Monday, June 18, 2012

Prima carte necitită e un pumnal înfipt în adîncul memoriei

Era vară și sora mea alerga după mine, prin curte, cu un pumnal în mînă, un pumnal de argint, cu lamă întunecată, de culoarea cafelei cu lapte. Eu alergam de mîncam pămîntul și, pe vremea aceea, pămîntul nu era rotund, ci pătrat sau, poate, dreptunghiular, și încăpea cu totul în curtea aceea cu iarbă înaltă, inundată de lumină. Alergam și înotam de-a lungul și de-a latul pămîntului, nu era rău. După treizeci de ani de la această urmărire prin iarba copilăriei mele aveam să descopăr că pumnalul acela se născuse odată cu mine. Sora mea îl ținea amenințător într-o mînă, îmi striga: Trebuie să citești pumnalul ăsta din scoarță-n scoarță, cu tine vorbesc, uite-l cum foșnește, are litere și cuvinte, nimic rău n-o să ți se-ntîmple dacă îl citești, eu fugeam de el ca de naiba, alergam și spuneam: Ia mai lasă-mă-n pace, ce-mi trebuie mie să citesc, sînt copil, vreau să mă joc, cuțitul ăsta nu-i de ochii mei, nu-mi trebuie mie așa ceva, vreau să mă joc, n-am eu treabă cu pumnalul tău de argint, cu lamă de hîrtie și tăișul ca vai de capul lui. Acum, la treizeci de ani de la această întîmplare, nu am nici o îndoială că memoria mea inventează cuvinte care niciodată nu au fost rostite, aveam șapte ani, mă apropiam vertiginos, în pas alergător, de vîrsta de opt ani, sora mea cu doi ani mai mare, eram doi copii care nu aveau cum să poarte o asemenea conversație, însă pumnalul de argint cu care mă urmărea sora mea a rămas, vreme de treizeci de ani, înfipt în inima memoriei mele, dacă nu cumva expresia asta este mult prea excesivă, și n-are decît. Ceea ce se întîmpla atunci era un joc nevinovat, sora mea încercînd să mă convingă să citesc o carte, al cărei titlu tăios conținea un sinonim livresc pentru cuvîntul pumnal, eu fugind și tot fugind, în tentativa, care s-a dovedit a fi un succes, de a scăpa de prima carte – Jungherul de argint, de Vasile Mănuceanu, Editura Militară, 1973 –, pe care aș fi putut să o citesc sau pe care ar fi trebuit, poate, să o citesc, habar n-am. Sigur e că n-am citit-o. N-am citit, așadar, prima carte, însă această carte, despre care nu știu mare lucru, m-a tot urmărit, deși mult mai probabil că nu cartea m-a urmărit, ci amintirea acelei întîmplări, sora mea alergînd după mine cu cartea în mînă, o carte cît un pumnal, implorîndu-mă să o citesc, eu refuzînd categoric să mă supun supliciului, un refuz care îmi punea sîngele în mișcare prin acea curte cu iarbă înaltă, inundată de lumină, un refuz care mă făcea să mănînc pămîntul și să beau lumina care plutea prin curtea copilăriei mele. Acum, cînd scriu aceste rînduri, mă aflu în aceeași curte, instalat comod, într-un scaun de pînză albastră, pe fundul unui ocean de lumină, cu muzica celor de la Sigur Rós curgîndu-mi prin creier. E doar o întîmplare sau, poate, mîna lungă a hazardului subiectiv că scriu această relatare exact în locul unde s-a petrecut, în urmă cu treizeci de ani, urmărirea despre care am vorbit și, se pare, încă vorbesc. M-am întors în această curte ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și se întoarce doar pentru a-și aminti. Acum nu se mai poate face nimic, nimic nu se mai poate îndrepta. Prima mea carte este o carte pe care nu am citit-o.
În anul cînd am împlinit 30 de ani, am scris – și n-aș fi scris dacă tocmai acea amintire, poate, nu mi-ar fi dictat o altă amintire – despre un bătrîn care, într-o zi de toamnă, a alergat, cu un cuțit în mînă, după mine și sora mea. Există undeva un bătrîn care te privește. Tu te afli în via lui, mănînci niște struguri. Ești copil, și a mînca din strugurii altuia ți se pare firesc. Bătrînul te privește (se pricepe bine la asta), se apropie de tine, are în mîna dreaptă un cuțit cu lama strălucitoare, reflexia ei îți străpunge sfera de inocență în care locuiești, îți străpunge boabele pline de sînge ale strugurelui devenit dintr-o dată ostil. Începi să alergi (te pricepi bine la asta) și cuțitul te urmărește îndeaproape, înțelegi că este vorba de un cuțit atletic, bine pregătit fizic, din moment ce îl duce într-o singură mînă pe bătrînul care continuă să alerge și să te privească. Spaima te împinge de la spate, ea este aceea care te ascunde printre porumbii înalți care te primesc cu frunzele deschise. Inima îți bate în piept cu putere și tu nu-i deschizi. Ești mai viu decît ceilalți (te pricepi bine la asta), ești mai viu