Wednesday, December 10, 2014

ALT AER | Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci




ALT AER
Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci
11 decembrie 2014 – 31 ianuarie 2015
Vernisaj: 11 decembrie 2014, 18:00, UNAgaleria (Strada Budișteanu 10, București)
Retrospectiva Jan Švankmajer: 12-14 decembrie 2014, ora 19:00, Cinemateca Eforie (Strada Eforie 2, București)

Expoziția ALT AER (OTHER AIR), conținând lucrări ale celor mai importanți artiști suprarealiști din Cehia și Slovacia, precum și ale invitaților speciali, artiști din România, va ajunge pentru prima data în România. Evenimentul va fi însoțit și de o retrospectivă a filmelor regizate de Jan Švankmajer, care va veni în București.
Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci este astăzi cel mai mare grup suprarealist din lume. Născut în 1920 la Praga, cu numele inițial de Asociația culturală Devětsil ( Brusture ), Grupul Suprarealiștilor din Cehoslovacia (Skupina surrealistů v ČSR), cum s-a numit din 1934, avea să marcheze într-un mod important viața culturală a Cehoslovaciei.
După ocuparea teritoriilor cehe de către Germania nazistă (1939) și mai târziu, după lovitura de stat a comuniștilor din Cehoslovacia (1948), grupul a activat în ilegalitate. Odată cu invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia din August 1968, orice apariție publică a grupului este interzisă prin lege iar membrii și adepții săi aveau să fie direct sau indirect persecutați. Cu toate acestea, Grupul a continuat să reziste timp de încă 20 de ani.
Ieșind din ilegalitate in anul 1990, Grupul a început să organizeze expoziții colective, atât pe teritoriile Cehiei și Slovaciei, cât și în străinătate (Franța, Marea Britanie, Germania, Rusia, Ungaria, Grecia). În 2014, Grupul Suprarealiștilor Cehi si Slovaci are 24 de membrii. Unul dintre cei mai activi este celebrul artist ceh Jan Švankmajer.
Lucrările lui Jan Švankmajer acoperă numeroase medii artistice. Un suprarealist auto-proclamat, el e cunoscut mai ales pentru filmele sale de animații și ficțiune, care au influențat în mare măsură artiști ca Terry Gilliam, frații Quay și mulți alții. Švankmajer și-a câștigat reputația pentru utilizarea distinctivă a tehnicii stop-motion și capacitatea lui de a face filme suprarealiste, coșmarești și, în același timp, amuzante.
Realizările lui Jan Švankmajer și ale celorlalți artiști membrii ai Grupului Suprarealiștilor Cehi și Slovaci vor putea fi văzute pentru prima data în România, între 11 decembrie 2014 și 31 ianuarie 2015 la UNAgaleria, în București.
Expoziția ALT AER va fi însoțită de retrospective filmelor lui Švankmajer, între 12 și 14 decembrie, la Cinemateca Eforie, in București. Proiecțiile încep zilnic la ora 19:00.
Artiști: Jan Švankmajer, Eva Švankmajerová (†),Martin Stejskal, Karol Baron (†), Jan Daňhel, František Dryje, Jakub Effenberger, Jan Gabriel, Ivan Horáček, Lucie Hrušková, Josef Janda, Jan Kohout, Leonidas Kryvošej, Kateřina Kubíková, Roman Kubík, Andrew Lass, Albert Marenčin, Přemysl Martinec, Radim Němeček, Kateřina Piňosová, Bertrand Schmitt, Bruno Solařík, Ludvík Šváb (†),Václav Švankmajer, Roman Telerovský, Kristýna Žáčková, Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase, Sasha Vlad.

Curatori: Radka Prošková, Bruno Solařík
Eveniment organizat de Centrul Ceh București. Mai multe informații pe www.czech-it.ro.

OTHER AIR / ALT AER
Jan Švankmajer & Czech – Slovak Surrealists
December 11, 2014 – January 31, 2015
Opening: December 11, 2014, 18:00, UNAgaleria (Budișteanu 10, Bucharest)
Jan Švankmajer Retrospective: December 12-14, 2014, 19:00, Cinemateca Eforie (Eforie 2, Bucharest)

