Thursday, December 5, 2013

Un poem după un scenariu de Salinger

În „Seymour: o prezentare“, Salinger descrie, prin gura lui Buddy, personajul-narator al prezentării, două poeme (din cele 184) ale lui Seymour, penultimul și ultimul. Cele două descrieri sună așa:

„Penultimul poem înfățișează o tînără soție și mamă care are ceea ce se definește în vechiul meu manual de căsătorie drept o legătură extraconjugală. Seymour nu o descrie pe tînără, dar aceasta apare în poem chiar în clipa cînd cornetul acela al lui scoate niște note extraordinare, așa încît o văd ca pe o femeie extrem de frumoasă, de o inteligență moderată, de o nefericire nemoderată și care nu e exclus să locuiască în vecinătatea Muzeului Metropolitan. Într-o seară, femeia vine acasă foarte tîrziu de la o întîlnire – în imaginația mea, are ochii împăienjeniți și e mînjită cu ruj – și găsește pe pat un balon. Cineva l-a lăsat pur și simplu acolo. Poetul nu spune, dar nu poate fi altceva decît un balon de jucărie, mare, umflat, probabil verde, așa cum arată Central Park primăvara.“

„Cel de-al doilea poem, ultimul din colecție, descrie un tînăr văduv, dintr-o suburbie, care într-o noapte șade pe pajiștea din fața casei, îmbrăcat în pijama și halat de casă, și privește luna plină. O pisică albă, plictisită, aparținînd, clar, gospodăriei și, aproape sigur, un fost pion important al casei, vine lîngă el, se rostogolește pe spate, și omul o lasă să-i muște mîna stîngă în timp ce el contemplă luna.“
(Polirom, 2002, traducere de Antoaneta Ralian)

Buddy, fratele cu doi ani mai mic al lui Seymour (care s-a sinucis la vîrsta de 31 de ani), nu divulgă nici un vers din cele două poeme, dar nici din restul de pînă la 184, căci drepturile de autor sînt deținute de văduva lui Seymour, un artificiu inteligent găsit de Salinger pentru a păstra tăcerea asupra unei absențe.

Aceste două poeme absente m-au intrigat, m-au obsedat, așa că am scris unul dintre ele, doar pe primul, deocamdată:
 
Penultimul poem al lui Seymour

Pe drumul de întoarcere spre casă
chipul ei o piatră funerară albă strălucește în lumina electrică a felinarelor
gura neglijent rujată e o rană deschisă
o șuviță desprinsă din părul strîns la spate în mare grabă
îi traversează fața pendulînd de pe un obraz pe celălalt

Pe drumul de întoarcere spre casă
femeia își lasă-n urmă tăcerea vinovată
ca un fum

Extazul e un păianjen ce locuiește în coada ochiului stîng al femeii
tristețea e un păianjen ce locuiește în coada ochiului ei drept
cînd țese unul doarme celălalt și invers

Păianjenul extatic tocmai ce și-a țesut bucata sa de pînză
și s-a așezat cuminte la colțul lui în pliul unui rid
ochiul stîng i-acoperit de mătasea tulbure-a extazului
acum e rîndul păianjenului tristeții să-și țeasă pînza peste ochiul drept
și cine și-ar fi putut imagina că păienjenișul
care ca un amurg de vară i s-a lăsat femeii peste ochi
poate fi prins într-o formulă ce ține de chimia nupreaclară
fibroină alfa-alanină acid glutamic albumină sericină
extazul și tristețea iată avînd același sînge și aceeași mamă

Femeia deschide cu nesfîrșită grijă ușa casei
și intră în mormînt
păianjenii ochilor dorm cu gurile deschise fiecare culcat în cuta lui
copilul femeii doarme pe fundul unui ou cu pereți de cărămidă
visează o femeie mușcată de gură de un cîine
gura femeii e o rană deschisă cîinele latră copilul suspină
femeia mamă îi este celui ce-o visează
cîinele suspină copilul latră abia șoptit

