Monday, June 18, 2012

Prima carte necitită e un pumnal înfipt în adîncul memoriei

Era vară și sora mea alerga după mine, prin curte, cu un pumnal în mînă, un pumnal de argint, cu lamă întunecată, de culoarea cafelei cu lapte. Eu alergam de mîncam pămîntul și, pe vremea aceea, pămîntul nu era rotund, ci pătrat sau, poate, dreptunghiular, și încăpea cu totul în curtea aceea cu iarbă înaltă, inundată de lumină. Alergam și înotam de-a lungul și de-a latul pămîntului, nu era rău. După treizeci de ani de la această urmărire prin iarba copilăriei mele aveam să descopăr că pumnalul acela se născuse odată cu mine. Sora mea îl ținea amenințător într-o mînă, îmi striga: Trebuie să citești pumnalul ăsta din scoarță-n scoarță, cu tine vorbesc, uite-l cum foșnește, are litere și cuvinte, nimic rău n-o să ți se-ntîmple dacă îl citești, eu fugeam de el ca de naiba, alergam și spuneam: Ia mai lasă-mă-n pace, ce-mi trebuie mie să citesc, sînt copil, vreau să mă joc, cuțitul ăsta nu-i de ochii mei, nu-mi trebuie mie așa ceva, vreau să mă joc, n-am eu treabă cu pumnalul tău de argint, cu lamă de hîrtie și tăișul ca vai de capul lui. Acum, la treizeci de ani de la această întîmplare, nu am nici o îndoială că memoria mea inventează cuvinte care niciodată nu au fost rostite, aveam șapte ani, mă apropiam vertiginos, în pas alergător, de vîrsta de opt ani, sora mea cu doi ani mai mare, eram doi copii care nu aveau cum să poarte o asemenea conversație, însă pumnalul de argint cu care mă urmărea sora mea a rămas, vreme de treizeci de ani, înfipt în inima memoriei mele, dacă nu cumva expresia asta este mult prea excesivă, și n-are decît. Ceea ce se întîmpla atunci era un joc nevinovat, sora mea încercînd să mă convingă să citesc o carte, al cărei titlu tăios conținea un sinonim livresc pentru cuvîntul pumnal, eu fugind și tot fugind, în tentativa, care s-a dovedit a fi un succes, de a scăpa de prima carte – Jungherul de argint, de Vasile Mănuceanu, Editura Militară, 1973 –, pe care aș fi putut să o citesc sau pe care ar fi trebuit, poate, să o citesc, habar n-am. Sigur e că n-am citit-o. N-am citit, așadar, prima carte, însă această carte, despre care nu știu mare lucru, m-a tot urmărit, deși mult mai probabil că nu cartea m-a urmărit, ci amintirea acelei întîmplări, sora mea alergînd după mine cu cartea în mînă, o carte cît un pumnal, implorîndu-mă să o citesc, eu refuzînd categoric să mă supun supliciului, un refuz care îmi punea sîngele în mișcare prin acea curte cu iarbă înaltă, inundată de lumină, un refuz care mă făcea să mănînc pămîntul și să beau lumina care plutea prin curtea copilăriei mele. Acum, cînd scriu aceste rînduri, mă aflu în aceeași curte, instalat comod, într-un scaun de pînză albastră, pe fundul unui ocean de lumină, cu muzica celor de la Sigur Rós curgîndu-mi prin creier. E doar o întîmplare sau, poate, mîna lungă a hazardului subiectiv că scriu această relatare exact în locul unde s-a petrecut, în urmă cu treizeci de ani, urmărirea despre care am vorbit și, se pare, încă vorbesc. M-am întors în această curte ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și se întoarce doar pentru a-și aminti. Acum nu se mai poate face nimic, nimic nu se mai poate îndrepta. Prima mea carte este o carte pe care nu am citit-o.
În anul cînd am împlinit 30 de ani, am scris – și n-aș fi scris dacă tocmai acea amintire, poate, nu mi-ar fi dictat o altă amintire – despre un bătrîn care, într-o zi de toamnă, a alergat, cu un cuțit în mînă, după mine și sora mea. Există undeva un bătrîn care te privește. Tu te afli în via lui, mănînci niște struguri. Ești copil, și a mînca din strugurii altuia ți se pare firesc. Bătrînul te privește (se pricepe bine la asta), se apropie de tine, are în mîna dreaptă un cuțit cu lama strălucitoare, reflexia ei îți străpunge sfera de inocență în care locuiești, îți străpunge boabele pline de sînge ale strugurelui devenit dintr-o dată ostil. Începi să alergi (te pricepi bine la asta) și cuțitul te urmărește îndeaproape, înțelegi că este vorba de un cuțit atletic, bine pregătit fizic, din moment ce îl duce într-o singură mînă pe bătrînul care continuă să alerge și să te privească. Spaima te împinge de la spate, ea este aceea care te ascunde printre porumbii înalți care te primesc cu frunzele deschise. Inima îți bate în piept cu putere și tu nu-i deschizi. Ești mai viu decît ceilalți (te pricepi