The Exhibition OTHER AIR, of surrealist artists from Czech Republic and Slovakia, as well as a special guests from Romania, will be presented for the first time in Romania. The event will be accompanied by a retrospective of films directed by Jan Švankmajer, who will come to Bucharest.
The Group of Czech-Slovak Surrealists is the biggest surrealist group in the world. Born in Prague in 1920, with the initial name of Devětsil [Butterbur], The Group of Surrealists in Czechoslovakia [Skupina surrealistů v ČSR], as it has been named in 1934, constituted of the very important part of Czechoslovak cultural life.
After the occupation of Czech Lands by the Nazi Germany (1939), activities of the Group went into illegality. A new surrealist circle was formed in the fall of 1947. After the invasion of troops of the Warsaw Pact to Czechoslovakia in August 1968, any public activity of Czechoslovak surrealism was again banned by the law and its participants were directly or indirectly persecuted. It operated in illegality for twenty years.
The Group of Czech-Slovak Surrealists (the name of the group after the peaceful division of Czechoslovakia into two states), has organized, since 1990, a number of collective exhibitions in prestigious galleries – home as well as abroad (France, United Kingdom, Germany, Russia, Hungary, Greece). As to 2014, The Group of Czech-Slovak Surrealists has 24 direct participants. Jan Švankmajer is one of the most well known members of the Group.
Jan Švankmajer is a Czech filmmaker and artist whose work spans several media. He is a self-labeled surrealist known for his animations and features, which have greatly influenced other artists such as Terry Gilliam, the Brothers Quay, and many others. Švankmajer has gained a reputation over several decades for his distinctive use of stop-motion technique, and his ability to make surreal, nightmarish, and yet somehow funny pictures.
Jan Švankmajer’s works as well as the works of other members of, The Group of Czech-Slovak Surrealists, can be seen for the first time in Romania, between December 11, 2014 and January 31, 2015, at UNAgaleria, Bucharest.
The exhibition will be accompanied by the retrospecive of Švankmajer’s films, between
12 and 14 of December, at Cinemateca Eforie, in Bucharest. The screenings will start at 19:00.
Artists: Jan Švankmajer, Eva Švankmajerová (†),Martin Stejskal, Karol Baron (†), Jan Daňhel, František Dryje, Jakub Effenberger, Jan Gabriel, Ivan Horáček, Lucie Hrušková, Josef Janda, Jan Kohout, Leonidas Kryvošej, Kateřina Kubíková, Roman Kubík, Andrew Lass, Albert Marenčin, Přemysl Martinec, Radim Němeček, Kateřina Piňosová, Bertrand Schmitt, Bruno Solařík, Ludvík Šváb (†),Václav Švankmajer, Roman Telerovský, Kristýna Žáčková, Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase, Sasha Vlad.

Curators: Radka Prošková, Bruno Solařík
The events are organised by the Czech Centre Bucharest. More informations on www.czech-it.ro.

(Textul este preluat de aici.)

Tuesday, December 2, 2014

Secta N(AUM)

Da, există o sectă naumiană, al cărei nume ar putea fi scris fie NAUM, fie N(AUM). Membrii acestei secte locuim, de obicei, într-un copac-animal. Noi facem plajă pe malul albastru al Mării Oarbe. Animalele noastre de companie sînt pisicile și pinguinii. Teribilul interzis ne este, iar jurnalele ni le scriem cu cerneală surdă. În felul nostru, sîntem niște zenóbili. Cînd ne uităm la ceas, dar asta se întîmplă foarte rar, ceasul ne arată, de la obraz, ora 8. Usturoiul ni-l procurăm îndeobște de la doamna Gerda. Doamna Gerda este o pitagoreică naivă, dar foarte conștientă de anumite legătuhi.

Pe doamna Gerda am văzut-o sîmbătă seară, la Teatrul Metropolis. Într-o mînă își ținea usturoiul, în cealaltă, olița de noapte. L-am văzut și pe Gellu Naum, care semăna izbitor de bine cu Oana Pellea. Gellu Naum și-a schimbat pielea cu Pellea, cam ca în Calea Șearpelui, să zicem. Oana Pellea este un foarte credibil membru al sectei N(AUM). La fel și Cristina Casian, care i-a dat viață, pe scenă, doamnei Gerda. La fel și Mariana Cămărășan, o regizoare care îmi place de ani buni. În 2006, s-a jucat la Palatul Voievodal spectacolul Regele moare la Curtea Veche, după Eugène Ionesco, în regia Marianei Cămărășan. Spectacolul mi-a plăcut enorm și am și scris la vremea aceea o cronică în Academia Cațavencu. Atunci a devenit Mariana una dintre regizoarele mele preferate, așa că nu m-am mirat cîtuși de puțin cînd am aflat, recent, că spectacolul N(AUM) de la Metropolis este regizat de Mariana. Mai devreme sau mai tîrziu, regizoarele mele preferate fac un spectacol după texte de Gellu Naum, și fac foarte bine făcînd asta. Există legătuhi active și fertile. Așa s-a întîmplat și în cazul Nonei Ciobanu, ale cărei spectacole de teatru din anii '90 m-au făcut să o iubesc. Apoi, s-a întîmplat – dar numai întîmplare n-a fost! – că Nona a făcut, în 2005, spectacolul Orfeu sau cum să te dezbraci de pene, după texte de Gellu Naum. Am plîns la acel spectacol și pentru că Lygia Naum murise de curînd, dar și pentru că era multă frumusețe pe scena Teatrului Foarte Mic.

Spectacolul* de la Teatrul Metropolis este absolut minunat, cumva de nepovestit. Într-o oră și jumătate, adică de la ora 8 pînă la ora 8, încape multă pohezie. Le mulțumesc Marianei, Oanei și Cristinei și le urez bun (re)venit în Secta N(AUM).

Iulian Tănase

*N(AUM), texte Gellu Naum, cu Oana Pellea și Cristina Casian; scenografia: Vladimir Turturică; regia: Mariana Cămărășan; un proiect UNTEATRU, susținut de Raiffeisen Bank, găzduit de Teatrul METROPOLIS, cu sprijinul Fundației Gellu Naum.
















