Tuesday, February 9, 2016

Un Mic Prinț pe nume Oblio


În 1994, proaspăt parașutat, cu două cărți și trei cămăși, în București, am văzut la Teatrul Mic un spectacol care mi s-a înfipt adînc în creier și în inimă: Dragostea celor trei portocale, după Carlo Gozzi, în regia Nonei Ciobanu. Nu știam cine e Gozzi, nu știam cine e Nona, însă acel spectacol și-a cîștigat, pentru totdeauna, un locșor în memoria mea afectivă. De atunci, am tot văzut spectacole făcute de Nona Ciobanu și toate mi-au plăcut. Apoi, s-a întîmplat că am și cunoscut-o personal, în 2008, și mi s-a părut atunci că Nona arată exact ca spectacolele ei. Doi ani mai tîrziu, Nona a făcut un spectacol la Ljubljana, Șotron, cu niște niște texte de-ale mele, traduse în slovenă. În 1994, cînd fusesem pe de-a-ntregul cucerit de Dragostea celor trei portocale, mi-ar fi fost imposibil să mă gîndesc că va veni o zi cînd Nona va face un spectacol cu texte scrise de mine, cu atît mai puțin cu cît pe vremea aia nici măcar nu scriam, chiar dacă, în sinea mea, simțeam că asta voi face toată viața.

Duminică am fost cu copiii la Teatru Țăndărică, unde am văzut Eu, Oblio*, cel mai recent spectacol de teatru de păpuși al Nonei. M-am simțit, cumva, cu vreo douăzeci și doi de ani mai tînăr, au fost momente cînd nu mă mai aflam în 2016, ci în 1994, timpul ca o verticală alunecoasă pe care coboram și urcam cu repeziciune, ca-ntr-un carusel magic, portocalele lui Gozzi dîndu-și mîna cu Oblio al lui Harry Nilsson, dar și cu cățelul Arrow, care, în adaptarea Nonei, a ajuns să se numească Vîrfu. Ca gîndu’ și ca Vîrfu mi-a trecut spectacolul prin fața ochilor, și muzica celor de la Sigur Rós n-a făcut decît să-mi amplifice și mai mult emoțiile pe care povestea lui Oblio, impecabilă vizual, mi le livra cu generozitate, și extazul a fost desăvîrșit în momentul în care unul dintre actori a început să recite din Crusta lui Gellu Naum, în care verbele fuseseră aduse de la un timp imperfect la indicativul prezent.



Ca spectator, am mai avut de-a face cu păpușile, însă niciodată n-am văzut păpuși atît de fin executate, atît de minuțios construite, și asta li se datorează Nonei și lui Peter Kosir, un sloven atins de aripa inspirației și-a imaginației, cu care, de altfel, m-am conversat și am rîs de multe ori în această viață.

Actorii care au pus în scenă povestea lui Oblio mi s-au părut absolut minunați, și nu e întîmplător că actrița care i-a împrumutat lui Oblio vocea, mișcările și emoțiile ei, Liliana Gavrilescu, a fost prezentă, în urmă cu douăzeci și doi, și în distribuția portocalelor.



Cît despre Oblio, dragi copii, el este un fel de Micul Prinț, aterizat într-o țară în care toți oamenii aveau capul țuguiat, aveau, adică, țugui, și toți credeau că țuguiul le dă un rost, le dă un sens, un triunghi care le orientează viețile către cer, doar că, vai!, Oblio s-a născut cu capul perfect rotund, fără țugui, și aproape toți din acea țară, cu excepția Regelui, au luat sfera cu ochi albaștri de pe umerii lui Oblio ca pe un afront, mai ales Contele cu fața roșie, dar de ce să vă spun eu întreaga poveste, cînd o puteți vedea chiar voi, cu ochii voștri frumoși, cînd albaștri, cînd verzi, cînd căprui, cînd negri, cînd deschiși, cînd închiși.

După spectacol, în drum spre casă, Adora (6 ani) mi-a spus: „Cred că Nona trebuie să crească prețul la bilete, că e foarte mișto spectacolul și merită mai mulți bani“. :)


* EU, OBLIO, de Nona Ciobanu
inspirat de THE POINT!, de Harry Nilsson
cu cîteva versuri de Gellu Naum şi Ana Blandiana
Regie și ilustrație muzicală: Nona Ciobanu
Scenografie și animație video: Peter Kosir


Distribuție: Liliana Gavrilescu (Oblio), Ioan Brancu (Varfu), Gabriel Apostol (Povestitor, Contele, Pasărea Păsărilor), Florin Mititelu (Fiul Contelui, Omul-Stîncă, Omul-Copac, Puiul), Cristina Țane (Picioare Oblio)


1 comment:

Siegfried Emmelmann said...


My brother recommended I may like this web site. He was totally right. This put up truly made my day. You cann't imagine just how a lot time I had spent for this info! Thanks! paypal login