Bărbatul adormit pe canapea
își mîngîie în somn bolta încrețit-a frunții
visează un cîine mușcat de gură de-o femeie
gura cîinelui e o rană deschisă din care femeia bea și bea
bărbatul tată îi este copilului din ou și soț femeii care-acum
despică întunericul casei cu nesfîrșită grijă
îndreptîndu-se spre dormitorul odinioară viu acum pustiu

Femeia intră-n dormitorul luminat discret de-o veche lampă care stă de veghe
privirea împăienjenită de tristețe și extaz îi cade pe
balonul sferic verde așezat pe pat de-o mînă criminală sau poate inocentă
femeia ia balonul în mîini îl strînge cu furie la piept îi simte zbaterea și pulsul
respirația copilului e-nchisă în acel balon
copilul a umflat balonul cu aer din plămînii lui
femeia se întinde-n pat cu respirația copilului în brațe
adoarme și viseaz-un cîine cu botu-nsîngerat ieșind din coaja unui ou

Thursday, November 14, 2013

Terorista despre Manualul Îmblînzitorului de Cafele

Prin 2007, terorista luciat a scris cîteva rînduri despre blogul meu pe celebrul ei blog (terorista.ro). Îi plăcuseră mai ales textele (pe atunci proaspăt scrise) din Manualul Îmblînzitorului de Cafele.
În urmă cu vreo lună, i-am scris un mesaj pe e-mail, spunîndu-i că acele texte s-au transformat într-o carte și că aș vrea să îmi dea o adresă unde să-i pot trimite un exemplar. N-a vrut să îmi dea adresa, a preferat să rămînă misterioasă pînă la capăt. :) Mi-a spus că își va cumpăra cartea, și chiar și-a cumpărat-o. Ieri am primit un mesaj de la ea. Citise Manualul și a simțit nevoia să îmi scrie cîteva cuvinte, care, desigur, m-au bucurat. Redau aici un fragment din impresia de lectură a teroristei (cu acordul ei, natürlich):

Buna seara!

Am petrecut citeva ore frumoase cu cartea ta, la cafeaua (cafelele) de dupa-amiaza, care mai sa se inverzeasca de invidie ca le-ai bagat mai mult in seama pe surorile cafele-de-dimineata. 

Mi-a placut din toate punctele de vedere, inclusiv cum arata (si coperta, si, mai ales, plansele de final). Mi-am ales cafeaua mea preferata - e Umbra delphinii. Nu-i asa ca toata lumea face asta, toti cititorii, isi aleg una? 

Mi se pare ca sint de fapt doua carti intr-una, iar cea de-a doua, cu plansele, e absolut adorabila, mi-as fi dorit-o mai extinsa, eventual cite una pe o pagina, poate si cu alte ilustratii pe linga poze. Dar si prima parte mi-a placut rau! Oricum, poate zic prostii cu plansele intr-un album/volum separat, nu e un repros - ah, tocmai mi-a mai venit o idee, puteau fi si sub forma de cartoline, intr-un pachet ca de carti de joc.

Și cafeaua ei preferată:



