Tuesday, October 8, 2013

Se poate tăcea cervical și prelung

Sînt deja cîteva luni de cînd trăiesc în casă cu o lebădă mută. O folosesc pe post de narghilea. Da, ați înțeles bine: lebăda mută este narghileaua care îmi umple plămînii cu tăcere. O hrănesc cu pîine, boabe și alge, iar ea mă hrănește cu tăcere. Ziua o duc să înoate pe lacul din spatele casei, dar, odată cu lăsarea serii, o aduc înapoi în casă. Îmi lipesc gura de ciocul ei portocaliu, ușor întredeschis, și inspir adînc. Ca dintr-o narghilea acoperită cu pene trag în piept muțenia aceea cervicală care îi traversează gîtul. Tăcerea lebedei îmi ajunge în plămîni și, mai departe, se întîmplă exact ceea ce trebuie să se întîmple: tăcerea se amestecă cu oxigenul din aerul inspirat, și compusul lor îmi traversează pereții alveolelor pulmonare și ai capilarelor și ajunge în sînge, unde apoi se descompune în elementele inițiale din care a fost alcătuit. Sîngele, ca un cărăuș cumsecade, transportă oxigenul la organe, iar tăcerea o duce direct la creier.
Azi-dimineață m-am trezit cu o durere îngrozitoare de burtă. Am mers la toaletă și, după cîteva minute de suferință, am eliberat conținutul care mă chinuia. Cînd m-am uitat în vasul de WC, am văzut un ou mare și galben plutind la suprafața ochiului de apă. Am încercat să țip, dar din gît nu mi-a ieșit nici un sunet. Am aruncat cu teamă o privire în oglindă și am văzut ceva ce aducea cu o lebădă. Mi-am spus că, poate, visez. M-am ciupit atît de tare, încît mi-a dat sîngele. Nu visam. Am ieșit din baie împleticindu-mă, am deschis cu greutate ușa camerei mele în care voiam să mă închid și să nu mai ies pînă cînd nu se va fi sfîrșit acest coșmar, și atunci am văzut-o pe lebăda mea tolănită în fotoliu, picior peste picior, îmbrăcată cu niște haine de-ale mele, citind cu voce tare dintr-o carte de poeme. Vocea lebedei era chiar vocea mea. Fosta mea voce, mai exact. (din volumul „Teoria tăcerii“, aflat în lucru; foto credit: www.carpatzoo.ro)

3 comments:

dan tanase said...

Mişto fragment. Această "Teoria tăcerii" pare-se că va fi plină de teoreme şi axiome. Apropo, am descoperit si eu un mod de a tăcea.
Se poate tăcea în pragul unei crize de nervi. Alegi să taci şi observi pragul, observi uşa, observi chiar şi nervii învolburaţi şi învârtoşaţi. Auzi un ecou pe un timbru grav: E strigător la cer!!!... Instinctiv, priveşti spre cer şi nu vezi niciun strigător. Doar nori.

Iulian Tănase said...

Foarte frumos!

Teresina Dindondan said...

cum oare te ai ciupit daca erai deja lebada? cu ciocul prin pene... destul de sado maso...