bine la asta), ești mai viu ca oricînd, și asta te sperie. Bătrînul este foarte aproape de tine, cuțitul lui strălucește și luminează pămîntul. Cînd se face seară, tu ești tot acolo. Din fericire, cuțitul bătrînului începe să apună, tăișul i se întunecă. Nu tu, ci spaima ta este aceea care îi dorește bătrînului moartea. După cîteva zile, afli că bătrînul a murit de moarte bună, și tu te bucuri – ești copil, și a te bucura de moartea cuiva ți se pare firesc. Literaturizarea este numai aparentă, fiindcă faptele s-au petrecut întocmai. Sora mea și cu mine săriserăm gardul unei grădini, atrași de magnetismul vegetal al unor struguri abia copți, ne înfruptam din strugurii ăia, cînd, deodată, și-a făcut apariția acest bătrîn, avea un cuțit într-o mînă, și totul ar fi putut părea o glumă dacă bătrînul, al naibii, nu ne-ar fi urmărit pînă în curtea bunicii din partea tatălui, unde ne-am ascuns, cu inimile galopînd de spaimă, printre niște porumbi înalți. Bătrînul a patrulat o vreme prin curte, s-a uitat în stînga și-n dreapta, apoi a plecat, iar eu mi-am dorit ca bătrînul să moară cît mai curînd, ca să putem trăi și noi – eu și sora mea – în liniște. Memoria face legături între întîmplări care, poate, nu au nici o legătură. Într-un trecut deja îndepărtat, sora mea aleargă după mine cu un pumnal care, de fapt, e o carte, apoi, în același trecut, la fel de îndepărtat, un bătrîn aleargă după mine și sora mea cu un cuțit, de data asta cît se poate de adevărat, iar eu, după 30 de ani, mă gîndesc că bătrînul ăsta sigur și-ar fi văzut atunci de ale lui dacă eu aș fi citit acea carte. N-am citit-o, prin urmare memoria mea a tot fost urmărită de cuțite, fie prin țări care există, cum ar fi Germania, fie prin țări care există doar pentru că au fost imaginate la timp, cum ar fi Lodhi. Mă aflam în Germania, în căutarea unei himere cu păr lung și negru, care nu era decît o capcană în carne și oase, construită ca la carte, după toate legile seducției sau cam așa ceva. Luasem cu mine niște desene făcute de prietenul meu Sasha Vlad, cu himera colaboram puțin și prost, dar părul ei, lung și negru ca o linie a orizontului întunecată, nu avea nici o vină. Martor și protagonist al unui eșec oarecum sentimental, m-am refugiat printre liniile automate ale acelor desene, din care nu înțelegeam mai nimic, dar înțelegerea nici nu avea ce căuta în această luptă pe care privirea o ducea cu niște linii negre, așteptînd ca imaginația, aflată în spatele frontului, să o ajungă din urmă pentru a pune mîna pe prada de război. Pumnalul care alerga după mine cu ani în urmă a rămas scufundat într-o mlaștină a uitării, însă uitarea are și ea zone de activitate și radioactivitate, și în orice moment uitarea își poate lua revanșa – iată, în sfîrșit, un moment potrivit. De fapt, nu încerc decît să înțeleg, punînd din nou în relație lucruri fără legătură, cum a apărut Sodhi în viața imaginației mele, și nu a apărut oricum, ci în calitate de ultim vorbitor al limbii loidh, poate cea mai imprevizibilă limbă din cîte au existat vreodată. Trebuia să fii foarte atent ce cuvinte folosești și, mai ales, cum le pronunți, pentru că oricînd se putea întîmpla să te trezești cu un cuțit, în formă de V, înfipt în gît. În limba loidh, prin „cuțit“ se înțelege orice cuvînt care, folosit într-un chip nepotrivit și pronunțat altfel decît voia el să fie, te poate pur și simplu ucide: îți rămîne în gît și te sufocă fără nici un alt cuvînt. Unul cîte unul, locuitorii din Lodhi au căzut în ei înșiși, răpuși de cuțite, de cuțite-cuvinte. Unul singur, Sodhi, a găsit antidotul. Și antidotul era Borbro, cuvîntul, întotdeauna cu majusculă, care, în limba loidh, înseamnă și început, și sfîrșit. Pronunțat așa cum voia el să fie, Borbro era singurul element în stare să te apere de cuțite. De cuțitele cu care am tot avut de-a face m-ar fi putut apăra, mă gîndesc, tocmai acel pumnal, alcătuit din litere și cuvinte, însă există o pedeapsă pentru fiecare carte necitită, chiar dacă pedeapsa poate lua diverse forme, uneori chiar și forma contrariului ei. Cu întîmplările imaginației se poate întîmpla exact ca atunci cînd visezi, un vis care ține mereu legătura cu pămîntul, și cuțitele din imaginația mea e posibil să fi ținut neîncetat legătura cu pumnalul care, într-o vară îndepărtată, alerga după mine, și pumnalul nu era decît o carte necitită, prima dintr-un lung șir de cărți necitite.

