Friday, October 31, 2014

Se poate tăcea în trecere

 A fost odată un oraș unde tăcerea era considerată sfîntă, la fel ca vaca în India. În centrul orașului exista o statuie ecvestră a tăcerii, în fiecare piață publică se găsea cîte un bust al tăcerii, și nu erau două la fel. Bulevardele orașului erau marcate cu tăceri pentru pietoni. Radiourile și televiziunile erau obligate, printr-o lege care în alte locuri ar fi putut părea cel puțin stranie, să difuzeze cîte o oră de tăcere pe zi, și acestea erau cele mai de succes emisiuni, unde marile corporații plăteau sume colosale pentru a avea reclamă. Locuitorii orașului tăceau de fiecare dată cînd aveau ceva de spus. Tăcerea era predată în școli, licee, universități, însă puțini erau aceia care obțineau un titlu de master sau de doctor în tăcere, și numai dintre acești specialiști erau aleși cei care conduceau destinele orașului. S-a întîmplat apoi că o molimă necruțătoare a lovit orașul. Un virus pentru care nu s-a găsit antidot a dezlegat limbile localnicilor, care s-au trezit deodată vorbind, vorbeau ori de cîte ori aveau ceva de spus, însă vorbeau și cînd nu aveau de spus mare lucru. Molima vorbirii a cuprins în scurt timp întreg orașul, bronzul statuii ecvestre a tăcerii din centrul orașului s-a topit sub avalanșa vorbelor, la fel și busturile din piețele publice. Ora de tăcere de la radiouri și televiziuni n-a mai fost ascultată de nimeni și companiile și-au retras reclamele, iar emisiunile au fost înlocuite, în cele din urmă, de talk show-uri penibile de succes. Tăcerea nu a mai fost predată în școli și orașul a ajuns să fie condus de persoane dintre cele mai limbute. Pe bulevarde încă se mai poate vedea urma tăcerilor de pietoni de odinioară.

 

Thursday, October 30, 2014

Farmecul strident al nevoii de a pupa pe cineva în fund

Nevoia de a pupa pe cineva în fund ar rămîne, vai!, o nevoie veșnic nesatisfăcută dacă ea nu s-ar întîlni cu nevoia de a fi pupat în fund. Dacă nimeni nu ar accepta, din considerente morale sau doar igienice, să fie pupat în fund, pupătorii ar rămîne cu buzele umflate și cu limba fluturînd, ca o eșarfă tristă, în vînt. Dar există destui vanitoși pe lumea asta cărora laudele deșănțate la adresa propriilor persoane le vin ca o mănușă, o mănușă, altfel, atît de utilă în domeniul proctologiei.

Există oameni care reușesc în viață pentru că îi ajută capul sau corpul. Pe unii îi poate ajuta numai o anumită parte a corpului, dar cu care își fac bine treaba, cum ar fi actorii porno, să zicem. Actorii porno nu lingușesc, ei ling. La propriu. Lingăii, însă, încă și mai pornografici decît actorii porno, își transformă limba într-o trambulină a parvenirii. Limba lor este un vehicul oneros. Cînd se află în plin proces al lingușirii, lingușitorul devine un om lipsit de însușiri, luînd forma celui pe care îl lingușește. Renunță la propria identitate pentru a se topi în celălalt. Această obscenă renunțare de sine este însoțită de speranța că, mai devreme sau mai tîrziu, lingușirile sale vor da roade. Pupatul în fund este o investiție și un calcul. De ce să rămîi doar pe propriile picioare, cînd, mult mai convenabil, este să te sprijini pe fundul găunos, avid de laude, al altcuiva?

Lingușitorul are nevoie de un fund de pupat ca de aer. El se hrănește din fundul vanitos pe care îl pupă cu nesaț, la fel cum și fundul supus unui asemenea tratament își trage sevele ego-ului din preaplinul encomiastic al lingușitorului. Dacă, așa cum se spune, gura păcătosului adevăr grăiește, în schimb, fundul vanitosului pe lingușitor hrănește.

Prea în vîrstă pentru o carieră în filmele porno, Florina Cercel tocmai a dovedit, lingușindu-l zemos pe Victor Ponta, că poate fi o excelentă actriță pornografică.

