Saturday, November 1, 2014

Cum m-au influențat, ca poet, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu și Băsescu

 Primele poezii le-am scris pe timpul lui Ceaușescu doar pentru a-i arăta surorii mele, Simona, care se întorsese dintr-o tabără de vară cu cîteva diplome obținute la nu știu ce concurs de poezie, că și eu sînt în stare să scriu. Memoria mea, deși destul de proastă, a reținut totuși cîteva imagini cu tatăl meu ascultînd cu atenție niște poezioare naive și drăguțe pe care i le citea sora mea. Îmi amintesc două versuri din poezia „Culoare“: „Mă întreb ce-ar face lumea de n-ar avea culoare / și florile-n grădină ar fi moarte toate“. În timp ce tatăl meu o asculta, încîntat, pe fiică-sa, eu muream de rîs. Puțin probabil că versurile surorii mele mi se păreau proaste, puțin probabil că mi se păreau bune, căci habar n-aveam care e diferența între un vers bun și unul prost. Mă amuza încîntarea, altfel legitimă, a tatălui meu, precum și seriozitatea entuziastă a Simonei. Mereu am iubit-o foarte mult pe sora mea, chiar dacă nu întotdeauna m-am priceput să îi arăt asta, însă niciodată nu am scăpat ocazia de a rîde atunci cînd îmi oferea vreun motiv. La noi în casă mereu s-a rîs mult. Pentru mine, rîsul este o moștenire de familie. Poeziile pe care le-am scris pe paginile de la sfîrșit ale caietelor de școală nu erau nici mai bune, nici mai rele decît ale Simonei. Le-am scris cu rimă pentru că habar n-aveam că se putea și altfel. Ele reprezentau, cumva, un avertisment pentru sora mea: „Vezi, ai grijă! Dacă mai scrii mult poezii, o să scriu și eu, și n-o să te văd bine!“. Nu știu cînd s-a lăsat sora mea de scris, dar știu sigur că asta nu s-a întîmplat din cauza mea.

Ceaușescu murise deja cînd am simțit pentru prima oară o imperioasă și autentică nevoie de a scrie. Eram în clasa a zecea sau a unsprezecea și era iarnă. Afară ningea și aveam așa o stare de spleen, că fiecare fulg mă durea. Am luat acea ninsoare foarte personal. Atît de personal, încît, în mintea mea și, mai ales, în sensibilitatea hormonală a adolescentului care eram atunci, fiecare fulg de nea devenise o ființă vie care cădea din cer, ca într-un tablou de Magritte întors cu susul în jos. Dar pe atunci nu cred că auzisem de Magritte. Auzisem, în schimb, de Ion Iliescu. Acea nevoie stringentă și inexplicabilă de a scrie și-a făcut apariția în viața mea pe timpul lui Ion Iliescu, prin '90 sau '91. Figura s-a repetat un an (sau, poate, doi) mai tîrziu. Eram în clasa a douăsprezecea și era tot iarnă. Străzile Bacăului erau acoperite de o clisă cenușie prin care înaintam cu greu. Mă întorceam acasă (stăteam în gazdă la niște bătrîni cumsecade), cînd, deodată, m-a pocnit în față un poem. L-am scris mai întîi în cap, apoi, ajungînd acasă, l-am transcris. Nu era cine știe ce de capul lui, dar era din capul meu. Pe timpul lui Ion Iliescu am scris destul de prost. Eram începător și nici nu citisem mare lucru, așa că poeziile mele nu puteau fi mai bune decît erau. În 1996, cînd locuiam deja de vreo doi ani în București, i-am arătat poemele mele, nu foarte grozave, unei prietene, care mi-a spus: „Eu cred că tu nici nu știi ce-ai scris aici“. M-a încurajat să scriu și, chiar dacă eu aș fi continuat oricum să scriu, imboldul ei mi-a făcut bine.