(text scris pentru volumul Prima mea carte, ART, 2011)

Thursday, June 14, 2012

În semn de solidaritate cu ICR-ul lui H.-R. Patapievici: Experiența mea la ICR Viena

În toamna anului trecut am avut o lectură la ICR Viena, împreună cu poeții Vasile Leac și Constantin Acosmei. Totul a fost impecabil organizat, atît de impecabil încît am simțit nevoia să scriu un articol despre asta. Era un text de bine, mult prea de bine ca să poată fi publicat la gazetă. Eu, oricum, îmi făcusem datoria morală de a-l scrie, în semn de prețuire față de o instituție serioasă. Am tot vrut să-l public pe blog, dar m-am luat cu altele. Acum, în semn de solidaritate cu ICR, pe care Guvernul Victor Ponta vrea să-l transforme, poate, într-un fel de PCR (Pensionul Cultural Român, să zicem), pun aici textul pe care l-am scris în octombrie, anul trecut:

CUM SE ORGANIZEAZĂ O LECTURĂ CA LA CARTE

Potrivit ultimelor statistici, există 68.000 de cetățeni austrieci vorbitori nativi de limba română, un motiv suficient pentru ca, anul acesta, ICR Viena să participe pentru a treia oară consecutiv la Ziua Europeană a Multilingvismului, eveniment organizat de Ministerul Educației, Artelor și Culturii din Austria. La lectura pe care am avut-o în seara zilei de luni, 26 septembrie, la sediul vienez al ICR n-au fost chiar 68.000 de spectatori, pentru că nici naționala de fotbal a României n-ar strînge atîta lume laolaltă, darămite trei poeți mai degrabă necunoscuți. Fiind unul dintre cei trei (alături de Constantin Acosmei și Vasile Leac), n-am să vorbesc despre cît de grozavă a fost lectura, ci despre cum a fost organizată această lectură. Organizarea a fost impecabilă. Am mai avut lecturi prin diverse țări, însă niciodată nu mi s-a mai întîmplat să am parte de o repetiție cap-coadă a unei lecturi publice. Luni dimineața, pe la ora 11, ne-am întîlnit (cei trei poeți români) cu pianistul maghiar Bela Korenyi și actrița vieneză Katharina Stemberger, foarte populară în Austria. Pianistul, un domn la vreo 50-60 de ani, urma să cînte între reprizele de poeme, și, la repetiție, a stat cu textele noastre în față, de parcă ar fi fost niște partituri. Părea mai implicat în povestea cu lectura chiar decît înșiși autorii. Mi-au plăcut mult seriozitatea și sobrietatea lui. După ce am stabilit cine ce citește și în ce ordine și care sînt momentele în care poezia lasă loc pianului, a început repetiția. Costică Acosmei a dat tonul repetiției. A citit în română primul poem, apoi a urmat Katharina cu versiunea în limba germană. Și tot așa. După ce actrița a citit varianta germană a ultimului poem citit de Costică, a venit rîndul primei reprize de pian. Bela Korenyi improviza frumos, în dulcele stil deja clasic al jazzului, diverse bucăți de folclor românesc, asta ca să mai poată zice cineva că ungurii și românii sînt ca tusea și junghiul. Nu sînt. Sau nu sînt toți. Noi, românii, și el, maghiarul, ne-am asumat riscul chiar de a ne simpatiza și de a ne plăcea unul pe alții (sau unii pe altul). A urmat Vasile, apoi eu, totul făcut cu o minuție și o rigoare