Friday, October 31, 2014

Se poate tăcea în trecere

 A fost odată un oraș unde tăcerea era considerată sfîntă, la fel ca vaca în India. În centrul orașului exista o statuie ecvestră a tăcerii, în fiecare piață publică se găsea cîte un bust al tăcerii, și nu erau două la fel. Bulevardele orașului erau marcate cu tăceri pentru pietoni. Radiourile și televiziunile erau obligate, printr-o lege care în alte locuri ar fi putut părea cel puțin stranie, să difuzeze cîte o oră de tăcere pe zi, și acestea erau cele mai de succes emisiuni, unde marile corporații plăteau sume colosale pentru a avea reclamă. Locuitorii orașului tăceau de fiecare dată cînd aveau ceva de spus. Tăcerea era predată în școli, licee, universități, însă puțini erau aceia care obțineau un titlu de master sau de doctor în tăcere, și numai dintre acești specialiști erau aleși cei care conduceau destinele orașului. S-a întîmplat apoi că o molimă necruțătoare a lovit orașul. Un virus pentru care nu s-a găsit antidot a dezlegat limbile localnicilor, care s-au trezit deodată vorbind, vorbeau ori de cîte ori aveau ceva de spus, însă vorbeau și cînd nu aveau de spus mare lucru. Molima vorbirii a cuprins în scurt timp întreg orașul, bronzul statuii ecvestre a tăcerii din centrul orașului s-a topit sub avalanșa vorbelor, la fel și busturile din piețele publice. Ora de tăcere de la radiouri și televiziuni n-a mai fost ascultată de nimeni și companiile și-au retras reclamele, iar emisiunile au fost înlocuite, în cele din urmă, de talk show-uri penibile de succes. Tăcerea nu a mai fost predată în școli și orașul a ajuns să fie condus de persoane dintre cele mai limbute. Pe bulevarde încă se mai poate vedea urma tăcerilor de pietoni de odinioară.

 

1 comment:

dada vfc said...

A fost intr-atit de frumos ce am citit aici incit datu-mi-au lacrimile. Foarte frumos! Bravo, Iulian...