Primul și ultimul premiu pentru poezie pe care l-am obținut vreodată în România s-a întîmplat pe timpul lui Emil Constantinescu, în 1997, cînd am primit marele premiu al concursului de poezie Flacără de gînd, organizat de Sindicatul Studenților din Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice București. Am participat la acest concurs ca student la Facultatea de Comerț. Pe lîngă o diplomă și o clepsidră pe post de trofeu, am mai primit un bon valoric pentru o pereche de jeanși Lee Cooper, o sumă de 30.000 de lei (aproximativ 5 dolari, la cursul valutar de atunci), pe care urma să îi încasez de la sediul revistei Luceafărul, unul dintre sponsorii concursului, și publicarea unui poem în paginile aceleiași reviste. Nu m-am dus să îmi revendic suma de bani, nu pentru că era mică (pe vremea aceea nici o sumă de bani nu era mică pentru mine), ci pentru că mă încerca un sentiment de jenă. Eu nu scriam poezie ca să cîștig nici bani, nici altceva, ci ca să nu mă pierd pe mine. În schimb, am lăsat jena la o parte și am mers cu acel bon valoric la un magazin din Piața Unirii pentru a-mi ridica perechea de jeanși, mi-am ales unii negri, pe care i-am purtat o bună bucată de vreme, și era ciudat sentimentul că poezia poate, iată, să te îmbrace. Tot pe timpul lui Emil Constantinescu am debutat în volum, în primăvara lui 1999, cînd am publicat Îngerotica, iar pe finalul mandatului lui Emil, în toamna lui 2000, am mai publicat Poeme pentru orice eventualitate.

În al treilea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004) mi-a mers destul de bine ca poet. În 2002 am publicat Iubitafizica, urmată de alte două cărți, ambele apărute în 2003. Lucram ca jurnalist de investigații la Academia Cațavencu, și nu era deloc simplu să faci anchete în perioada în care Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru și de El Însuși, controla aproape tot ce se putea controla, inclusiv o bună parte din presă, însă, dincolo de agitațiile lumii exterioare, dincolo de convulsiile dinafara mea, în interiorul meu eram perfect echilbrat. Și eram echilibrat pentru că scriam. 

Însă cel mai bine s-a simțit poezia mea pe vremea lui Traian Băsescu, și asta s-a întîmplat nu pentru că Băsescu ar fi fost vreun mare protector al poeziei și al poeților (nici vorbă de așa ceva, ba chiar din contră, pe el îl interesau mult mai mult tinichigiii decît filozofii și poeții), ci pentru că, după vîrsta de treizeci de ani, ajunsesem să mă simt bine în pielea mea și în pielea scrisului meu. Pe timpul lui Băsescu am publicat Abisa, Adora, Oase migratoare etc. și am primit un premiu pentru poezie în Germania (2009) și un premiu pentru proză în Austria (2011). Președintele nici nu m-a decorat, nici nu m-a felicitat, căci chiar nu era cazul. Dacă premiile ar fi fost obținute de „poeta“ Elena Udrea sau de vreun scriitor din corul său de lăudători, cu totul alta ar fi fost situația.

Voi încheia abrupt: sper că cele mai bune cărți ale mele le voi scrie pe timpul lui Klaus Iohannis. 


2 comments:

nc said...

Salut.
Nu ştiu dacă o să citeşti asta în timp util, dar pentru că pe Facebook am doar un cont no name, m-am gîndit să răspund aici la întrebarea: „Mîine se întîmplă să mă văd iar cu Klaus Iohannis (detalii, după), aveți ceva important de transmis?”

Aş avea o recomandare simplă: să evite să joace teatru, să joace un rol, pentru că discursul lui devine artificial. L-am văzut ieri la B1 şi avea un neplăcut aer de manipulator, tocmai pentru că era mult prea demonstrativ în încercarea lui de a transmite ce avea de transmis (cred că i se părea că e mai „profi” aşa).

Să comunice simplu, aşa cum a făcut-o în conferinţa de presă de la Cluj, din 6 noiembrie. A fost excelent, tocmai pentru că a fost natural. Cred că ăsta e atuul lui faţă de Ponta.

Să se gîndească că principalul aliat al lui, ca om politic, e electoratul. Dacă-l vrea alături de el, CHIAR ÎL POATE AVEA, dar e importantă percepţia de onestitate vizavi de el. Ca să-l citez chiar pe Iohannis: „simplu de tot”.

nc said...

Ca să formulez altfel, orice asemănare cu Ponta şi gaşca lui sau (cu regret o spun), cu cei aflaţi în spatele lui e în defavoarea lui. După părerea mea, nici unul din pedeliştii ăia compromişi n-are ce căuta la TV ca să-l susţină. Trebuie ascunşi, ca Udrea la referendum.
Dacă din personalităţile care au declarat public că-l susţin e vreunul(a) cu imagine agreabilă care e dispusă să apară la TV, asta e altceva.