demne de o întîmplare mai importantă. Însă și poezia e importantă în felul ei, dar asta să nu mai spuneți la nimeni, altfel riscați să vi se rîdă în nas. Seara, totul a mers perfect. Înainte de lectura propriu-zisă, fiecare dintre autori a fost prezentat și luat la întrebări de editorialistul cotidianului Die Presse, Norbert Mayer. Au fost întrebări și răspunsuri care le-au rupt celor din public cîteva hohote de surîs de la gură. Nu aș încheia această notă fără să spun că Institutul Cultural Român a ajuns pe harta culturală vieneză datorită lui Carmen Bendovski (director) și lui Gabriel Cohn (director-adjunct) – nu puteam să nu pomenesc aceste nume, căci ar fi fost ca și cum mi-aș fi propus să vorbesc despre un concert fără să spun cine a cîntat. Deci, da, a cîntat AC/DC în deschidere la Mozart, ăsta e adevărul.

Tuesday, June 12, 2012

Nu te feri de nuferii nefioroși!

Nuferii nefioroși sînt pe cale de dispariție. Nuferii fioroși, în schimb, niciodată nu s-au aflat pe vreo cale de dispariție. Pe calea de dispariție – cred ei – nu e bine să mergi, și nuferii fioroși au avut grijă ca, de fiecare dată cînd s-au pornit la drum, să o apuce pe cea mai scurtă cale de apariție, o cale de apariție lipsită de orice sentiment de avariție. Nuferii nefioroși preferă însă un mod de viață ceva mai aventuros, în disonanță cu rezonanța aparent prudentă pe care o practică nuferii fioroși. Calea de dispariție, care, teoretic, ar trebui să unească două puncte, nu unește în realitate decît un punct. Un nufăr nefioros pornește din punctul A, care este extremitatea matinală a oricărei căi de dispariție. Pornește, înaintează și apoi, ca din senin, dispare. Pornești la drum din punctul A, înaintezi pe calea de dispariție și ești cît se poate de conștient că poți dispărea oricînd, în orice punct înainte de punctul B. Nuferilor nefioroși le place acest joc. Le place – e puțin spus. Ei pur și simplu adoră acest joc, care este viața lor. Drumul pe care ei o apucă este tovarășul lor de joacă. Nuferii fioroși, în schimb, pornesc la drum avînd o acută conștiință a speranței, și nu e o speranță oarecare, ci o speranță cît o mare voință. Speranța ca voință e singurul tip de speranță pe care și-l permit nuferii fioroși. (Speranțele domestice nu-i interesează, iar speranțele soteriologice mai degrabă îi plictisesc.) Nuferii fioroși pornesc la drum din punctul A sperînd că vor apărea înainte de a ajunge în punctul B. Avem de-a face aici cu o mică subtilitate ontologică, desigur. Voința de a exista (apărînd), purtînd la început fardurile speranței, transformă conștiința nuferilor fioroși în nuferi fioroși în carne și oase. Interesant e ce se întîmplă atunci cînd calea de dispariție pe care se află un nufăr nefioros se intersectează cu calea de apariție pe care se află un nufăr fioros. Nuferii fioroși numesc acest punct Dispariția Apariției, iar nuferii nefioroși îl numesc Apariția Dispariției Dispariției. Și unii, și alții se tem de acest punct de intersecție. Preferă să nu aibă de-a face cu el. Dar nu întotdeauna reușesc să îl evite.