(credit foto: aici)

Odă în metru cinematografic

 (cum am devenit regizor și cameraman, inginer de sunet și ajutor de regizor de montaj)

Nu credeam să învăț a filma vreodată, pururi tînăr, înșurubat în manta-mi de regizor de la second hand,

Ochii mei nălțam visători la ecranul LCD al camerei Sony HDR-CX330E, atît de ușoară, de doar 250 de grame, un fulg digital prin lentila căruia lumea își arată chipul HD, o cameră cu un buton roșu de REC, atît de voluptuos la apăsare.

Cînd, deodată, răsări în cale-mi Moise Guran, pe care îl filmai într-un studio la Europa FM, pînă la fund băui din voluptatea înregistrării,

Ca un regizor aflat pe un platou eșuat pe fundul mării mă zbăteam, și Moise, cu sînge rece, își conducea poporul de vorbe către înregistrarea promisă – o, zei, o, zei, aveți grijă de Biziday!

Lăsînd manta-mi deoparte, mă înfășurai mai departe – ca un regizor de film sau, poate, de teatru – în camera-mi de împrumut, primită de la f64,

Și plecai la drum către Piața Romană, unde, pe strada Nicolae Iorga, mă întîlnii la sediul Publicis cu Dragoș Mușat, un prieten de vis.

Jalnic ardeam-rîdeam de viu, chinuit ca Nessus, ori ca hercul de haina-i înveninat, la glumele lui Mușat, iar focul rîsului meu a-l stinge nu puteam nici cu o mînă dusă la gură, căci asta făceam în timp ce-l filmam.

De-al meu propriu vis de regizor proscris acum mă vaiet, 
pe-al rugului tripod, cu camera Sony CX330E în vîrf, mă topesc la amintirea proaspătă care-mi face vînt în prăpastia memoriei,

Din adîncul căreia apăru Florin Iaru, pururi tînăr și el, înfășurat în manta-i de poet, pe care îl filmai în mai multe cadre, și Iaru dovedi calități de actor teribilist și de clarvăzător cam nihilist: „Nimic, nimic se va întîmpla“, Iaru repeta, iar camera Sony, cu ochii-n f64, înregistra. Vai, cît de frumos mai înregistra ea!

După Iaru, în fața-mi cu riduri discret-cinematografice apăru Teo, zis și HaHa, un comediant sadea, cu barba-i mare și neagră, proaspăt pomădată, care, cum deschise gura, mă făcu a rîde foarte dintr-odată. Teo fu-nsoțit de a lui Melindă, cu a ei dulceață de-o mănînci în tindă.

Și iarăși îmi vine a mă-ntreba dacă vreodată voi mai putea să uit cum l-am filmat apoi pe tînărul prozator Cosmin Cârciova, din Brăila, facă-i-se „Voia“ (primul lui roman), facă-i-se și „Oral“ (care este al doilea lui roman). Ca un Fenix luminos îi reînvia vocea lui Cârciova, iar camera Sony tot cu lentila-n 4 era și cu toți cei 9,4 Megapixeli mereu în gardă.

Piară-mi ochii tulburători din cale, căci pe drumul cuvintelor tocmai am ajuns, agale, înfășurat în manta-mi de megapixeli, la soția mea, Ioana, fashion designer, care în fața doamnei Sony se produse cu două rochii, care imediat îmi luară ochii,

Una cu aer nemțesc, cu sigla BMW în frunte, cealaltă c-un aer rozmânesc, igienic, parcă dintr-un fund de curte, două rochii clarvizionare, de purtat la munte, de purtat la mare. Vino, nepăsare!

Vino, nepăsare, la pieptu-mi de regizor închipuit, ca să pot uita că am lucrat cu o cameră de filmat mică și sofisticată, fără să știu însă a o folosi, cu excepția apăsării a unui singur buton, foarte de bonton.