(fotografie din spectacol, de pe pagina de Facebook a Oanei Pellea)

Saturday, November 1, 2014

Cum m-au influențat, ca poet, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu și Băsescu

 Primele poezii le-am scris pe timpul lui Ceaușescu doar pentru a-i arăta surorii mele, Simona, care se întorsese dintr-o tabără de vară cu cîteva diplome obținute la nu știu ce concurs de poezie, că și eu sînt în stare să scriu. Memoria mea, deși destul de proastă, a reținut totuși cîteva imagini cu tatăl meu ascultînd cu atenție niște poezioare naive și drăguțe pe care i le citea sora mea. Îmi amintesc două versuri din poezia „Culoare“: „Mă întreb ce-ar face lumea de n-ar avea culoare / și florile-n grădină ar fi moarte toate“. În timp ce tatăl meu o asculta, încîntat, pe fiică-sa, eu muream de rîs. Puțin probabil că versurile surorii mele mi se păreau proaste, puțin probabil că mi se păreau bune, căci habar n-aveam care e diferența între un vers bun și unul prost. Mă amuza încîntarea, altfel legitimă, a tatălui meu, precum și seriozitatea entuziastă a Simonei. Mereu am iubit-o foarte mult pe sora mea, chiar dacă nu întotdeauna m-am priceput să îi arăt asta, însă niciodată nu am scăpat ocazia de a rîde atunci cînd îmi oferea vreun motiv. La noi în casă mereu s-a rîs mult. Pentru mine, rîsul este o moștenire de familie. Poeziile pe care le-am scris pe paginile de la sfîrșit ale caietelor de școală nu erau nici mai bune, nici mai rele decît ale Simonei. Le-am scris cu rimă pentru că habar n-aveam că se putea și altfel. Ele reprezentau, cumva, un avertisment pentru sora mea: „Vezi, ai grijă! Dacă mai scrii mult poezii, o să scriu și eu, și n-o să te văd bine!“. Nu știu cînd s-a lăsat sora mea de scris, dar știu sigur că asta nu s-a întîmplat din cauza mea.

Ceaușescu murise deja cînd am simțit pentru prima oară o imperioasă și autentică nevoie de a scrie. Eram în clasa a zecea sau a unsprezecea și era iarnă. Afară ningea și aveam așa o stare de spleen, că fiecare fulg mă durea. Am luat acea ninsoare foarte personal. Atît de personal, încît, în mintea mea și, mai ales, în sensibilitatea hormonală a adolescentului care eram atunci, fiecare fulg de nea devenise o ființă vie care cădea din cer, ca într-un tablou de Magritte întors cu susul în jos. Dar pe atunci nu cred că auzisem de Magritte. Auzisem, în schimb, de Ion Iliescu. Acea nevoie stringentă și inexplicabilă de a scrie și-a făcut apariția în viața mea pe timpul lui Ion Iliescu, prin '90 sau '91. Figura s-a repetat un an (sau, poate, doi) mai tîrziu. Eram în clasa a douăsprezecea și era tot iarnă. Străzile Bacăului erau acoperite de o clisă cenușie prin care înaintam cu greu. Mă întorceam acasă (stăteam în gazdă la niște bătrîni cumsecade), cînd, deodată, m-a pocnit în față un poem. L-am scris mai întîi în cap, apoi, ajungînd acasă, l-am transcris. Nu era cine știe ce de capul lui, dar era din capul meu. Pe timpul lui Ion Iliescu am scris destul de prost. Eram începător și nici nu citisem mare lucru, așa că poeziile mele nu puteau fi mai bune decît erau. În 1996, cînd locuiam deja de vreo doi ani în București, i-am arătat poemele mele, nu foarte grozave, unei prietene, care mi-a spus: „Eu cred că tu nici nu știi ce-ai scris aici“. M-a încurajat să scriu și, chiar dacă eu aș fi continuat oricum să scriu, imboldul ei mi-a făcut bine.

Primul și ultimul premiu pentru poezie pe care l-am obținut vreodată în România s-a întîmplat pe timpul lui Emil Constantinescu, în 1997, cînd am primit marele premiu al concursului de poezie Flacără de gînd, organizat de Sindicatul Studenților din Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice București. Am participat la acest concurs ca student la Facultatea de Comerț. Pe lîngă o diplomă și o clepsidră pe post de trofeu, am mai primit un bon valoric pentru o pereche de jeanși Lee Cooper, o sumă de 30.000 de lei (aproximativ 5 dolari, la cursul valutar de atunci), pe care urma să îi încasez de la sediul revistei Luceafărul, unul dintre sponsorii concursului, și publicarea unui poem în paginile aceleiași reviste. Nu m-am dus să îmi revendic suma de bani, nu pentru că era mică (pe vremea aceea nici o sumă de bani nu era mică pentru mine), ci pentru că mă încerca un sentiment de jenă. Eu nu scriam poezie ca să cîștig nici bani, nici altceva, ci ca să nu mă pierd pe mine. În schimb, am lăsat jena la o parte și am mers cu acel bon valoric la un magazin din Piața Unirii pentru a-mi ridica perechea de jeanși, mi-am ales unii negri, pe care i-am purtat o bună bucată de vreme, și era ciudat sentimentul că poezia poate, iată, să te îmbrace. Tot pe timpul lui Emil Constantinescu am debutat în volum, în primăvara lui 1999, cînd am publicat Îngerotica, iar pe finalul mandatului lui Emil, în toamna lui 2000, am mai publicat Poeme pentru orice eventualitate.