Sunday, October 20, 2013

Draga mea,

Dacă îți scriu aceste rînduri, nu înseamnă decît că mi s-a făcut dor să scriu, nu să ÎȚI scriu, ci să scriu, deși, vezi bine, ție îți scriu, și te rog să încerci să mă înțelegi și să mă ierți că îți scriu doar pentru că mi-e dor să scriu, pur și simplu mi s-a făcut dor de scris, mi s-a făcut dor de insectele astea contorsionate cărora unii le spun litere, mi-e dor de A-ul din animalul care încearcă, fără succes, să ne îmblînzească disperarea, și de B-ul din burta peștelui care ne înghite fără o vorbă, și de C-ul din cer și din cerc, de D-ul din demonii care, noaptea, ne țin de vorbă, de E-ul dintr-o oaie rătăcită pe cîmpia lichidă care ne apare, din cînd în cînd, în vis, iată încă un E, cel din marginea cîmpiei, mi-e dor de F-ul din fisticul pe care îl spărgeam între măsele, și de G-ul din gura iubitei, și de H-ul spre care se îndreaptă pionul care se visează regină, și de I-ul din ia înflorată pe care o purta femeia aceea, care, într-o vară îndepărtată, mă îmbia la uitare cu un joint, mi-e dor de J-ul din acel joint, dar și de J-ul din jalea care mă cuprindea cînd înțelegeam că Oblomov doarme și visează doar pentru a-mi da mie de urmă, și de K-ul din kilogramele de piersici pe care le mîncam pe vremea cînd eram bolnav și sărac și locuiam într-o mansardă care mă împingea la sinucidere (nu a reușit, vezi bine, să mă îmi dea brînciul final), mi-e dor de L-ul lui Louis Armstrong și-al lui Louis Sclavis, și de M-ul din mansarda în care mi s-a spus de la obraz că sentimentele, dragul meu, bat creierul la fund la orice oră sau cam așa ceva, mi-e dor de N-ul din numele mamei mele, Natalia, și de O-ul din golul pe care, o vreme, l-am purtat pe sub cămașă ca pe un medalion, mi-e dor de P-ul dintre picioarele femeilor care m-au făcut bărbat, și de R-ul rîsului care mi s-a topit sub limbă, pe limbă, intrîndu-mi prin limbă în sînge, mi-e dor și de R-ul rochiei pe care am îmbrăcat-o într-un spital pe vremea cînd, bolnav de singurătate, simulam o boală atît de străină de mine, mi-e dor de S-ul singurătății care ani de zile m-a încălzit la sîn ca pe un șarpe pe care lumea îl confundă cu pălăria de fetru a lui Fedru, și de T-ul numelui meu de familie, pe crucea căruia zac răstignit de mai bine de patruzeci de ani, mi-e dor de U-ul din umbră și umbrelă, și de V-ul din vorbecăiala pe care am practicat-o sperînd că, într-o zi, ochii și limba mi se vor amesteca și vor da naștere unui organ care vede mai mult decît spune, mi-e dor de X-ul xilofonului lui Gary Burton și al cromozomului X, mi-e dor de Y-ul cromozomului Y, rătăcit pe puntea yachtului biblic al lui Noe, mi-e dor de Z și de toate zilele îngrămădite în trecutul meu atît de prezent, sper că ești bine.
IT

Tuesday, October 8, 2013

Se poate tăcea cervical și prelung

Sînt deja cîteva luni de cînd trăiesc în casă cu o lebădă mută. O folosesc pe post de narghilea. Da, ați înțeles bine: lebăda mută este narghileaua care îmi umple plămînii cu tăcere. O hrănesc cu pîine, boabe și alge, iar ea mă hrănește cu tăcere. Ziua o duc să înoate pe lacul din spatele casei, dar, odată cu lăsarea serii, o aduc înapoi în casă. Îmi lipesc gura de ciocul ei portocaliu, ușor întredeschis, și inspir adînc. Ca dintr-o narghilea acoperită cu pene trag în piept muțenia aceea cervicală care îi traversează gîtul. Tăcerea lebedei îmi ajunge în plămîni și, mai departe, se întîmplă exact ceea ce trebuie să se întîmple: tăcerea se amestecă cu oxigenul din aerul inspirat, și compusul lor îmi traversează pereții alveolelor pulmonare și ai capilarelor și ajunge în sînge, unde apoi se descompune în elementele inițiale din care a fost alcătuit. Sîngele, ca un cărăuș cumsecade, transportă oxigenul la organe, iar tăcerea o duce direct la creier.
Azi-dimineață m-am trezit cu o durere îngrozitoare de burtă. Am mers la toaletă și, după cîteva minute de suferință, am eliberat conținutul care mă chinuia. Cînd m-am uitat în vasul de WC, am văzut un ou mare și galben plutind la suprafața ochiului de apă. Am încercat să țip, dar din gît nu mi-a ieșit nici un sunet. Am aruncat cu teamă o privire în oglindă și am văzut ceva ce aducea cu o lebădă. Mi-am spus că, poate, visez. M-am ciupit atît de tare, încît mi-a dat sîngele. Nu visam. Am ieșit din baie împleticindu-mă, am deschis cu greutate ușa camerei mele în care voiam să mă închid și să nu mai ies pînă cînd nu se va fi sfîrșit acest coșmar, și atunci am văzut-o pe lebăda mea tolănită în fotoliu, picior peste picior, îmbrăcată cu niște haine de-ale mele, citind cu voce tare dintr-o carte de poeme. Vocea lebedei era chiar vocea mea. Fosta mea voce, mai exact. (din volumul „Teoria tăcerii“, aflat în lucru; foto credit: www.carpatzoo.ro)