P.S.: De curînd, timp de o săptămînă, am lucrat la un filmuleț de vreo zece minute cu o cameră Sony HDR-CX330E, obținută cu titlu de împrumut, prin amabilitatea Simonei Sambotin, de la magazinul f64 de pe Bulevardul Unirii nr. 45. Deși a avut de-a face cu o persoană complet atehnică, Sony HDR-CX330E și-a făcut foarte bine treaba, iar înregistrările, făcute – culmea! – chiar de mine, au ieșit excelent. N-am folosit lavalieră, dar sunetul captat de cameră a fost impecabil, la fel și imaginea, exact ceea ce mă interesa pe mine. Îi mulțumesc prietenului și fotografului Vlad Eftenie pentru că m-a pus în legătură cu Simona. Le mulțumesc celor care au avut amabilitatea să îmi acorde cîte un scurt interviu: Moise Guran, Dragoș Mușat, Florin Iaru, Claudiu Teohari, Cosmin Cârciova, Ioana Tănase. Îi mulțumesc lui Petru Stratulat pentru aportul decisiv la realizarea montajului. Îi mulțumesc și lui Mihai Eminescu și îl rog să mă scuze că i-am deturnat în asemenea hal frumusețe de poem „Odă în metru antic“. 
N-am devenit regizor, cum absolut deplasat am scris mai sus. Textul de deasupra acestui post scriptum ar fi trebuit să fie un articol despre camera video pe care am folosit-o, doar că, nepricepîndu-mă să scriu așa ceva, am scris cut totul altceva. Andrei Tarkovski, ai legătura!

Wednesday, October 29, 2014

De la Big Bang la Big Zbang și de la Niels BOHR la Sinodul BOR


În timp ce Preafericitul Daniel și Preanefericitul Premier se pupau – unul pe altul, și invers – fix în poală, în speranța că primul va mai pupa niște bani de la Guvern, iar celălalt va mai pupa niște voturi de la enoriașii slabi de înger, Papa Francisc I vorbea la Academia Pontificală de Știință despre teoria evoluției și cea a Big Bang-ului, afirmînd că acestea sînt corecte și că Dumnezeu nu este un magician care ține în mînă o baghetă magică, capabil de orice. Spre deosebire de Dumnezeu, Preafericitul Daniel este capabil de orice pentru a face rost de bani pentru Catedrala Mîntuirii Neamului, la fel cum și Preanefericitul Ponta este capabil de orice pentru a face rost de voturi. Între Papa Francisc I și Preafericitul Daniel există o verigă lipsă, care fie s-a pierdut, fie s-a stricat. A-l compara pe Prefericitul Daniel cu Papa Francisc I e ca și cum ai compara primatele cu homo sapiens. Există, e drept, și unele asemănări, în afară de faptul că ambele specii consumă banane. Totuși, între d'alde Niels BOHR și Sinodul BOR există preocupări ireconciliabile. Acum, ar trebui ca Preafericitul Daniel și Preanefericitul Viorel să meargă și ei împreună la Academia Militară de Acoperiți și să vorbească despre teoria involuției și cea a Big Zbang-ului, afirmînd că acestea sînt corecte, în România.


Tuesday, October 28, 2014

Fir-ați ai dracu' cu mîndria voastră de a fi români!


A fi român e un simplu accident biografic, dar există, desigur, și români care sînt rodul unor accidente genetice. Cu accidentele nu te mîndrești, pentru că accidentul – ca „eveniment fortuit și imprevizibil“ sau ca „însușire trecătoare, neesențială a unui lucru“, cum ne dădăcește DEX-ul – exclude meritul și exclude sentimentul de mîndrie. Nu se face să fii mîndru că ai cîștigat la loterie, dar, în schimb, te poți bucura, măcar pînă cînd suma aia mare de bani îți ia, definitiv, mințile, deși nu e obligatoriu. Nu se face să fii mîndru că ai intrat cu mașina în – să zicem – mașina lui Ștefan Bănică Junior și, astfel, ai avut șansa de a fi înjurat pe viu de o vedetă de o asemenea magnitudine. Nu se face să fii mîndru că ai ochi albaștri și picioare lungi decît dacă te-ai născut cu ochi căprui și picioare scurte, dar, prin muncă și seriozitate, ai reușit, iată, să transformi căpruiul în albastru, scurtimea în lungime și apa în vin.

Unui thailandez, de exemplu, i-aș înțelege sentimentul de mîndrie – mîndria de a fi român. Un thailandez ar avea tot dreptul să se simtă mîndru că este român pentru simplul motiv că nu s-a născut român, ci thailandez, și, ca să devină român, a trebuit să pună osul la treabă.

Atîta vreme cît nu se transformă în trufie (trufia fiind o formă extremă a mîndriei), mîndria este legitimă numai ca sentiment de demnitate și de încredere în calitățile proprii. Poți fi mîndru numai de ceea ce ai făcut tu. N-ai de ce să fii mîndru pentru că Simona Halep este pe locul trei în lume, n-ai de ce să te simți mîndru că ești român doar pentru că un mare sportiv, care a ajuns mare prin muncă, este, și el, român, la fel ca tine. Această mîndrie este, desigur, o formă de parazitism. Cînd Ponta se simte mîndru că este român pentru că Simona Halep și-a trecut în cont o mare victorie, organismul numit Ponta nu face decît să paraziteze organismul numit Halep. Un mare sportiv nu trebuie să ajungă un mediu de viață pentru un parazit politic.