În al treilea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004) mi-a mers destul de bine ca poet. În 2002 am publicat Iubitafizica, urmată de alte două cărți, ambele apărute în 2003. Lucram ca jurnalist de investigații la Academia Cațavencu, și nu era deloc simplu să faci anchete în perioada în care Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru și de El Însuși, controla aproape tot ce se putea controla, inclusiv o bună parte din presă, însă, dincolo de agitațiile lumii exterioare, dincolo de convulsiile dinafara mea, în interiorul meu eram perfect echilbrat. Și eram echilibrat pentru că scriam. 

Însă cel mai bine s-a simțit poezia mea pe vremea lui Traian Băsescu, și asta s-a întîmplat nu pentru că Băsescu ar fi fost vreun mare protector al poeziei și al poeților (nici vorbă de așa ceva, ba chiar din contră, pe el îl interesau mult mai mult tinichigiii decît filozofii și poeții), ci pentru că, după vîrsta de treizeci de ani, ajunsesem să mă simt bine în pielea mea și în pielea scrisului meu. Pe timpul lui Băsescu am publicat Abisa, Adora, Oase migratoare etc. și am primit un premiu pentru poezie în Germania (2009) și un premiu pentru proză în Austria (2011). Președintele nici nu m-a decorat, nici nu m-a felicitat, căci chiar nu era cazul. Dacă premiile ar fi fost obținute de „poeta“ Elena Udrea sau de vreun scriitor din corul său de lăudători, cu totul alta ar fi fost situația.

Voi încheia abrupt: sper că cele mai bune cărți ale mele le voi scrie pe timpul lui Klaus Iohannis. 


Friday, October 31, 2014

Se poate tăcea în trecere

 A fost odată un oraș unde tăcerea era considerată sfîntă, la fel ca vaca în India. În centrul orașului exista o statuie ecvestră a tăcerii, în fiecare piață publică se găsea cîte un bust al tăcerii, și nu erau două la fel. Bulevardele orașului erau marcate cu tăceri pentru pietoni. Radiourile și televiziunile erau obligate, printr-o lege care în alte locuri ar fi putut părea cel puțin stranie, să difuzeze cîte o oră de tăcere pe zi, și acestea erau cele mai de succes emisiuni, unde marile corporații plăteau sume colosale pentru a avea reclamă. Locuitorii orașului tăceau de fiecare dată cînd aveau ceva de spus. Tăcerea era predată în școli, licee, universități, însă puțini erau aceia care obțineau un titlu de master sau de doctor în tăcere, și numai dintre acești specialiști erau aleși cei care conduceau destinele orașului. S-a întîmplat apoi că o molimă necruțătoare a lovit orașul. Un virus pentru care nu s-a găsit antidot a dezlegat limbile localnicilor, care s-au trezit deodată vorbind, vorbeau ori de cîte ori aveau ceva de spus, însă vorbeau și cînd nu aveau de spus mare lucru. Molima vorbirii a cuprins în scurt timp întreg orașul, bronzul statuii ecvestre a tăcerii din centrul orașului s-a topit sub avalanșa vorbelor, la fel și busturile din piețele publice. Ora de tăcere de la radiouri și televiziuni n-a mai fost ascultată de nimeni și companiile și-au retras reclamele, iar emisiunile au fost înlocuite, în cele din urmă, de talk show-uri penibile de succes. Tăcerea nu a mai fost predată în școli și orașul a ajuns să fie condus de persoane dintre cele mai limbute. Pe bulevarde încă se mai poate vedea urma tăcerilor de pietoni de odinioară.

 

Thursday, October 30, 2014

Farmecul strident al nevoii de a pupa pe cineva în fund

Nevoia de a pupa pe cineva în fund ar rămîne, vai!, o nevoie veșnic nesatisfăcută dacă ea nu s-ar întîlni cu nevoia de a fi pupat în fund. Dacă nimeni nu ar accepta, din considerente morale sau doar igienice, să fie pupat în fund, pupătorii ar rămîne cu buzele umflate și cu limba fluturînd, ca o eșarfă tristă, în vînt. Dar există destui vanitoși pe lumea asta cărora laudele deșănțate la adresa propriilor persoane le vin ca o mănușă, o mănușă, altfel, atît de utilă în domeniul proctologiei.

Există oameni care reușesc în viață pentru că îi ajută capul sau corpul. Pe unii îi poate ajuta numai o anumită parte a corpului, dar cu care își fac bine treaba, cum ar fi actorii porno, să zicem. Actorii porno nu lingușesc, ei ling. La propriu. Lingăii, însă, încă și mai pornografici decît actorii porno, își transformă limba într-o trambulină a parvenirii. Limba lor este un vehicul oneros. Cînd se află în plin proces al lingușirii, lingușitorul devine un om lipsit de însușiri, luînd forma celui pe care îl lingușește. Renunță la propria identitate pentru a se topi în celălalt. Această obscenă renunțare de sine este însoțită de speranța că, mai devreme sau mai tîrziu, lingușirile sale vor da roade. Pupatul în fund este o investiție și un calcul. De ce să rămîi doar pe propriile picioare, cînd, mult mai convenabil, este să te sprijini pe fundul găunos, avid de laude, al altcuiva?