Friday, February 15, 2013

Poetry-shirt

Ca poet, e OK să ți se ia poezia la purtare, e chiar foarte plăcut să știi că poezia ajunge să stea lipită de corpul unei femei, care o poartă prin lume, nu mai insist cu această introducere, mai bine vă las să citiți poemele și să vedeți tricourile: http://poetry-shirt.blogspot.ro.



Wednesday, February 6, 2013

Poezia există încă dinainte de apariția poeților

Amicul Andrei Crăciun, un tînăr domn foarte talentat, cu verb iute și expresiv, a publicat în Adevărul o serie de materiale despre Chile, de aia am și simțit să îi spun, în scris, o istorioară.

Dragă Andrei, vreau să îți spun o mică povestioară despre un chilian. De fapt, e o știre pe care, ai să rîzi, am citit-o în ziarul Libertatea, pe ultima pagină, în noiembrie 2002. Am lucrat mulți ani în presa scrisă, poate prea mulți, și în tot acest timp am citit mii și mii de știri, dar nici una cu un asemenea potențial poetic. Dacă spun că este cea mai frumoasă știre din lume, aș putea cel mult să exagerez, dar nicidecum să mă înșel.

Chilianul este pictorul Roberto Matta Echaurren, și aș vrea să amîn (cîteva rînduri) știrea pentru a-ți povesti o altă întîmplare. Matta a fost în grupul suprarealist al lui André Breton, împreună cu Victor Brauner și alții, dar, după ce a avut o aventură cu soția pictorului Arshile Gorky (armean-american), Breton l-a exclus din grup. Întîmplarea a făcut ca Gorky, bolnav de cancer și părăsit de soție, să se spînzure în 1948, la 44 de ani. Breton nu l-a iertat pe Matta decît vreo cîțiva ani mai tîrziu, în 1959, cînd, în casa poetei Joyce Mansour, a avut loc un performance, intitulat „Exécution Du Testament Du Marquis De Sade“, al artistului Jean Benoît. Printre alte torturi puse în scenă, Benoît a luat un fier înroșit și și l-a aplicat pe piept. Matta, care era în public, s-a ridicat de pe scaun, s-a dus pe scenă, a luat fierul înroșit și a făcut același lucru: și-a ștanțat pieptul cu fierul înroșit. Breton a văzut scena și a fost impresionat.


Matta a murit în Italia, pe 23 noiembrie 2002 (tot într-o zi de 23 de noiembrie a murit și Urmuz), și, în această zi, ceva extraordinar s-a întîmplat în Chile, iată știrea din Libertatea:
„Un sicriu cu cadavru cu tot, căzut dintr-un vehicul implicat într-un accident, a zăcut ore întregi în mijlocul unei șosele, într-o localitate din Chile, fără ca nimeni să anunțe poliția. Trecătorii au crezut că este o operă suprarealistă în onoarea pictorului Roberto Matta Echaurren, care murise în ziua respectivă“.


Poezia există încă dinainte de apariția poeților.

Cu drag, Iulian



Matta, „Visul arhitectului“

Tuesday, February 5, 2013

Curs de scris

După 20 de ani de scris (dintre care primii trei au fost de alfabetizare) și vreo 8 ani de vorbit la Radio Guerrilla (dintre care vreun an și ceva am vorbit mai mult gînd), am ajuns și în situația, iată (link-ul), de a vorbi despre scris. Bine, despre scris am mai vorbit și pînă acum, doar că gratis.


Detalii, pe blogul artskul.

Wednesday, January 23, 2013

Vai, dar eu vă admir sincer!