ca oricînd, și asta te sperie. Bătrînul este foarte aproape de tine, cuțitul lui strălucește și luminează pămîntul. Cînd se face seară, tu ești tot acolo. Din fericire, cuțitul bătrînului începe să apună, tăișul i se întunecă. Nu tu, ci spaima ta este aceea care îi dorește bătrînului moartea. După cîteva zile, afli că bătrînul a murit de moarte bună, și tu te bucuri – ești copil, și a te bucura de moartea cuiva ți se pare firesc. Literaturizarea este numai aparentă, fiindcă faptele s-au petrecut întocmai. Sora mea și cu mine săriserăm gardul unei grădini, atrași de magnetismul vegetal al unor struguri abia copți, ne înfruptam din strugurii ăia, cînd, deodată, și-a făcut apariția acest bătrîn, avea un cuțit într-o mînă, și totul ar fi putut părea o glumă dacă bătrînul, al naibii, nu ne-ar fi urmărit pînă în curtea bunicii din partea tatălui, unde ne-am ascuns, cu inimile galopînd de spaimă, printre niște porumbi înalți. Bătrînul a patrulat o vreme prin curte, s-a uitat în stînga și-n dreapta, apoi a plecat, iar eu mi-am dorit ca bătrînul să moară cît mai curînd, ca să putem trăi și noi – eu și sora mea – în liniște. Memoria face legături între întîmplări care, poate, nu au nici o legătură. Într-un trecut deja îndepărtat, sora mea aleargă după mine cu un pumnal care, de fapt, e o carte, apoi, în același trecut, la fel de îndepărtat, un bătrîn aleargă după mine și sora mea cu un cuțit, de data asta cît se poate de adevărat, iar eu, după 30 de ani, mă gîndesc că bătrînul ăsta sigur și-ar fi văzut atunci de ale lui dacă eu aș fi citit acea carte. N-am citit-o, prin urmare memoria mea a tot fost urmărită de cuțite, fie prin țări care există, cum ar fi Germania, fie prin țări care există doar pentru că au fost imaginate la timp, cum ar fi Lodhi. Mă aflam în Germania, în căutarea unei himere cu păr lung și negru, care nu era decît o capcană în carne și oase, construită ca la carte, după toate legile seducției sau cam așa ceva. Luasem cu mine niște desene făcute de prietenul meu Sasha Vlad, cu himera colaboram puțin și prost, dar părul ei, lung și negru ca o linie a orizontului întunecată, nu avea nici o vină. Martor și protagonist al unui eșec oarecum sentimental, m-am refugiat printre liniile automate ale acelor desene, din care nu înțelegeam mai nimic, dar înțelegerea nici nu avea ce căuta în această luptă pe care privirea o ducea cu niște linii negre, așteptînd ca imaginația, aflată în spatele frontului, să o ajungă din urmă pentru a pune mîna pe prada de război. Pumnalul care alerga după mine cu ani în urmă a rămas scufundat într-o mlaștină a uitării, însă uitarea are și ea zone de activitate și radioactivitate, și în orice moment uitarea își poate lua revanșa – iată, în sfîrșit, un moment potrivit. De fapt, nu încerc decît să înțeleg, punînd din nou în relație lucruri fără legătură, cum a apărut Sodhi în viața imaginației mele, și nu a apărut oricum, ci în calitate de ultim vorbitor al limbii loidh, poate cea mai imprevizibilă limbă din cîte au existat vreodată. Trebuia să fii foarte atent ce cuvinte folosești și, mai ales, cum le pronunți, pentru că oricînd se putea întîmpla să te trezești cu un cuțit, în formă de V, înfipt în gît. În limba loidh, prin „cuțit“ se înțelege orice cuvînt care, folosit într-un chip nepotrivit și pronunțat altfel decît voia el să fie, te poate pur și simplu ucide: îți rămîne în gît și te sufocă fără nici un alt cuvînt. Unul cîte unul, locuitorii din Lodhi au căzut în ei înșiși, răpuși de cuțite, de cuțite-cuvinte. Unul singur, Sodhi, a găsit antidotul. Și antidotul era Borbro, cuvîntul, întotdeauna cu majusculă, care, în limba loidh, înseamnă și început, și sfîrșit. Pronunțat așa cum voia el să fie, Borbro era singurul element în stare să te apere de cuțite. De cuțitele cu care am tot avut de-a face m-ar fi putut apăra, mă gîndesc, tocmai acel pumnal, alcătuit din litere și cuvinte, însă există o pedeapsă pentru fiecare carte necitită, chiar dacă pedeapsa poate lua diverse forme, uneori chiar și forma contrariului ei. Cu întîmplările imaginației se poate întîmpla exact ca atunci cînd visezi, un vis care ține mereu legătura cu pămîntul, și cuțitele din imaginația mea e posibil să fi ținut neîncetat legătura cu pumnalul care, într-o vară îndepărtată, alerga după mine, și pumnalul nu era decît o carte necitită, prima dintr-un lung șir de cărți necitite.

(text scris pentru volumul Prima mea carte, ART, 2011)