Lingușitorul are nevoie de un fund de pupat ca de aer. El se hrănește din fundul vanitos pe care îl pupă cu nesaț, la fel cum și fundul supus unui asemenea tratament își trage sevele ego-ului din preaplinul encomiastic al lingușitorului. Dacă, așa cum se spune, gura păcătosului adevăr grăiește, în schimb, fundul vanitosului pe lingușitor hrănește.

Prea în vîrstă pentru o carieră în filmele porno, Florina Cercel tocmai a dovedit, lingușindu-l zemos pe Victor Ponta, că poate fi o excelentă actriță pornografică.

(credit foto: aici)

Odă în metru cinematografic

 (cum am devenit regizor și cameraman, inginer de sunet și ajutor de regizor de montaj)

Nu credeam să învăț a filma vreodată, pururi tînăr, înșurubat în manta-mi de regizor de la second hand,

Ochii mei nălțam visători la ecranul LCD al camerei Sony HDR-CX330E, atît de ușoară, de doar 250 de grame, un fulg digital prin lentila căruia lumea își arată chipul HD, o cameră cu un buton roșu de REC, atît de voluptuos la apăsare.

Cînd, deodată, răsări în cale-mi Moise Guran, pe care îl filmai într-un studio la Europa FM, pînă la fund băui din voluptatea înregistrării,

Ca un regizor aflat pe un platou eșuat pe fundul mării mă zbăteam, și Moise, cu sînge rece, își conducea poporul de vorbe către înregistrarea promisă – o, zei, o, zei, aveți grijă de Biziday!

Lăsînd manta-mi deoparte, mă înfășurai mai departe – ca un regizor de film sau, poate, de teatru – în camera-mi de împrumut, primită de la f64,

Și plecai la drum către Piața Romană, unde, pe strada Nicolae Iorga, mă întîlnii la sediul Publicis cu Dragoș Mușat, un prieten de vis.

Jalnic ardeam-rîdeam de viu, chinuit ca Nessus, ori ca hercul de haina-i înveninat, la glumele lui Mușat, iar focul rîsului meu a-l stinge nu puteam nici cu o mînă dusă la gură, căci asta făceam în timp ce-l filmam.

De-al meu propriu vis de regizor proscris acum mă vaiet, 
pe-al rugului tripod, cu camera Sony CX330E în vîrf, mă topesc la amintirea proaspătă care-mi face vînt în prăpastia memoriei,

Din adîncul căreia apăru Florin Iaru, pururi tînăr și el, înfășurat în manta-i de poet, pe care îl filmai în mai multe cadre, și Iaru dovedi calități de actor teribilist și de clarvăzător cam nihilist: „Nimic, nimic se va întîmpla“, Iaru repeta, iar camera Sony, cu ochii-n f64, înregistra. Vai, cît de frumos mai înregistra ea!

După Iaru, în fața-mi cu riduri discret-cinematografice apăru Teo, zis și HaHa, un comediant sadea, cu barba-i mare și neagră, proaspăt pomădată, care, cum deschise gura, mă făcu a rîde foarte dintr-odată. Teo fu-nsoțit de a lui Melindă, cu a ei dulceață de-o mănînci în tindă.

Și iarăși îmi vine a mă-ntreba dacă vreodată voi mai putea să uit cum l-am filmat apoi pe tînărul prozator Cosmin Cârciova, din Brăila, facă-i-se „Voia“ (primul lui roman), facă-i-se și „Oral“ (care este al doilea lui roman). Ca un Fenix luminos îi reînvia vocea lui Cârciova, iar camera Sony tot cu lentila-n 4 era și cu toți cei 9,4 Megapixeli mereu în gardă.

Piară-mi ochii tulburători din cale, căci pe drumul cuvintelor tocmai am ajuns, agale, înfășurat în manta-mi de megapixeli, la soția mea, Ioana, fashion designer, care în fața doamnei Sony se produse cu două rochii, care imediat îmi luară ochii,

Una cu aer nemțesc, cu sigla BMW în frunte, cealaltă c-un aer rozmânesc, igienic, parcă dintr-un fund de curte, două rochii clarvizionare, de purtat la munte, de purtat la mare. Vino, nepăsare!

Vino, nepăsare, la pieptu-mi de regizor închipuit, ca să pot uita că am lucrat cu o cameră de filmat mică și sofisticată, fără să știu însă a o folosi, cu excepția apăsării a unui singur buton, foarte de bonton.