Vocea șefului de cabinet a avut o ezitare, o pasăre ale cărei aripi nimeresc într-un gol de aer, dar pasărea se redresează repede și șeful de cabinet își șterge stupoarea de pe cerul gurii și spune: Nutresc speranța că domnul primar general nu va avea nimic împotrivă, vă doresc o zi bună și, dacă îmi dați voie, să știți că eu vă admir sincer, îmi place ceea ce faceți și nu vă consider deloc un satanist, dimpotrivă, o zi bună încă o dată. 
Oamenii ajung să se admire unii pe alții din te miri ce, e de-ajuns să îți apară numele într-un anunț de mică publicitate, Cutare Cutărescu, vînd motoretă an fabricație 1974, stare bună de funcționare, plus piese de schimb originale, că imediat se găsește cineva care să te admire sincer și să nu te considere deloc un vînzător de motorete în stare bună de funcționare, dimpotrivă.  (din Oase migratoare)


Friday, January 18, 2013

Licitație pentru Tudor Jalbă-Șoimaru

[Update: Ambele piese au fost adjudecate, și bravo lor!]

Ar fi minunat dacă binele și-ar face datoria. Pentru ca asta să se întîmple, binele trebuie însă ajutat, oamenii trebuie să colaboreze cu binele, să îi dea o mînă de ajutor, fiindcă nici binele ăsta nu poate face totul de unul singur.
Povestea lui Tudor, un băiețel de 3 ani, poate fi citită aici. Nu este o poveste veselă, dar colaboratorii binelui o pot ameliora. Dacă pot fi unul dintre acești colaboratori, cu atît mai bine.
La licitația pentru Tudor contribui cu două piese de mobilier poetic, să le zic așa.

1) Un exemplar din Înainte / după – 52 de apariții trans-vizuale generate de hazard (ICARE, 2003), un joc suprarealist vizual făcut de Dan Stanciu, Gheorghe Rasovszky, Sasha Vlad și subsemnatul. Dați-mi voie să vă spun că această carte e deja o raritate. Ar fi fost o raritate și dacă exemplarul pe care îl ofer la licitație nu ar fi fost numerotat (nr. 79) și nu ar fi fost semnat de toți cei patru autori. Prețul: 70 de lei.



2) Un colaj original de Herta Müller, cu o dedicație pentru mine pe verso. Povestea e în felul următor: colajul ăsta a ajuns la mine prin 2001-2002, cînd lucram la volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum (2002), pe care l-am inițiat & coordonat. Era contribuția Hertei Müller la această carte, i-l trimisese doamnei Lygia Naum, iar doamna Naum mi l-a dat mie (să îl scanez și să îl pun în carte). Colajul a apărut în volum reprodus ca atare, dar și în română, în traducerea Norei Iuga. Doamna Lygia Naum a fost foarte bucuroasă de apariția acestei cărți colective – colajul mi l-a făcut cadou. 
În vara lui 2008 m-am cunoscut cu Herta, am stat de vorbă cu ea, am povestit mult despre Lygia și Gellu Naum, și mi-a scris cîteva rînduri pe spatele colajului. Cum dar din dar se face rai, ofer acest colaj din toată inima.
Din cîte știu de la Ernest Wichner, colajele Hertei se vînd chiar și cu 1000 de euro bucata, așa că mă gîndesc că, pentru România, 300 de euro ar fi un preț corect. 



Thursday, January 17, 2013

Una dintre cele mai bune cărți scrise

de un autor român pe care le-am citit în ultima vreme este cartea lui Cosmin Perța, Teofil și Cîinele de Lemn (Herg Benet, 2012). Dacă nu ați citit-o încă, ar cam fi cazul, ca să nu ajungeți în dificultate în vreo conversație cu coledzii voștri, intelectualii. Acum, serios: cartea nu este pentru intelectuali, așa cum nici poezia, în general, nu este pentru intelectuali. Este pentru oameni care dețin misteriosul organ intern de receptare a poeziei. 

Altfel, mă bucur că mi-am resuscitat blogul prin intermediul acestei teofilii spontane.