Vama Veche
11 iunie 2012

Friday, June 8, 2012

Două fragmente din OASE MIGRATOARE în care primarul general al Capitalei apare ca personaj

21.
Pentru a avea o mai bună imagine asupra modului cum a decurs discuția dintre primarul general și Fotograf, trebuie să spunem că primarul își pusese de curînd o dantură nouă, și limba acestuia, care nu apucase să se împrietenească cu noii locatari de porțelan ai gurii, mai dădea și rateuri atunci cînd articula anumite cuvinte. Probleme apăreau atunci cînd din gura primarului ieșeau cuvinte care conțineau consoane fricative, oclusive, semioclusive și, mai ales, constrictive surde, dentale sau prepalatale, și aceste cuvinte erau însoțite de un șuierat scurt și acut de parcă fiecare cuvînt s-ar fi dezumflat, ca un balon umplut cu litere decupate, de-ndată ce părăsea gura primarului. E dificil să îți stăpînești rîsul în aceste condiții, e ca și cum ai încerca să ții în frîu efectul unei cauze în plină activitate, cu o mînă dai drumul unei pietre în gol de la o anumită înălțime, și apoi nu faci altceva decît să speri că măcar de data asta piatra nu se va supune atracției gravitaționale, că piatra nu va găsi gravitația deloc atractivă. Rîsul îl atrăgea pe Fotograf ca un magnet atunci cînd primarul își șuiera cuvintele acelea chinuite, dar educația, sau poate dresajul social căruia i se mai spune și bună creștere, îl făcea să își înghită hohotele de rîs înainte ca acestea să ajungă afară, în atmosfera plată a biroului, unde ar fi avut șansa să întîlnească norul de parfum lăsat în încăpere de secretară, care acum se odihnea – norul, nu secretara – pe creștetul primarului. (…)