P.S.: De curînd, timp de o săptămînă, am lucrat la un filmuleț de vreo zece minute cu o cameră Sony HDR-CX330E, obținută cu titlu de împrumut, prin amabilitatea Simonei Sambotin, de la magazinul f64 de pe Bulevardul Unirii nr. 45. Deși a avut de-a face cu o persoană complet atehnică, Sony HDR-CX330E și-a făcut foarte bine treaba, iar înregistrările, făcute – culmea! – chiar de mine, au ieșit excelent. N-am folosit lavalieră, dar sunetul captat de cameră a fost impecabil, la fel și imaginea, exact ceea ce mă interesa pe mine. Îi mulțumesc prietenului și fotografului Vlad Eftenie pentru că m-a pus în legătură cu Simona. Le mulțumesc celor care au avut amabilitatea să îmi acorde cîte un scurt interviu: Moise Guran, Dragoș Mușat, Florin Iaru, Claudiu Teohari, Cosmin Cârciova, Ioana Tănase. Îi mulțumesc lui Petru Stratulat pentru aportul decisiv la realizarea montajului. Îi mulțumesc și lui Mihai Eminescu și îl rog să mă scuze că i-am deturnat în asemenea hal frumusețe de poem „Odă în metru antic“. 
N-am devenit regizor, cum absolut deplasat am scris mai sus. Textul de deasupra acestui post scriptum ar fi trebuit să fie un articol despre camera video pe care am folosit-o, doar că, nepricepîndu-mă să scriu așa ceva, am scris cut totul altceva. Andrei Tarkovski, ai legătura!

Wednesday, October 29, 2014

De la Big Bang la Big Zbang și de la Niels BOHR la Sinodul BOR


În timp ce Preafericitul Daniel și Preanefericitul Premier se pupau – unul pe altul, și invers – fix în poală, în speranța că primul va mai pupa niște bani de la Guvern, iar celălalt va mai pupa niște voturi de la enoriașii slabi de înger, Papa Francisc I vorbea la Academia Pontificală de Știință despre teoria evoluției și cea a Big Bang-ului, afirmînd că acestea sînt corecte și că Dumnezeu nu este un magician care ține în mînă o baghetă magică, capabil de orice. Spre deosebire de Dumnezeu, Preafericitul Daniel este capabil de orice pentru a face rost de bani pentru Catedrala Mîntuirii Neamului, la fel cum și Preanefericitul Ponta este capabil de orice pentru a face rost de voturi. Între Papa Francisc I și Preafericitul Daniel există o verigă lipsă, care fie s-a pierdut, fie s-a stricat. A-l compara pe Prefericitul Daniel cu Papa Francisc I e ca și cum ai compara primatele cu homo sapiens. Există, e drept, și unele asemănări, în afară de faptul că ambele specii consumă banane. Totuși, între d'alde Niels BOHR și Sinodul BOR există preocupări ireconciliabile. Acum, ar trebui ca Preafericitul Daniel și Preanefericitul Viorel să meargă și ei împreună la Academia Militară de Acoperiți și să vorbească despre teoria involuției și cea a Big Zbang-ului, afirmînd că acestea sînt corecte, în România.


Tuesday, October 28, 2014

Fir-ați ai dracu' cu mîndria voastră de a fi români!


A fi român e un simplu accident biografic, dar există, desigur, și români care sînt rodul unor accidente genetice. Cu accidentele nu te mîndrești, pentru că accidentul – ca „eveniment fortuit și imprevizibil“ sau ca „însușire trecătoare, neesențială a unui lucru“, cum ne dădăcește DEX-ul – exclude meritul și exclude sentimentul de mîndrie. Nu se face să fii mîndru că ai cîștigat la loterie, dar, în schimb, te poți bucura, măcar pînă cînd suma aia mare de bani îți ia, definitiv, mințile, deși nu e obligatoriu. Nu se face să fii mîndru că ai intrat cu mașina în – să zicem – mașina lui Ștefan Bănică Junior și, astfel, ai avut șansa de a fi înjurat pe viu de o vedetă de o asemenea magnitudine. Nu se face să fii mîndru că ai ochi albaștri și picioare lungi decît dacă te-ai născut cu ochi căprui și picioare scurte, dar, prin muncă și seriozitate, ai reușit, iată, să transformi căpruiul în albastru, scurtimea în lungime și apa în vin.

Unui thailandez, de exemplu, i-aș înțelege sentimentul de mîndrie – mîndria de a fi român. Un thailandez ar avea tot dreptul să se simtă mîndru că este român pentru simplul motiv că nu s-a născut român, ci thailandez, și, ca să devină român, a trebuit să pună osul la treabă.

Atîta vreme cît nu se transformă în trufie (trufia fiind o formă extremă a mîndriei), mîndria este legitimă numai ca sentiment de demnitate și de încredere în calitățile proprii. Poți fi mîndru numai de ceea ce ai făcut tu. N-ai de ce să fii mîndru pentru că Simona Halep este pe locul trei în lume, n-ai de ce să te simți mîndru că ești român doar pentru că un mare sportiv, care a ajuns mare prin muncă, este, și el, român, la fel ca tine. Această mîndrie este, desigur, o formă de parazitism. Cînd Ponta se simte mîndru că este român pentru că Simona Halep și-a trecut în cont o mare victorie, organismul numit Ponta nu face decît să paraziteze organismul numit Halep. Un mare sportiv nu trebuie să ajungă un mediu de viață pentru un parazit politic.

