Wednesday, July 1, 2015

Scrisoare pentru Simona Halep

Dragă Simona,

În primul rînd, te asigur că știu foarte bine ce înseamnă „dragă“ și ce înseamnă „Simona“. „Simona“ înseamnă foarte mult pentru mine, e o vocabulă care mie îmi este dragă de mai bine de patruzeci de ani. Este numele surorii mele mai mari, însă acum nu îi scriu ei, ci ție. Îți scriu ca unei surori mai mici, să zicem. De ce îți scriu? Nu am un motiv anume, simt doar că vreau să îți spun niște lucruri.
Am fost trist că ai fost eliminată, ieri, de la Wimbledon încă din primul tur. Am fost trist și cînd ai fost eliminată de la Roland Garros, în al doilea tur, și cînd ai pierdut, în sferturi, la Birmingham. Sigur, nu poți cîștiga încontinuu. Nimeni nu cîștigă încontinuu, nici în sport, nici în viață. Înfrîngerile au rostul lor, atîta timp cît le înțelegem. Mi-aș dori să înțelegi de ce, deși ești încă numărul 3 în lume la tenis, pierzi în fața unor jucătoare care, din subsolurile clasamentului, cum se spune în limbaj sportiv, amețesc atunci cînd privesc în sus, acolo unde ai ajuns tu. Secretul e, de fapt, că ele nu amețesc deloc, așa cum nici tu nu amețeai, în urmă cu doi ani, cînd ai început să urci. Pe atunci, te bucurai de tenis, se vedea limpede că bucuria de a juca era sora ta geamănă, una imaginară, desigur, și făceați împreună un cuplu extraordinar. Mai aveai încă o soră bună, modestia, care și ea te-a ajutat enorm. Bucuria (de a face ceva, orice) și modestia (cu care faci ceea ce te bucură să faci) sînt niște partenere de joc și chiar de viață absolut minunate. Pe bucurie și pe modestie se pot clădi lucruri mărețe. Bucuria vine la pachet cu relaxarea, cu liniștea, iar modestia este dovada încrederii în forțele proprii. Cînd știi de ce anume ești în stare, nu există nici un motiv de a epata. Cînd știi cine ești, ești liniștit și îți vezi de treabă.
Am înțeles, dragă Simona, că există multă singurătate în tenis, în jocul de simplu. Am înțeles asta citind „Open, autobiografia lui Andre Agassi, o carte pe care ar trebui să o citești și să o recitești, dacă nu ai făcut-o deja. Tu cunoști bine această singurătate, și noi, cei care te-am urmărit de-atîtea ori în ultimii ani, am putut vedea cît de bine te împăcai cu singurătatea ta. Jucătorii de tenis vorbesc foarte mult singuri, pe teren, dar, de fapt, ei vorbesc cu singurătățile lor. E un dialog interior important. Se întîmplă de multe ori să aflăm lucruri esențiale de la noi înșine. Însă, deși un sport solitar, jocul de tenis este și un sport de echipă. Echipa este importantă. E important să ai în lojă niște oameni loiali, cărora și tu, la rîndul tău, trebuie să le fii loială. Așa cum nimeni nu se naște singur, din neant, tot la fel, nimeni nu se naște mare campion de unul singur. Oamenii sînt importanți și trebuie tratați ca oameni, nu ca simpli prestatori de servicii. Cred că a fost o greșeală modul în care te-ai debarasat de Wim Fissette, un antrenor care, în fond, te-a adus în situația excepțională de a juca o finală la Roland Garros și o semifinală la Wimbledon. Marea greșeală a lui Fissette a fost că nu vorbea și nu vorbește limba română, însă tenisul este un limbaj universal, iar voi doi ar fi trebuit să comunicați în limba tenisului. L-ai concediat printr-un SMS, un gest arogant și un prim semn că modestia era pe cale să te părăsească. Nu știu dacă te-a părăsit definitiv, căci nimic nu este definitiv în viață, nici în rău, nici în bine. Oamenii au la îndemînă instrumentul numit „căință“ sau, ca să nu sune prea mistic, îi putem spune, simplu, regret. Putem regreta anumite fapte, și, cînd regretele vin din adîncul sufletului și nu sînt doar acte complezente, modestia își face din nou apariția în viața noastră. Între timp, însă, am observat că ai pierdut și bucuria. Bucuria, cum spuneam, e importantă. E mai importantă decît banii și decît punctele. Tu ar fi trebuit să îți aperi bucuria, nu punctele pe care le cîștigaseși anul trecut la Roland Garros și la Wimbledon. Ai pierdut punctele pentru că ai pierdut bucuria. Pierzînd bucuria, ți-ai pierdut liniștea, acea liniște cu care, pînă nu de mult, colaborai atît de bine. Pierzînd liniștea, ți-ai pierdut încrederea. Tenisul este, în bună măsură, un sport psihologic. Nu e suficient să te antrenezi, să faci, cum ar veni, exerciții fizice, e nevoie și de exerciții psihice. Am mai spus-o și cu altă ocazie, într-o postare pe Facebook despre unul dintre bunicii mei: corpul se află la mîna creierului. Cînd sîntem la pămînt, cum se pare că ești tu acum, și cum, de altfel, sîntem atîția, mult mai puțin vizibili decît tine, e nevoie, în primul rînd, de o mătură cu care să adunăm laolaltă cioburile în care s-au transformat bucuria și încrederea, odinioară intacte și strălucitoare ca niște cești de porțelan englezesc. E nevoie apoi de multă răbdare pentru a lipi cioburile la loc. Cu ce lipim aceste cioburi? Cu o substanță pe care o secretă creierul, aș zice. Sau poate sufletul e cel care o secretă. Nu știu cum se cheamă această substanță, dar știu că ea există.
Abia acum, la finalul acestei scrisori, am înțeles, dragă Simona, că ți-am scris toate aceste lucruri pentru că și eu mă aflu în aceeași situație ca tine, chiar dacă din cu totul alte motive.