23. (…) În discuția cu primarul general, care are loc chiar în aceste clipe, Fotograful nu simte nevoia să intre în aceste zone dificile, se limitează să relateze, în linii mari, cu ce se ocupă Fabrica de Chipuri fără a-i oferi primarului detalii semnificative, primarul îl întreabă dacă fabrica, într-adevăr, există (șuierat scurt), Da, există, Și nu e înregistrată la Registrul Comerțului (șuierat prelung), Nu, nu este, Și n-ar fi trebuit să fie (șuierat mediu), Nu, n-ar fi trebuit să fie, De ce (șuierat mov), Pentru că fabrica nu produce decît ființe și ființele astea nu se comercializează, nu se vînd, eu nu vînd nimic, produc doar pentru mine, e ca și cum dumneavoastră ați face pîine de casă cu ajutorul unei mașini de făcut pîine, și nu cred că oamenii care fac pîine în casă dau fuga la Registrul Comerțului să își înregistreze micile fabrici de pîine din bucătărie, Înțeleg (șuierat delicat), Deci despre asta e vorba (șuierat sofisticat), Da, despre asta e vorba, Și ființele astea pe care le produceți cum sînt (șuierat strident), Ființele astea nu au decît chip și suflet, nu au mîini și picioare cum avem noi (șuierat astringent), Nu au (șuierat interogativ lila), Și cum merg (șuierat precipitat), Merg așa cum merge sufletul, Și cum merge sufletul (șuierat intens), Habar n-am, ceea ce am este doar o bănuială și bănuielile mele le țin doar pentru mine, dacă îmi dați voie. Primarul general este vizibil contrariat de parcimonia cu care Fotograful îi oferă informații despre Fabrica de Chipuri, care nici măcar nu este o fabrică, ci un fel de mașină de făcut pîine. Primarul îl întreabă pe Fotograf despre oase, Și oasele cum sînt (șuierat fluid), Sînt trei oase de vită foarte frumoase, E adevărat că sînt din India (șuierat scurt și la obiect), Nu, nu e adevărat, Dar de unde sînt (șuierat miop), De la un supermarket din centru, Deci sînt oase românești (șuierat mixt), Bineînțeles că sînt românești, Și ziceți că oasele astea sînt un fel de suflet (șuierat bipolar), Nu sînt un fel de suflet, sînt exact un suflet, Și ele se reîncarnează în ființele astea ale dumitale (șuierat hipic), Da, Pe care aș putea și eu să le văd (șuierat cotit), Doar în poze, deocamdată. Primarul înghite în sec, visul de a-și prinde la rever un nou record mondial nu dădea semne că ar dori să prindă viață. Discuția părea să se stingă de la sine, cînd, deodată, primarul general l-a întrebat pe Fotograf: Și dacă ți-aș spune că aș vrea ca oasele dumitale să se reîncarneze în persoana mea (șuierat de locomotivă în călduri). Fotograful a fost luat prin surprindere de această propunere, încerca să își imagineze oasele de vită așezîndu-se în poziția de reîncarnare pe pieptul gol al primarului sau poate pe spatele lui, dar vocea Fotografului nu a mai așteptat ca imaginea să prindă contur, Nu știu, va trebui să vorbesc cu oasele, fiindcă sufletul alege în cine se reîncarnează, Cum, dumneata vorbești cu oasele (șuierat fantomatic), Da, se poate spune că vorbesc cu ele, deși mai mult ele vorbesc cu mine, Fantastic, domnule (șuierat periferic în re minor), Păi, chestia asta e de Cartea Recordurilor (șuierat triumfalist surd). Primarul insistă ca Fotograful să îi arate oasele și să-i prezinte ființele în care oasele s-au reîncarnat, și Fotograful îi cere un timp de gîndire. Timpul de gîndire nu s-a scurs, el curge încă, și va continua să curgă și după ce această poveste va părea că a ajuns la sfîrșit. Sfîrșitul nu există în realitate, sfîrșitul este doar o convenție. Din fericire, sufletele nu sînt deloc convenționale.

Monday, June 4, 2012

Ce (mai) înseamnă un milion de morți?

Nu e o carte* despre care să se exprime criticii literari, ci mai degrabă criticii mortuari, asta, desigur, dacă între cele două categorii de critici ar exista cumva vreo diferență, și sigur există, dar nu despre asta este vorba aici. Fiind o carte al cărei conținut nu este alcătuit din litere cuvîntătoare, ci doar din semne mute, dintr-un singur semn, de fapt, un sicriu în miniatură reprodus cu tenacitate de un milion de ori la rînd, un sicriu tăcut, foarte închis în sine, criticii literari n-ar avea ce să caute pe acest teritoriu monoton și excentric, poate chiar înspăimîntător.

O carte cu coperte negre, care se intitulează UN MILION DE MORȚI, cu 139 de pagini (dintr-un total de 144) care arată cît se poate de neortodox, nu are în nici un caz darul de a îndemna la lectură. Exclus la lectură! Ce să citești? Morți? Cum să citești morți? Unde s-a mai pomenit ca o persoană cultă și respectabilă să citească morți, fie ei sub forma unui sicriu minuscul reprodus de un milion de ori?! Mai bine să citești niște vii de pe urma cărora poți trage eventual și niște foloase, decît să citești morți, nici măcar celebri. Un milion de morți neștiuți de nimeni alcătuiesc această înscenare cumplită pusă la cale de mortafizicianul Mitoș Micleușanu.