Mutatis mutandis, dacă Brâncuși a schimbat fața și suprafațele sculpturii, asta s-a întîmplat nu pentru că era român, ci pentru că, avînd talent și geniu, a muncit. Și nu doar fiindcă a muncit, ci și pentru că a părăsit la timp România. Și lista celor care au realizat ceva semnificativ în viață părăsind la timp țara în care s-au născut este lungă și este binecunoscută. Dorința acestora de a face ceva în viață a fost, pesemne, mult mai puternică decît mîndria de a se fi născut români.

Mîndria de a fi român este o formă facilă de mîndrie. Este suficient să fii român pentru a nu mai fi nevoit să faci nimic altceva. Nimeni nu muncește încontinuu, 24 de ore pe zi, în schimb, e plină țara de indivizi care sînt români clipă de clipă, 24 de ore din 24, ceea ce trebuie să fie de-a dreptul obositor. Poate că ar fi cazul să luăm, naibii, măcar din cînd în cînd, cîte o pauză de la a fi români, ca să mai putem fi și oameni. Oameni și-atît.

Monday, October 27, 2014

Echilibrul se naște dintr-un zîmbet

La o frînă ceva mai abruptă, m-am dezechilibrat și am atins-o cu brațul stîng pe o doamnă în vîrstă, cu părul de culoarea cenușii, tunsă scurt, cu niște ochi mici și negri, dindărătul cărora izvora o lumină difuză, care i se revărsa peste malurile pămîntii ale feței și peste întreg chipul. Mi-am cerut scuze, zîmbindu-i încurcat. Doamna mi-a întors zîmbetul, spunîndu-mi că nu face nimic, așa cum se spune în astfel de situații. Autobuzul și-a continuat drumul, ca o balenă metalică înghițind leneș oamenii care stăteau de plancton în stații. Eu îmi vedeam de gîndurile mele, din cînd în cînd mai deschideam telefonul cu mișcări mecanice, cînd, deodată, am auzit din nou vocea doamnei în vîrstă.
– Nici în viață nu ne putem menține echilibrul întotdeauna, darmite în autobuz, mi-a spus doamna în vîrstă, dar părea că vorbește mai mult pentru sine.
– În viață e mai greu decît în autobuz, doamnă, i-am spus, și doamna în vîrstă mi-a zîmbit larg, un zîmbet care m-a însoțit, ca o pasăre invizibilă, pînă la birou, și continuă încă să dea din aripi în ritmul cu care degetele mele apasă acum claviatura computerului.


Sunday, October 26, 2014

Cît mai costă onoarea în ziua de azi

Onoarea nu costă nimic pentru că nu se tranzacționează. Cine are onoare nu și-o vinde. Cine nu are onoare degeaba își cumpăra una, căci niciodată nu va fi a lui. Onoarea trebuie să fie a ta, altfel e doar o tinichea agățată, penibil, la rever. Onoarea e ca pînza pentru păianjen: păianjenul își face propria pînză. Păianjenii nu vînd și nu cumpără pînză de la alți păianjeni. A nu se confunda onoarea cu imaginea. Sînt oameni care, într-adevăr, își vînd imaginea pe bani grei. Dar, dacă și-ar vinde onoarea, aceiași oameni n-ar mai avea ce imagine să își vîndă.

Onoarea însă te poate costa. Onoarea presupune costuri de întreținere. Pe Simona Halep, onoarea a costat-o astăzi un milion de dolari. Dacă ar fi pierdut în două seturi meciul cu Ana Ivanovic din Grupa Roșie la Turneul Campioanelor, Simona ar fi scos-o pe Serena Williams din competiție. Nu s-a întîmplat asta. Simona a pierdut în trei seturi la Ana, scor care a calificat-o pe Serena în semifinale și a propulsat-o în finală. Simona a pierdut finala și un milion de dolari, dar și-a păstrat onoarea intactă. Merită să pierzi un milion de dolari pentru a-ți păstra onoarea? Întrebarea e lipsită de onoare și nici nu ar trebui pusă.






















(credit foto: www.wtafinals.com)

Monday, September 22, 2014

Curs de scris la Poemix School

Nu știu la alții cum e, dar la cursul de scris pe care l-am ținut eu, timp de trei sezoane, la Artskul, s-a rîs. Chiar și în hohote. Au fost momente cînd cursul aducea mai mult a stand up comedy, dar asta și pentru că temele pentru acasă ale cursanților erau o foarte bună sursă de rîs.
Faza e că scrisul trebuie să te bucure. Trebuie să îți placă să scrii. Nu întotdeauna scriem ca la carte, dar măcar putem încerca să scriem din ce în ce mai bine, la fel cum copiii își rafinează jocurile pe care și le pun în scenă. Dacă iei scrisul ca pe un joc, e important să îți propui să îl joci cît mai bine posibil. Scrisul, chiar și ca joc, e și o chestiune serioasă, asta și pentru că el, scrisul, îți rezolvă ceva. Scriind, e ca și cum te-ai urca într-o mașină a timpului care te duce unde vrei tu. Ai o problemă nerezolvată în trecut, te urci în acea mașină a timpului alcătuită din tot felul de cuvinte și te întorci acolo pentru a o rezolva. Ai o problemă în prezent sau în viitor, scrii despre asta. Scrisul e terapeutic.
Un curs de scris nu te face nici mai talentat, nici mai genial decît ești deja, dacă ești. La sfîrșit, nu obții diplomă sau adeverință de scriitor. Ceea ce sigur înveți e mai degrabă cum să nu scrii atunci cînd totuși, din fericire, scrii.

