2011 nu a fost un an bun, ci unul foarte bun.
Am publicat două cărți (Cucamonga la Herg Benet și Oase migratoare la Nemira),
mi-au apărut texte în volumele colective: 1+1+1=1 Trinität (Edition Korrespondenzen, Graz), Prima mea carte (ART) și News From The Already Dead (joc suprarealist colectiv publicat într-o ediție artizanală limitată, Londra),
am primit două premii în Austria.

Ianuarie: M-am însurat.
Februarie: Am primit invitația de a participa la concursul 1+1+1=1 Trinität de la Graz. Am trimis un fragment din romanul despre oase, aflat în lucru.
Martie: Am terminat de scris romanul despre oase.
Aprilie: Am trimis romanul cîtorva edituri.
Mai: Vestea că textul din concursul de la Graz a primit unul dintre cele trei premii întîi. Vestea că Adora va avea un frate/o soră.
Iunie: Lectură la Graz, cu ocazia decernării premiului.
Iulie: Sora mea face 40 de ani și o petrecere.
August: Premiul publicului la concursul de la Graz. Lectură la Festivalul de literatură de la Lana (Tirolul de Sud, Italia).
Septembrie: Apare Cucamonga la Herg Benet Publishers. Lectură la ICR Viena, din Balkanische Alphabete.
Octombrie: Lansare & lectură Cucamonga la Clubul Țăranului Român, cu participarea extraordinară a lui Mitoș Micleușanu, Marius Alexe de la Subcarpați și Mani Gutău (Urma) & Friends.
Noiembrie: Lectură din Cucamonga la Institutul Blecher. Apare romanul Oase migratoare la Editura Nemira, în condiții tipografice excepționale. Lectură din Cucamonga la Londophones.
Decembrie: Adora a împlinit doi ani.

În concluzie, mi-am făcut datoria față de poezie, iar poezia și-a făcut datoria, deși nu avea nici una, față de mine.

La mulți ani!