Cîteva instrucțiuni de utilizare a acestei cărți:

1) Această carte poate fi folosită ca OGLINDĂ. O deschizi la întîmplare și privești pagina din stînga. La început nu vei vedea decît ceea ce este tipărit acolo. Te muți cu privirea pe pagina din dreapta, și foarte probabil că vei fi descumpănit. Nu te descuraja! E vorba de o oglindă ceva mai specială. Oglinda care este această carte îți arată ororile de care omul e în stare, îți arată o parte din zonele întunecate ale umanității, te arată chiar pe tine, poate: tu ești o simplă liniuță, una dintr-un viitor eșantion de un milion de morți.

2) Această carte poate fi folosită ca ABECEDAR. Copiii trebuie învățați încă de mici ce este lumea și cu ce se ocupă viața. Destul cît au desenat bastonașe și cîrje! (Așa e viața: în copilărie desenezi bastoane și cîrje, pentru ca la bătrînețe chiar să ajungi la mîna bastoanelor și cîrjelor!) E timpul, poate, ca unii dintre copii să mai deseneze și sicriașe, să se acomodeze, chiar dacă pentru început la un nivel mai degrabă semiinconștient, cu latura mortală a vieții.

3) Această carte poate fi folosită ca MANUAL DE ISTORIE. În manulele de istorie, mai mult decît în cele de geografie, se moare. Istoria este o poveste, de cele mai multe ori reală, în care se moare. UN MILION DE MORȚI este, să zicem, un capitol (sau, în cazul în care oroarea este de amploare, un subcapitol) al unei istorii în care s-a murit pe capete.

4) Această carte poate fi folosită drept POMELNIC. Un pomelnic în care morții sînt mai importanți decît numele arbitrare pe care le-au purtat în timpul vieții. Să te rogi pentru un milion de morți deodată, pomenindu-i pe toți în același timp, este o provocare pentru orice profesionist al rugăciunii.

5) Această carte poate fi parcursă ca un ROMAN (GRAFIC) DE AVENTURI. Un roman de aventuri în care doar se moare, și nimic altceva nu se mai întîmplă. Fie cineva, de fiecare dată aceeași persoană, moare de un milion de ori la rînd, fie un același criminal ucide un milion de oameni aparent diferiți.

6) Această carte poate fi o subtilă CARTE DE TELEFOANE. O carte de telefoane în care nu există nici nume, nici numere. Există la orizont, în schimb, o eternitate de minute gratuite.

7) Această carte poate fi o CARTE DE RUGĂCIUNE. O deschizi la întîmplare și te rogi. Morții pe care îi ai în față (cîte 7200 de morți pe fiecare pagină) îi vor imprima rugăciunii tale o demnitate suplimentară. Important e să nu îți imaginezi că morții din fața ta sînt fictivi. Nu trebuie să faci greșeala asta. Nici un mort nu este fictiv. Imaginează-te într-o hală imensă, cu 7200 de morți întinși unul lîngă celălalt, și tu plimbîndu-te printre ei și rugîndu-te. Poți fi sigur că rugăciunea aceea nu seamănă cu nimic din ceea ce știai tu că ar fi rugăciunea.

8) Această carte poate fi, să zicem, un ABAC, unul atipic, firește. Dacă în antichitate era folosit pentru efectuarea a tot felul de calcule, de ce n-ar putea abacul, în postmodernitate, să fie folosit pentru număratul morților?! În plus, nu este lipsit de interes că "abac" provine de la semiticul "abq", care înseamnă pulbere sau nisip sau praf. Ce altceva se alege de noi în cele din urmă?

Una peste alta, această carte absolut superbă în inutilitatea ei aparentă este o minunată carte de meditație, fără profesor.

* UN MILION DE MORȚI, Editura Tracus Arte, Ⓒ Mitoș Micleușanu, 2012