Cursul de scris pe care m-am hotărît să îl reiau va atinge următoarele tematici, ca să mă exprim așa:

• De ce scriem, de ce mai scriem; • Despre ce scriem (cum ne găsim subiectele, cum ne găsesc subiectele pe noi); • Cum devii ceea ce scrii; • Reguli importante ale scrisului; • Trusa de scule a scriitorului; • Procesul scrierii creative; • În cîte feluri poate fi spusă/scrisă o poveste; • Pentru cine scriem ceea ce scriem; • Cum îmblînzim pagina albă, cum putem provoca inspirația; • Puterea imaginației; • Cine spune povestea; • Prima frază (the beginning line) ca sămînță aruncată în adîncul paginii albe; • Visul, o inepuizabilă sursă de poezie (ce folosește scriitorul de la vis); • Sîntem ceea ce scriem (poetica lui Seymour/Salinger); • Scriitorul ca cititor, cititorul ca scriitor (cum citim atunci cînd scriem); • Despre importanța atenției și a mirării; • De ce trebuie să scrii repede și să rescrii încet; • Scriitorul ca descoperitor; relația textului cu imprevizibilul; • Despre relația dintre text și imagine (fotografie, desen etc.); • Tabieturi/ritualuri/unelte; • Despre forța cuvintelor (cuvintele au forță atunci cînd se află în libertate); • Jocuri suprarealiste (cadavre delicioase, jocul adevărului, scriere automată etc.).

Cursul este compus din 10 ședințe săptămînale, prețul este 500 de lei (elevii și studenții au 20 la sută reducere, plata se poate face în două rate, prima la înscriere, a doua la jumătatea cursului). Cursul se va ține marțea, între orele 19 și 21, în centrul Capitalei (Nicolae Bălcescu nr. 30, lîngă Biserica Italiană). Pentru înscriere, trebuie să trimiteți un text original (proză, poezie, filozofie, teză de doctorat în miniatură , 3-4000 de caractere) la iulian.tanase@gmail.com. După finalizarea înscrierilor, „elevii“ vor fi anunțați cînd va avea loc prima întîlnire cu clasa.



Thursday, August 21, 2014

Eterna reîntoarcere

Mereu o suspectasem că în spatele acelor priviri tîmpe ale ei se ascunde ceva de o gravitate vitală, un sens ascuns al devenirii sau cam așa ceva, e greu de pus în cuvinte adîncul pe care îl simțeam plutind pe dedesubtul acelor ochi placizi și terni, ca două cartoane colorate.

Tata a luat-o în brațe cu gesturi mecanice, așa cum călăul își îmbrățișează victima doar pentru a-i potrivi mai bine ștreangul, îndreptîndu-se cu pași siguri, dar cu gîndul în altă parte, spre locul execuției. Tăiase multe găini la viața lui, dar găina bătrînă, trecută prin viață, pe care acum o ținea în brațe, avea un plan. Priveam întreaga scenă cu presimțirea dezastrului, însă tata era liniștit, el niciodată nu privise o găină în ochi, niciodată nu se întrebase ce se poate ascunde în spatele acelor cortine cristaline simetrice.

Soarele dimineții se reflecta în lama satîrului pe al cărui mîner se puteau vedea dîre vechi de sînge închegat, și, cu fiecare pas cu care tata se apropia de locul execuției, găina din brațele lui întinerea și descreștea, acum era – o vedeam – o găină tînără, cu pene strălucitoare, o găină clocotind de viață.
Tata niciodată nu a fost atent la detalii, el mereu a știut la perfecție tot ce trebuie făcut, el a fost arhitectul domestic vizionar al propriei vieți, dar și al vieților noastre, mișcîndu-se cu lejeritate pe o hartă căreia însă niciodată nu i-a știut dedesubturile. Găina din brațele lui întinerea de-acum văzînd cu ochii, însă tata n-avea ochi pentru miracolul care se petrecea în brațele lui, și găina nu doar că întinerea cu fiecare pas al celui ce-o ducea spre moarte, dar deja începuse să descrească binișor, acum era o puicană cu pene imaculate și cloncănituri care îi strigau pofta de viață, dar tata – tata era cu gîndul în altă parte, el privea tot înainte, spre buturuga din fundul curții pătată de sînge, pe care, cu aceleași gesturi mecanice și cu gîndul mereu în altă parte, a așezat oul în care se transformase între timp găina aceea bătrînă. Găina redevenise oul din care eclozase cu cîțiva ani în urmă, și tata a ridicat satîrul în aer, pregătindu-se pentru gestul din urmă, dar oul alunecase deja de pe buturugă, căzînd alături și, spărgîndu-se, a scos la iveală un pui mic și drăgălaș, și cum să lovești cu satîrul în așa ceva?!