Wednesday, September 19, 2012

Știu cine va lua anul ăsta Nobelul pentru literatură

Philip Roth. El îl va lua. Anul ăsta. Dacă nu anul ăsta, sigur îl va lua anul viitor. Plus minus un an. Un an trece repede. Mă bazez pe o serie de experiențe personale, mai puțin pe ghioc și pe datul în bobi. Dacă voi avea dreptate, promit să nu mă înscriu în nici una dintre asociațiile profesionale de magie albă sau neagră. Anul trecut, am scris acest text despre doi laureați Nobel, care nu îmi datorează, de fapt, nimic. Pe durata procesului de revelare rothiană, nici un animal (gen găină, potențial decapitată) nu a avut de suferit. Nu sînt nici posesor de Rothweiler, dimpotrivă.

Sunday, September 16, 2012

Cea mai bună recenzie posibilă

Ieri am primit de la Motanov Motanul Mov (lider spiritual și flacără violet a Revistei de Povestiri) un mesaj de la o cititoare:

„Am citit primul numar cu un zambet mare, mare, cel mai mare, pana acum un sfert de ora cand am ajuns la povestea lui Iulian. Copilul ia din gavane ochii de sticla ai orbului si ii baga in gura. M-a socat in asa hal fraza asta, ca mi s-a infiorat tot corpul si a inceput sa pulseze ca o rana (nu durea totusi). Nu am reusit sa mai inteleg nimic apoi din ce citeam, am fost prea zguduita de imaginea unui copil care culege ca pe niste flori ochii lucitori si ii baga in gura ca pe acadele. Deci, nu am mai inteles nimic apoi pana m-a izbit a doua fraza in moalele capului: femeia toarna vin in gavane si le soarbe de sapte ori, repeta asta de 7 ori si apoi la infinit in capul meu.

O sa recitesc, bineinteles, povestea cand o sa mi se culce la loc firele de par din cap. M-am gandit sa-ti comunic, totusi, prima impresie, pentru ca eu cred ca e intotdeauna cea mai buna. Transmite-i, te rog, lui Iulian ce ti-am spus si mai spune-i ca e ca si cum m-a electrocutat, creierul mi-a amortit, apoi m-a electrocutat inca o data. Si iti scriu mesajul asta asa, cu creierul ars, fara sa am curaj sa redeschid revista. Nu as fi crezut niciodata ca un om poate sa gandeasca o imagine de felul asta, si sa o transmita cu atata forta, incat sa mi se infiga direct in creier cu atata violenta.

Sper ca nu ti-am pierdut timpul prea tare, eu cred ca motanii mov citesc oricum in general mai repede ca orice alta fiinta de pe Pamant. Si mai sper sa nu crezi ca am exagerat cu ceva, te asigur ca nu e deloc asa. Mi-a bulversat intreaga fiinta cu doua fraze.“

Textul care a stat la baza tulburătoarei reacții este acesta:


SĂ DESPĂRȚIM POEMUL ÎN PĂRȚI DE ORBIRE

1.
În fața ușii e un orb culcat pe spate. Un copil se apropie de el, îi vîră mîna în orbite, îi scoate ochii, și-i bagă în gură. Ochii de sticlă ai orbului sînt dulci. Sticlarul care i-a făcut s-a gîndit la toate, copilul e al lui.

De orbul culcat în fața ușii se-apropie acum o femeie, în mîna stîngă ține o carafă de vin roșu, în dreapta ține o carafă de vin alb. Se-apleacă peste orb și-i umple cu vin alb orbita stîngă, pe cea dreaptă i-o umple cu vin roșu.

Deasupra ușii e un ceas, vorbește toate limbile pămîntului.

Cînd te apleci pentru a-i bea vinul din orbite, orbul își ține respirația. Îi sorbi vinul ca și cum ai trage dintr-o țigară udă.

Îi sorbi vinul orbirii și el își ține respirația.

De șapte ori la rînd femeia îi umple orbului orbitele cu vin, de șapte ori la rînd tu îi bei vinul, i-l sorbi ca și cum ai înghiți un fum lichid, cînd alb, cînd roșu.

Copilul sticlarului a adormit cu ochii orbului în gură.

Ceasul de deasupra ușii se uită la tine, încearcă să te tragă de limbă. Tu taci și intri.

2.
Stăpînă îți e umbra, soarele ți-e martor. Ca pe un cîine umbra te trage după ea, te trage-n camera unde pereții-n carne-ți intră.

Există un perete care se visează femeie, există o femeie care se visează bumbac, există o carne (de femeie) care se visează abur, există un abur (de femeie) care se visează perete.

Albe ca varul sînt mîinile care ies din perete. Uterul de bumbac s-a deschis ca o floare de nu-te-mai-uita, femeia (din perete) naște o femeie (de aceeași vîrstă). Peretele mîngîie femeia nou-născută.

De partea cealaltă a ușii, orbul a adormit. Orbitele ochilor lui sînt două pahare de cristal din care neîncetat se bea.

Copilul înghite-n somn ochii de sticlă. Un perete se dizolvă în carnea femeii care tocmai s-a trezit.

P.S.: Poemul ăsta l-am scris la un moment dat, privind insistent fotografia-colaj de mai jos (făcută de Criss Tina):



Wednesday, September 12, 2012

Monday, September 3, 2012

Poemul bătăilor de inimă


Cînd ne năşteam
cineva ne aştepta la ieşirea din tunel
ne aştepta cu lapte şi sare
ne vorbea printre dinţii lui de vată de zahăr
ne spunea luaţi voi frumos cîte trei miliarde de bătăi de inimă
ascundeţi-le în buzunarul de la piept
şi aveţi grijă ce faceţi cu ele
altele nu mai pupaţi

Apoi se întîmpla dar într-un alt timp pe altă spirală
că îmi visam inima bătînd din mîini şi din picioare
îmi priveam cu groază bătăile inimii cum goneau de nebune
pe o cîmpie însorită pe o cîmpie însîngerată
mă duceam la ea şi o rugam să bată mai rar
mă aşezam în genunchi în faţa inimii mele
îi spuneam bate şi tu mai rar
unde te grăbeşti aşa
n-aş vrea să se termine prea curînd
las-o şi tu mai moale cu bătaia asta
nu vezi în ce situaţie mă pui
n-aş vrea să se termine prea curînd
abia am găsit-o îi ziceam nu vezi
uită-te şi tu îi ziceam cum doarme la pieptul meu
bate şi tu mai rar