Cu încredere că binele va învinge,
Iulian


Thursday, March 26, 2015

Lansare „Teoria tăcerii“ – comunicat de presă



Luni, 30 martie, ora 19, la Café Verona (Strada Pictor Arthur Verona 13-15), va avea loc lansarea cărții Teoria tăcerii, de Iulian Tănase, volum apărut recent la Editura Herg Benet.

Vor vorbi: Cristian Crisbășan, Horațiu Decuble, Vlad Eftenie, Cristian Iftode și autorul.

Plecînd de la întrebarea: „În cîte feluri se poate tăcea?“, Iulian Tănase descoperă 173 de moduri de a tăcea: Se poate tăcea din naştere, Se poate tăcea în fel şi chip, Se poate tăcea neîntrebat, Se poate tăcea pe fugă, Se poate tăcea ca şi cum le-ai face o reverenţă unor cuvinte din viitor, Se poate tăcea ca şi cum ai vorbi într-o limbă moartă, Se poate tăcea la lună, Se poate tăcea pe buza prăpastiei, Se poate tăcea la modul ştiinţific, Se poate tăcea cu limba coborîtă în bernă, Se poate tăcea experimental, Se poate tăcea într-un act de orbire voluntară a vorbirii etc.

Deși o carte de literatură, majoritatea textelor din volum fiind proze scurte, Teoria tăcerii explorează tot felul de teritorii, de la filozofia limbajului la antropologie, de la muzică la alchimie, de la știință la religie, de la poezie la spiritualitate.

Cartea este ilustrată cu fotografii de Cristian Crisbășan, Vlad Eftenie, Bogdan Grigore, Cristina Șoiman și Iulian Tănase.



***
Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti, în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea București, în 2010. A fost redactor la Academia Cațavencu (1997-2010) și la revista Kamikaze (2010-2011). Între 2004 și 2014 a fost realizator de programe la Radio Guerrilla.

Dintre volumele publicate în România: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002, 2003, 2013), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Manualul Îmblînzitorului de Cafele (2013).
În străinătate a publicat volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), traduceri de: Sabine Küchler, Hans Till și Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009), Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010), La Demonadologio, traducere în esperanto de Ionel Oneț, Eldonejo Bero, Rotterdam (2013).

A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum, Editura Vinea/ICARE, 2002. Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichmann, coordonează publicaţia Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum.

În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria).


***
Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pîntece un înotător de performanță, și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipînd. La gît aveam o medalie însîngerată. (Se poate tăcea în interiorul unei surdități materne, Teoria tăcerii, p. 34)