Mutatis mutandis, dacă Brâncuși a schimbat fața și suprafațele sculpturii, asta s-a întîmplat nu pentru că era român, ci pentru că, avînd talent și geniu, a muncit. Și nu doar fiindcă a muncit, ci și pentru că a părăsit la timp România. Și lista celor care au realizat ceva semnificativ în viață părăsind la timp țara în care s-au născut este lungă și este binecunoscută. Dorința acestora de a face ceva în viață a fost, pesemne, mult mai puternică decît mîndria de a se fi născut români.

Mîndria de a fi român este o formă facilă de mîndrie. Este suficient să fii român pentru a nu mai fi nevoit să faci nimic altceva. Nimeni nu muncește încontinuu, 24 de ore pe zi, în schimb, e plină țara de indivizi care sînt români clipă de clipă, 24 de ore din 24, ceea ce trebuie să fie de-a dreptul obositor. Poate că ar fi cazul să luăm, naibii, măcar din cînd în cînd, cîte o pauză de la a fi români, ca să mai putem fi și oameni. Oameni și-atît.

Monday, October 27, 2014

Echilibrul se naște dintr-un zîmbet

La o frînă ceva mai abruptă, m-am dezechilibrat și am atins-o cu brațul stîng pe o doamnă în vîrstă, cu părul de culoarea cenușii, tunsă scurt, cu niște ochi mici și negri, dindărătul cărora izvora o lumină difuză, care i se revărsa peste malurile pămîntii ale feței și peste întreg chipul. Mi-am cerut scuze, zîmbindu-i încurcat. Doamna mi-a întors zîmbetul, spunîndu-mi că nu face nimic, așa cum se spune în astfel de situații. Autobuzul și-a continuat drumul, ca o balenă metalică înghițind leneș oamenii care stăteau de plancton în stații. Eu îmi vedeam de gîndurile mele, din cînd în cînd mai deschideam telefonul cu mișcări mecanice, cînd, deodată, am auzit din nou vocea doamnei în vîrstă.
– Nici în viață nu ne putem menține echilibrul întotdeauna, darmite în autobuz, mi-a spus doamna în vîrstă, dar părea că vorbește mai mult pentru sine.
– În viață e mai greu decît în autobuz, doamnă, i-am spus, și doamna în vîrstă mi-a zîmbit larg, un zîmbet care m-a însoțit, ca o pasăre invizibilă, pînă la birou, și continuă încă să dea din aripi în ritmul cu care degetele mele apasă acum claviatura computerului.


Sunday, October 26, 2014

Cît mai costă onoarea în ziua de azi

Onoarea nu costă nimic pentru că nu se tranzacționează. Cine are onoare nu și-o vinde. Cine nu are onoare degeaba își cumpăra una, căci niciodată nu va fi a lui. Onoarea trebuie să fie a ta, altfel e doar o tinichea agățată, penibil, la rever. Onoarea e ca pînza pentru păianjen: păianjenul își face propria pînză. Păianjenii nu vînd și nu cumpără pînză de la alți păianjeni. A nu se confunda onoarea cu imaginea. Sînt oameni care, într-adevăr, își vînd imaginea pe bani grei. Dar, dacă și-ar vinde onoarea, aceiași oameni n-ar mai avea ce imagine să își vîndă.

Onoarea însă te poate costa. Onoarea presupune costuri de întreținere. Pe Simona Halep, onoarea a costat-o astăzi un milion de dolari. Dacă ar fi pierdut în două seturi meciul cu Ana Ivanovic din Grupa Roșie la Turneul Campioanelor, Simona ar fi scos-o pe Serena Williams din competiție. Nu s-a întîmplat asta. Simona a pierdut în trei seturi la Ana, scor care a calificat-o pe Serena în semifinale și a propulsat-o în finală. Simona a pierdut finala și un milion de dolari, dar și-a păstrat onoarea intactă. Merită să pierzi un milion de dolari pentru a-ți păstra onoarea? Întrebarea e lipsită de onoare și nici nu ar trebui pusă.






















(credit foto: www.wtafinals.com)